TEONA FARMATU, PAUL-DANIEL GOLBAN, CORINA STOIAN, ANDREEA STOICA, GEORGIANA TUDOR: OBIECTE

Casele melancolicilor, atelier de scriere creatoare în proză, 20 aprilie – 1 iunie 2019, propus şi coordonat de Ruxandra Cesereanu în cadrul Phantasma – Centrul de cercetare a imaginarului.

Există multe case ale melancoliei, dar nu toate pot fi zărite. Unele pot fi visate, altele pot fi percepute cu aromele, pielea şi gustul lor. Dar dintre toate casele melancoliei, cele mai stăpânitoare sunt acelea pline de obiecte. Dacă ar putea vreodată să-şi spună ceva, nu ar fi nicio istorie, ar fi doar timpul în care au aflat de ce trebuie să rămână acolo unde sunt, să nu asculte decât aerul care le aminteşte ceva, ca şi cum ar avea nevoie să se trezească. Obiectele păstrează în ele viaţa de dinainte şi pe cea de după, ştiind că nu mor niciodată. E şi acesta un fel de a te face invizibil.

 

„Pe rafturile astea unde odată se vor aşeza alte obiecte, ninsorii îi place să se transforme în praf, aerul atârnă de scheletul candelabrului şi se trezeşte dimineaţa cu acelaşi gust imprevizibil. Există ochi fără pleoape care nu mai suportă uşile trântite, fiindcă vor cădea bucăţi adormite în ireal, spărgându-se tânguitor; nimeni nu aude cum se pietrifică memoria, fiindcă odată vor exista alte obiecte, iar înlocuirea e mereu dureroasă.”

 

Un loc ascuns privirii trecătorilor, Muzeul Farmaciei este casa obiectelor medievale, rămase dintr-un Cluj uitat. Acolo, o musculiţă se aşază încet lângă nişte sticle de provenienţă incertă. O puzderie din obiectele aflate în muzeul aflat în renovare sunt învăluite de un parfum cvasi-alchimic. Pe raftul unde s-a aşezat musculiţa stă scris caligrafic BARNEAPOTEK, o secţiune dedicată medicamentelor pentru copii, toate în suporturi colorate de ceramică sau de sticlă. Într-un colţ, la mică distanţă de toate acestea, se află un ou de struţ spart, care conţine un praf magic. Este, de fapt, Pulvis Mumiae. Este incertă modalitatea prin care praful acesta, găsit atât de rar, s-a strecurat până la urmă în colecţia muzeului. Se zvonea că ingurgitarea lui ar putea duce la nemurire, atât a corpului, cât şi a sufletului. Poate că totuşi nu este doar o întâmplare. Acum 2700 de ani, în Egiptul antic, existau mulţi copii care au devenit regi la vârste fragede din cauza multiplelor războaie. O parte dintre aceştia au murit din cauza rănilor şi au fost înmormântaţi împreună cu obiectele şi cu servitorii lor.

Ameţită de praful care se aşază ca o plapumă a uitării peste încăpere, musculiţa zboară la cel mai ascuns vas. Se simte protejată, ferită de lumină şi departe de golul asurzitor, care face ca toate obiectele din muzeu să rezoneze. Vasul vechi de lut în culori palide de albastru şi verde, cândva indispensabil pentru această casă, conţine urme de teriac. A fost întreg, fără fisuri şi, fiind păstrătorul unor secrete lumeşti, era în centrul atenţiei. Borcanul de lut încă ascunde antidotul universal.

Musculiţa priveşte în colţul din dreapta al camerei, opus ferestrei mici, unde se află o sobă. În stânga ei, domină un fotoliu vechi şi scârţâitor. Cel care se va aşeza pe acest fotoliu va sta cu umărul stâng în dreptul sobei, dar fără să-i vadă modelul de teracotă arămie cu flori moarte, vii printr-un joc de încrucişări geometrice. Umărul drept va fi de partea ferestrei mici, dar fără să-i zărească lumina decât printr-o sforţare obositoare a capului de a se întoarce. Draperiile au fost trase demult, iar lumina care s-ar disipa ar fi una solidă din cauza umbrei nucului din curtea vecină. În faţă, va vedea doar uşa, cu perdelele îngălbenite de vreme, mustind a praf şi a urme din vechime. Dar cel care ar sta, sau care a stat în acest fotoliu, nici nu va putea să se ridice să plece, singurul lui gând fiind acela de a se lăsa îmbrăţişat de arcurile moi, teşite de atâţia stătători. Cotierele sunt din lemn de palisandru lăcuit, cu bucăţi sărite din loc în loc şi desene cioplite de pe vremea când copiii surghiuniţi la teme găseau noi feluri de a utiliza rigla şi echerul pe mânerele lui. Pe deasupra are aşternută o fâşie de lână roşie cu striaţii negre în model de stup, lucrată la război. Pe alocuri, moliile au cioplit găuri sprinţare. Fotoliul are un miros dominant de lemn ars şi fum de la sobă, în care se contopesc o urmă de sudoare de la toţi obosiţii care s-au tolănit în el, puţin parfum de la domnişoarele venite în vizită sau de la cele care urmau să plece în oraş, plus arome de mâncăruri nedefinite de la cei care s-au ospătat stând în el. În general, acest miros compus poate fi descris ca dulce, având acel iz al stătutului şi vechiului uşor înecăcios.

Aici, departe de primejdie, draperiile din catifea maschează o porţiune din fereastră, îngăduind luminii să atingă numai colţurile mobilierului. Musculiţa rămâne un timp pe marginea ferestrei, scăldată în lumina aspră. Încăperea capătă un aspect neclar în zonele cu umbră. Întunericul nu e în acord cu ea, îi răneşte ochii, iar zborul devine încâlcit. Fiecare cotitură trebuie calculată, pentru a evita impactul cu suprafeţele dure. În acest imperiu tăcut, cei mărunţi şi neînsemnaţi pot percepe glasul discret al obiectelor. Musculiţa se îndreaptă spre fâşiile umbrite, unde poveştile se aud mai bine. Se va aşeza în întuneric să asculte amintirile obiectelor din încăpere.

Pe schela din exteriorul muzeului, ziua muncitorilor devine tot mai lungă, iar munca, asiduă. Nemaiputând suporta căldura sufocantă, unul dintre aceştia se strecoară în holul muzeului pentru a ajunge la punga cu apă şi mâncare. Bănuind că încăperile adăpostesc obiecte delicate, cu o istorie complicată, păşeşte prin uşa întredeschisă ca să vadă rafturile împânzite cu borcane colorate. Pasul îi devine moale, ca să nu strice atmosfera misterioasă a locului. Îşi apropie privirea de sticluţa cu minerale, încercând să descifreze literele rotunde inscripţionate pe etichetă, când strigătul unui alt muncitor taie liniştea prăfuită. Zorindu-se afară, braţul său atinge balanţa arămie, provocând căderea acesteia. Impactul cu pardoseala produce un zgomot ascuţit, metalic, reveria fiind întreruptă. Uşa este trântită la ieşire.

***

Atunci, de pe un raft al muzeului, se trezi un foarfece:

– Ho, parcă m-ar fi scăpat pe mine domnişoara Anikó când încerca să-şi aşeze franjurile la rochie. Apoi, ţin minte că mama sa a ţipat la ea ca din gură de şarpe. Spunea doamna că e semn rău, mai ales pentru ea, fecioară în aşteptarea nunţii; să scapi foarfecele înseamnă că viitorul soţ sigur te-nşeală şi te va înşela. Fata s-a neliniştit încât au trebuit să-i aducă săruri. După ce-şi veni în simţiri, Anikó îi zise mamei:

– Nu mă mai chinui cu poveştile tale! N-o să-l despartă nicio foarfecă pe Hans de mine. Mai degrabă ai ridica foarfecele şi mi-ai da o mână de ajutor cu franjurile. Balul e diseară, iar eu nu am rochia gata.

Toate astea s-au întâmplat demult; am şi ruginit de atunci, ar trebui să mă cureţe cineva.

***

Lângă foarfece, la o mică distanţă, se găseşte un vas din sticlă colorată. Zgomotul produs de căderea balanţei îl face să vibreze şi, la rândul său, pare să capete viaţă. Este un obiect din timpul Şcolii Reformate, folosit de un băiat de 12 ani al cărui nume era Miklós. Băiatul era bolnav şi folosea pudra din borcan la fiecare două zile, suferind de friguri. Pudra îl ajuta să respire firesc, chiar dacă Miklós nu izbutea să fie sănătos.

– Substanţa din borcan ar fi trebuit să acţioneze ca o doctorie temeinică, spunea farmacistul, adresându-se bunicului lui Miklós, în grija căruia era băiatul. Pudra, făcută din mentă, lumânărică şi alcooluri uleioase, ar fi trebuit să îl pună pe băiat pe picioare.

Miklós se liniştea doar pe moment, dar, de fapt, sănătatea lui se înrăutăţea.

– Nu înţeleg de ce nepotul meu nu se vindecă, dacă pomada e cu adevărat tămăduitoare.

Săptămânile treceau, praful din borcan se împuţina, dar boala tot nu dispărea, iar bunicul lui Miklós, domnul Szilárd, se arăta tot mai posomorât.

***

Tresare şi vasul de lut, de-i ies din pori şi rămăşiţele de teriac. Sunetul care umple camera în urma impactului balanţei cu podeaua îi aminteşte de primăvara anului 1620, când părăsise farmacia. Un tânăr slujitor intrase în încăpere, iar în grabă dărâmase un borcan cu melasă.

– Îmi pare rău, spusese slujitorul uitându-se la pudra de pe podea. Sunt trimisul principelui Bethlen!

La aceste vorbe, ridurile de pe fruntea farmacistului se adânciră. După un oarecare răgaz, se îndreptă cu paşi apăsaţi spre raftul cu antidoturi. Vasul spart zgudui toate obiectele farmaciei, dar nu şi vasul cu teriac, care deja era în mâinile farmacistului.

– E cel mai bun antidot pe care îl puteţi găsi în întregul Principat al Transilvaniei, e teriac veneţian, spuse farmacistul cu o urmă de mândrie în glas, dându-i-l slujitorului.

Acesta îi înmână câţiva ducaţi de aur şi părăsi farmacia.

***

O rădăcină uscată de mătrăgună cade de pe un taler al balanţei. Se găseşte într-o cutiuţă de sticlă şi este prinsă la capete cu ferecături de argint. Ceva din substanţa ei ameţitoare şi iute hrănise cândva sufletele femeilor. Pe Blanka, însă, fata din casa familiei Schröder, o preschimbase. Era copilă încă, palidă şi neştiutoare, când slujnica familiei, Welma, femeie pricepută la toate, îi dăruise pe ascuns rădăcina unei plante:

– O să-ţi fie de folos peste ani, când o să te îndrăgosteşti prima oară şi n-ai să te mai recunoşti nici tu! Pune-o unde ştii că nu umblă nimeni! Şi mestecă puţin din ea când va veni vremea!

Tăcută şi mulţumită de urzeala în care tocmai fusese prinsă, Blanka a pus rădăcina într-o cutiuţă, fără nume, aşa încât părea un obiect obişnuit, potrivit cu odaia ei de fată.

***

„Praful e în mâinile celor care ne ţin, îl inhalăm ca să rămânem vii şi în lumea de-aici, să facem ninsoarea mai sălbatică decât vântul. Astăzi suntem amintiri. Aveţi grijă, timpul nu mai ştie că între cer şi podele se sfărâmă bucăţi din noi. Materia noastră se albeşte la atingere, ochii se închid la ieşire. Fereastra stă la pândă, paşii voştri ne amplifică muzica. Astăzi suntem amintiri. Ne place să înţepenim când vă întoarceţi spre noi.“

 

Acum praful se transformă în ninsoare şi se înalţă, proiectând poveştile celor adormiţi în uitare. Trecutul renaşte, trezeşte noi tulburări şi deschide rănile cicatrizate. Talerele balanţei întretaie furtuna de praf, sporindu-i intensitatea, foarfecele se scutură de rugină, cutia de sticlă se sparge, pudra şi teriacul se scutură la rândul lor. Urme de paşi au rămas pe porţiunea de pardoseală pe care a căzut balanţa.

– Ce durere! răsună glasul de pe podea. Nu m-am mai simţit atât de rău de când afurisitul acela de băieţaş mi-a rupt unul dintre talere! Pe vremea în care meşterul m-a făurit, am fost cea mai de seamă balanţă găsită în Principat.

Cu mulţi ani în urmă, la atelierul său de prelucrare a aramei, meşterul Helmut Weiss a primit o vizită neaşteptată din partea lui Tobias Wayda, primul farmacist al oraşului. La început, meşterul nu părea să înţeleagă meseria acestui nou-venit. Era, într-adevăr, o slujbă neobişnuită pe atunci. A acceptat, însă, la rugămintea farmacistului, să inventeze o balanţă sortită uzului medicinal.

– Primesc zilnic săruri, minerale, ierburi, pudre, îi spunea Tobias. Am nevoie de o balanţă ca să verific greutatea acestor doctorii pe care oamenii le vor cumpăra. Ambele talgere ale balanţei trebuie construite fără cusur. Nu e loc pentru greşeală. Am auzit atâtea zvonuri legate de îndemânarea cu care îţi făureşti obiectele, încât nu am putut apela la nimeni altul decât la tine!

Ceea ce farmacistul nu a menţionat însă erau comentariile legate de legătura stranie dintre meşter şi obiectele pe care le lucra cu trudă:

– Aveţi grijă! îl avertizase Ida, vecina de peste drum. Helmut se ataşează atât de mult de obiectele confecţionate, încât trăieşte pierderea lor la fel cum ar trăi pierderea unor oameni dragi!

– Ia te uită, e culmea! Ce vreţi să spuneţi? întrebă nedumerit farmacistul. Sunt doar nişte obiecte.

– Soţia meşterului a murit doborâtă de o boală urâtă, iar Helmut nu a trecut niciodată peste tragedia asta. A devenit atât de apatic, încât am crezut că îl vom pierde şi pe el. Tot mai ursuz şi greu de mulţumit, şi-a dedicat întregul timp obiectelor sale meşteşugite. Nu cred că l-am mai văzut pe meşter zâmbind de atunci. Nici măcar băieţelului său nu îi dă prea multă atenţie.

– Şi ce-are asta de-a face cu balanţa mea?

– Vă zic doar să nu fiţi necăjit dacă nu o veţi primi. În timp ce le confecţionează, meşterul devine mai senin, le vorbeşte obiectelor făurite, ajungând chiar să nu mai renunţe la ele. Adeseori nu respectă înţelegerea făcută cu clienţii săi.

Peste câteva săptămâni, meşterul i-a spus farmacistului că nu poate respecta termenul de predare:

– Jonas, băiatul meu, a rupt talerul stâng al balanţei, confundându-l cu o bărcuţă. S-a furişat afară de dimineaţă şi a dat drumul bărcuţei pe Someş, împreună cu fiul Elisabetei. L-am mustrat numaidecât, dar nu am de ales, trebuie să vă cer să aveţi răbdare. Voi reconstrui balanţa.

Farmacistul nu a crezut povestea. Dezamăgit, se gândea să facă rost de instrument din altă parte. După două zile, însă, Helmut a trecut pragul farmaciei cu obiectul dorit. Niciodată nu a mai văzut Tobias o balanţă atât de atent lucrată. „Trebuie ferită de ochii lumii”, a spus în sinea sa, „nu vreau ca o asemenea minunăţie să fie furată.” Surprins de apariţia obiectului şi de splendoarea de bijuterie a acestuia, farmacistul nu a remarcat regretul întipărit pe chipul meşterului atunci când a părăsit încăperea fără odorul cu care venise. Ceea ce a observat, în schimb, au fost vizitele frecvente ale meşterului – mai dese decât cele are oricărui alt locuitor al oraşului. În timp ce descria diverse simptome ciudate, privirea lui părea să caute în permanenţă ceva.

– Din câte ştiu, nu are probleme de sănătate, remarcă într-o zi vecina Ida.

Meşterul nu avea însă nevoie de medicamente, căci altceva îl rodea.

 

Într-una din zile, în timp ce condiţia băiatului se agrava, domnul Szilárd mergea prin centru şi dădu nas în nas cu o vecină, o femeie pe nume Emma Rosenzweig. Doamna Rosenzweig era una dintre cele mai pricepute femei în îngrijirea copiilor, vestită pentru asta în tot centrul oraşului. Odată, când era mai mic, Miklós a avut o infecţie provocată de muşcătura unui şarpe. Atunci, doamna Rosenzweig şi-a adus ingredientele şi a reuşit să prepare un unguent care l-a vindecat pe băiat.

– Ce te apasă pe suflet, domnule Szilárd?

– Domnul să te aibă în pace! Uite, sunt tare necăjit când mă gândesc la nepotul meu. Nu se simte deloc bine de mai multe săptămâni, l-a luat cu friguri! Are febră mare şi mi-e teamă că nu mai apucă multe zile!

– Îmi pare rău să aud asta! Îl ştiu pe Miklós de când era mic! Dar haidem să intrăm în farmacie! Poate găsesc un leac potrivit!

Au luat-o amândoi în direcţia farmaciei şi au intrat la subsol, în speranţa că vor găsi ceva de trebuinţă. Farmacistul îi salută, dar nu se pricepea să zică cu exactitate de ce anume are nevoie băiatul. Doamna Rosenzweig îi şopti ceva farmacistului în timp ce bunicul lui Miklós era absorbit de toate ustensilele din jur. Aşa că nici măcar nu observă când farmacistul i-a înmânat un mic flacon care semăna cu cel pe care Miklós l-a primit prima dată. Nu mică i-a fost mirarea când doamna Rosenzweig a spus că acesta este un dar din partea ei. A mulţumit şi a ieşit pe scări, intrând în vuietul oraşului. A mai stat câteva clipe împreună la taclale cu doamna Rosenzweig, apoi s-au despărţit.

În tot acest timp, Miklós stătea întins pe pat, parcă pe altă lume.

– Bunicule, unde ai fost?

– Am fost să iau ceva, o doctorie pentru tine.

Apoi bunicul i-a adus un pahar din licoarea pe care Miklós o şi înghiţi. La puţin timp, băiatul s-a cufundat într-un somn adânc. Timpul a trecut în mare lentoare pentru domnul Szilárd, deoarece nu ştia dacă acest somn era de bun augur sau rău-prevestitor. Clipele care treceau prindeau din ce în ce mai multă însemnătate pentru sănătatea băiatului. Bunicul său se găsea într-o situaţie dificilă, neştiind cum să acţioneze cel mai bine, aşa că s-a îndreptat spre casa doamnei Rosenzweig în speranţa că va putea găsi ajutor. Îşi luă sacoul în spinare şi merse ţintă pe o stradă lăturalnică care ducea acolo unde voia să ajungă. A bătut în poarta de la intrare şi a aşteptat înfierbântat un răspuns. Cu siguranţă era cineva acasă, căci auzise nişte zgomote mici din bucătăria de vară, iar lucrul acesta îi domoli neliniştea. Întârzierea nu a fost lungă, căci doamna Rosenzweig se ivi în faţa porţii:

– Cu ce treabă pe aici? întrebă doamna Rosenzweig jucându-se absentă cu lanţul de la gât. Te munceşte un gând, nu-i aşa?

– E ceva în neregulă cu Miklós al meu! Farmacia e deja închisă, aşa că nu am văzut altă soluţie decât să vin la tine. Poate m-ai ajuta cu un sfat, fiindcă sunt la capătul puterilor!

– Aşteaptă doar să aduc ierburile cu mine!

Apoi au pornit-o repede spre casa bunicului, cu o pungă de hârtie pe care femeia o ţinea la piept şi în care se aflau ingredientele pentru Miklós.

Doamna Rosenzweig intră în casa bolnavului, sigură pe sine, urmată de domnul Szilárd, încercat de neputinţă. Ea întrebă dacă Miklós a luat doctoria, iar bunicul răspunse că da. Fără a sta prea mult pe gânduri şi văzând faţa palidă a băiatului, doamna Rosenzweig încropi din câteva ierburi o băutură pe care o încălzi uşor, după care i-o dădu băiatului aflat în starea dinaintea treziei.

– De data aceasta totul va fi bine! rosti cu încredere doamna Rosenzweig.

Apoi nu le mai rămase altceva de făcut decât să aştepte.

Miklós s-a trezit undeva înspre seară. Deşi avea o uşoară ameţeală, se simţea înviorat, nemaiaducându-şi aminte de starea de apatie în care zăcuse.

– Nu e de mirare că băiatul de la farmacie nu ştie treabă! Nici măcar amestecuri uşoare nu ştie să prepare! Nu ştiu ce ne-om face cu el!

Prima dată nu şi-a dat seama de realitate dar, judecând după faptul că a primit în dar noul flacon, domnul Szilárd a întrebat-o pe doamna Rosenzweig, iar dânsa a recunoscut ceea ce bătrânul deja bănuia. Nu farmacistul, ci doamna Emma Rosenzweig avea în stăpânire medicamentele, dar mai ales plantele din farmacie, fără ca nimeni să ştie.

– Dar tu de unde eşti atât de plină de învăţătură? Că nimeni din tot oraşul nu te ştie farmacistă!

– Ei, poate nu chiar farmacistă, dar ierburile, tincturile şi amestecurile le ştiu pe de rost! Vezi tu, eu am copilărit cu cehii şi slavii din Moravia, unde băbuţele îşi moştenesc învăţăturile din familie în familie, vorbă cu vorbă. Îmi amintesc cu bucurie de baba Justina cu care petreceam verile întregi prin păduri, de la răsărit până la soare-apune! Şi iată că nu a fost în zadar. Ajut şi la farmacie, le zic de multe neştiute, dar, neînvăţând carte, nu pot ţine condica; totuşi, nu mă pot plânge, sunt răsplătită pe măsură!

– Îţi mulţumesc, scumpă Emma, nu ştiu cum te-aş putea răsplăti, adăugă bunicul lui Miklós.

– Sunt sigură că ne vom mai întâlni, îi răspunse tainic femeia.

A trecut ceva timp de la această întâmplare; când domnul Szilárd o mai zărea pe stradă pe doamna Rosenzweig, cei doi îşi zâmbeau discret, fiecare mulţumindu-i celuilalt, unul pentru leacuri, celălalt pentru păstrarea secretului. Devenind client fidel al farmaciei după boala lui Miklós, prietenia dintre Emma şi domnul Szilárd s-a transformat în iubire statornică peste câţiva ani, căci de fiecare dată când sănătatea băiatului se şubrezea, bunicul apela la leacurile Emmei, semn că magia însufleţeşte şi inimile. Nu doar leacurile sunt acelea care te scapă de la ananghie, ci şi omenia şi, mai ales, dragostea.

 

Blanka şi-a înfăşurat cutiuţa într-o pânză opacă şi a aşezat-o într-un sertar din camera ei, printre câteva perechi de ciorapi. Ştia că ascundea ceva neîngăduit. Zi de zi verifica sertarul, să se asigure că nimeni nu-i descoperise secretul. N-avea decât un confident, pe Welma, dar n-ar fi vrut să-i destăinuie chipul de vrăjitoare din cauza propriei neatenţii. Blanka avea nouă ani şi, cu o discreţie aparte, îşi păstra preţioasa taină. Simţea că are grijă de o amuletă neobişnuită, care o neliniştea. Nu ştia ce e, de fapt, rădăcina aceea, nici ce efect ar putea avea.

S-a strecurat într-o zi din odaia ei, având pe sub rochia de joacă pânza, iar sub ea, numai rădăcina. A ieşit din casă, a străbătut aleea şi a luat-o pe Uliţa Podului, stradă largă, pe care ştia că se poate plimba oricât. Nu-şi mai încăpea în fire de bucurie că, în sfârşit, în liniştea înserării, poate privi rădăcina pe îndelete. Îndepărtată de casă şi de verva străzii, s-a aşezat pe o bucată de pământ şi a smuls nerăbdătoare bucata de pânză. Ţinea în mână o rădăcină groasă, încâlcită, care păstra încă urme de pământ întărit. N-avea niciun miros, dar Blanka ştia că poate muşca din ea. A închis ochii şi a gustat. Mesteca lent, convingător şi aştepta să resimtă efectul. Nu se întâmpla nimic.

Plimbarea devenea încet-încet obiceiul clandestin al Blankăi. Aproape în fiecare seară fugea în acelaşi loc, se aşeza, lua o muşcătură mică şi aştepta. Lumea se închidea în ea din ce în ce mai mult. Când se întorcea acasă, era Alta. De fiecare dată, altă fată se întindea în pat şi îşi ţinea ochii deschişi până îi amorţeau pleoapele.

 

„Nu-i mai pot închide!”

 

Îi avea tot timpul prinşi de nişte cârlige închipuite, care o legănau la nesfârşit. Era o formă de a se simţi oarbă. Poate de-abia aşa vezi ce se întâmplă în jurul tău cu adevărat: când se petrece destăinuirea văzului deplin şi ascuns, căci eşti mereu obişnuit să vezi.

Trecuseră aşa cinci ani, Welma plecase de mult din casa familiei Schröder, iar Blanka era acum adolescentă. Se uita în golul din ea cum privesc pictorii valurile din zare, sperând că le pot contura umbrele. Fata urmărea întotdeauna ceea ce nimeni nu observa, ca şi cum căuta partea invizibilă a obiectelor.

– Te rog să te îmbraci cu rochia de ocazie, avem oaspeţi la masă în seara aceasta! era porunca mamei, care nu admitea să-i fie încălcată.

Blanka rămânea neclintită. O privi îndelung, se aşeză pe scaunul de lângă ea şi îşi aţinti ochii într-un punct neclar, în timp ce vocea mamei se izbea de un corp împietrit.

 

„Apoi te întorci la tine după multă vreme, vezi cum ninsoarea cade şi mai abundent. Vezi cum era să fii copilă şi să mergi pe Uliţa podului ca pe mare. Apoi începi să te gândeşti şi mai mult la tine, să aştepţi la marginea neprevăzutului şi să te bucuri de pânza îngropată lângă tine. Apoi se vor amesteca urme de palme cu apă de ploaie, cu muşcături din rădăcini fără gust, cu amintirile de azi şi tot va cădea ninsoarea pe drumul ăsta repetat la nesfârşit.“

 

Până să mă cureţe cineva, îmi mai amintesc după-amiaza aceea, ba cu nori, ba cu soare, în care domnişoara Elfriede se pregătea de bal. Mama ei a chemat-o pe slujnica venită de la Dunăre să mă ridice. Fata asta cu tenul brun, dar stins de parcă ducea lipsa soarelui, umbla grijuliu cu mine. Totuşi, pentru ifosele tinerei săsoaice nu era suficientă delicateţea ei.

– Leneşo, dă-mi mie foarfecele, nu te mai închina la el, că franjurile mele nu vor mai fi gata nicicând! Oricum, tu eşti o venetică, fiindcă nu ştii să le croieşti după moda de la Viena.

Atunci Maria mă întinse Elfriedei fără să priceapă ce dezastru prevesteşte, nici mama ei nu băgase de seamă. Dar eu ştiam că în fiecare seară, când domnul Hans venea la Elfriede, nu întârzia nici la târg şi nici nu i se strica trăsura, ci poposea mai întâi în curtea din spate, în odaia Mariei.

– Fată dragă, unde-ţi sunt ochii plecaţi, mă prinzi în braţe şi simt cum inima ta freamătă de plăcere, dar ochii, Marie, ochii tăi negri şi frumoşi unde te poartă?

– Domnule, ştiţi că eu nu sunt de pe aici. M-au adus cu de-a sila, după ce tatăl stăpânei mele, jupân Zikeli, mi-a vândut casa. Tata îi era datornic. Părinţi nu mai am, şi-au luat zilele de necaz, iar de fratele mai mare nu ştiu nimic. Nici n-aş avea la cine să mă întorc.

– Dar mă ai pe mine, Marie.

– Domnule Hans, sunt doar o slujnică. Dacă află domnişoara Elfriede, probabil nici atât n-am să mai fiu. Cu dumneavoastră îmi mai trece urâtul, sunteţi singurul care vorbeşte cu mine. Şi ceilalţi slujitori de pe aici se feresc, pentru că sunt fată din sud.

– Dar te iubesc, Marie.

– Şi eu vă iubesc, domnule Hans, la fel cum iubesc şi durerea. E singurul lucru care mi-a mai rămas.

Ochii ei negri se tot pierdeau. Mai tăia un petic din catrafusa aia, îl cosea dincolo. Iar Hans ieşea prin spate, ca să intre din nou pe porţile din faţă.

– Bună seara, doamnelor! Domnul Zikeli a mai trimis vreo scrisoare? Am auzit de la negustorul Arpad că s-a întâlnit cu dânsul la Leipzig şi că ar fi pe drumul de întoarcere.

– Oi, ce veste bună ne-aţi adus. N-am primit niciun semn.

– Domnişoară Elfriede, pe dumneavoastră cum vă găsesc? Cu ce v-aţi îndeletnicit astăzi?

Elfriede începea să-i povestească, iar el asculta şi nu asculta. Gândul lui era la durerea celeilalte. Elfriede era drăguţă, dar Maria avea ceva tainic, neliniştitor în frumuseţea ei. Auzise de la o bătrână în târg că fetele de la care nu-ţi poţi lua gândul ar fi vrăjitoare. Mâna Mariei tăia atât de fin cu foarfecele când o surprindea croind încât, pentru el, acolo era singura vrăjitorie. Iubea privirea ei pierdută, deşi ar fi vrut să-i smulgă foarfecele ca să taie firul care o lega de acea durere de care ea îi vorbise.

Hans Markel era un tânăr la care toate familiile cu fete de măritat tânjeau. Ar fi vrut ca mâna lină a Mariei să poată tăia şi legătura pe care o încheiase cu domnul Zikeli, dar fără acea înţelegere, ar mai fi cunoscut-o el pe fata de dincolo de munţi? Că era slujnică era una, bunica lui avea o poveste asemănătoare, iar bunicul preferase să asculte mai degrabă de şoaptele inimii, decât de zăngănitul florinilor. Cu toate acestea, bunica făcea parte din comunitate, toată lumea o ştia de fată bună, dar săracă şi chiar dacă nunta lor a fost ceva care a stârnit şicane, în scurt timp lucrurile s-au aşezat. Pe când Maria nu-i de-a locului, nici nu arată ca o săsoaică. N-o putea aduce în familia lui aşa uşor. De atâta tăcere, Elfriede o chema pe Maria să-i aducă foarfecele, acul şi ghergheful ca să le treacă timpul mai repede. Nimeni nu băga de seamă cum Hans se lumina la faţă la intrarea Mariei şi nici cum se îmbufna când vedea cât de grosolan lucra Elfriede cu foarfecele, deşi tăia doar o aţă. Apoi se pierdea din nou, doamnele Zikeli crezând că tânărul suferă şi că aşteaptă cu răsuflarea tăiată să se facă odată căsătoria. O, de s-ar putea tăia firul?!

Şi firul s-a tăiat. Eu l-am tăiat, nu la mult timp după noaptea balului. Supărată, Elfriede m-a dat unui negustor, fiind convinsă că eu i-am adus năpasta. După lungi peregrinări am ajuns în sertarul farmaciei. Acum sunt plin de rugină.

 

Ajuns la curtea principelui Gábor Bethlen, neliniştea se topi şi se preschimbă în fascinaţie. Vasul Thériaque îşi găsi locul în primul sertar din biroul bibliotecii, unde adesea Gábor îşi petrecea serile în sihăstrie. Obişnuia să stea multe seri în întuneric, iar într-una dintre acestea, Thériaque văzu în sfârşit lumina lămpii. Gábor ţinea în mână vasul, parcă uluit de puterea care se credea că o conţine.

– Doar de atât ar fi fost nevoie ca un suflet inocent să nu piară. Nişte firicele de praf ar fi putut să o salveze.

Avea o faţă atât de îndurerată, încât ai fi zis că în ea se reflectau toate nefericirile lumii. Întorcea vasul pe toate părţile, vrând parcă să-i absoarbă esenţa cu ochii. Era suficient să-l privească şi astfel să-l învinuiască.

Seara următoare nu a fost foarte diferită de precedenta. Ba chiar aerul rece ce pătrundea în cameră pe geamul întredeschis făcea să fie şi mai mult mister. Chiar şi lumina devenea apăsătoare.

– Pe când eram la castelul unchiului Lázár, o cunoscusem pe Hanna, fiica negustorului. În ochii ei albaştri era oglindit cerul, iar râsul ei suna ca un clopoţel. Cu ea cântam la pian şi dansam, apoi mergeam la călărit. Alergam prin grajduri, nimic nu ne putea opri, eram nedespărţiţi.

Nedespărţiţi. Iată din nou că vasul se află în sertar, în întuneric. Nici întunericul nu îi putea fi prieten la cât era de pustiit Gábor. Au urmat câteva seri în care sertarul nu a mai fost deschis, în schimb, se stârni o agitaţie, se auzeau voci.

– Cu tot respectul, cum aţi putea renunţa la titlul de rege pentru a împăca habsburgii? Nu v-aţi dorit în tot acest timp să ajungeţi rege?

Se auzi pe un ton înalt glasul unei femei, iar scârţâitul podelei deveni ecoul paşilor săi neliniştiţi. Smulse parcă din altă lume şi plutind năucite prin cameră urmară vorbele lui Gábor:

– Nu de putere am nevoie, pacea e cea care-mi tulbură mintea.

În scurt timp, uşa s-a închis cu un zgomot surd, iar apoi se făcu linişte. Sertarul a fost deschis din nou.

– Eşti tu ceea ce-mi lipseşte? Am în mână ceva ce mi-am dorit cu disperare, dar de care nu mai am nevoie. L-am primit prea târziu, antidotul. Nu s-a întâmplat să-l am la timpul potrivit, ca nimic de altfel.

Oftă adânc, uitându-se în gol cu ochi aprinşi, strângând în pumn flaconul.

– Hanna îmi povestea cum a stat înainte la bunicii ei din Viena. În fiecare vară alerga după fluturi şi împletea coroniţe din flori de câmp pentru ei. Era o pasăre liberă. Era simplu pentru ea să trăiască bucuria şi această uşurinţă de a trăi o aducea tuturor.

Vocea i s-a spart la sfârşit. A rămas nemişcat, cu ochii umezi aţintiţi spre recipient. Avea în mână antidotul universal, dar nu şi pentru otrava care îi inunda inima. Gândul că ar fi putut s-o salveze îl măcina de-o viaţă. De atunci nu-şi mai găsea locul, pulverizat fără urmă ca pulberea din flacon împrăştiată în vânt.

În seara următoare, parcă şi Thériaque se simţea mai greu, era umplut acum cu durere, nu cu prafuri tămăduitoare.

– Nu voi reuşi să uit niciodată acea zi. Slujnica care a intrat în salon ca o furtună i-a spus ceva unchiului meu în grabă. Apoi acesta a poruncit să fie chemat vraciul şi a alergat spre camera Hannei. Ca prin transă, am zărit-o cu capul culcat pe genunchii unchiului, cu fruntea transpirată, abia mai respira. La un moment dat, i-am văzut ochii apoşi. Când a ajuns vraciul, era prea târziu.

O vagă ameţeală îl copleşi. După un moment de ezitare, se ridică din fotoliu şi se îndreptă spre un dulap cu o colecţie de vase din sticlă. Într-una din ele a ascuns flaconul. Era hotărât să uite de el pentru totdeauna, în speranţa că s-ar putea elibera de chin.

 

Ani mai târziu, când lumea uitase de mult că biblioteca i-a aparţinut cândva lui Gábor, Ecaterina, slujnica casei, găsi vasul cu Thériaque. La vederea pudrei, pricepu imediat încotro trebuie să se îndrepte. Iat-o la intrarea în farmacie. Era fascinată de vitrina plină de obiecte misterioase. Oare ce poveşti ascundeau balanţa, foarfecele, cutiuţa de sticlă cu ferecături de argint sau toate acele prafuri îmbrăcate în curcubeu? Lângă acestea urma să poposească şi vasul găsit de ea.

 

„Obiectele îşi amintesc cum toate se uitau la dânsa şi aşteptau o rafală de vânt care să le amestece corpurile cu al ei şi să spulbere mirarea. Nu îndrăzneau să-i spună nimic. Le urmărea atent cu privirea, dar nu cuteza să le atingă. Vedeau în fata aceea o promisiune. Acum îşi simţeau trupurile neputincioase. Aşa-i, nu le mai folosise nimeni de mult timp, dar încă sperau.“

***

Odată cu trântirea neprevăzută a uşii, se trezesc toate aceste amintiri, iar obiectele din Muzeul Farmaciei îşi regăsesc un glas al tuturor. În el este surprinsă agonia, dar şi speranţa că, într-o bună zi, o altă Ecaterina fascinată sau un farmacist priceput se va apleca asupra lor, găsindu-le un sens de a fi care să le scoată din uitare şi să le redea o fărâmă din gloria de odinioară.

Bzzzzzz. Bzzzz. Pleosc.

Muncitorul izbeşte haina grea de perete, încercând să amuţească musculiţa sâcâitoare. Deranjat că a uitat punga cu mâncare în muzeu, îşi poartă din nou paşii greoi şi obosiţi pe scările învechite. De-abia acum îşi dă seama, zăpăcit, de dezastrul pe care l-a lăsat în urmă: balanţa căzută şi cutiuţa mătrăgunei spartă, cu cioburile împrăştiate de-a lungul covorului cenuşiu. Temându-se să nu fie mustrat, încearcă să pună ordine în haosul ivit mai devreme. Ridică axul balanţei, apoi talerele acesteia. Nu îi este greu să o asambleze la loc, fiind iscusit la meşterit diverse. Aruncă o privire împrejur, înţelegând că îşi aminteşte locul exact în care fusese aşezat obiectul: pe colţul dulapului de lângă uşă. Balanţa i-a atras atenţia de când a intrat prima oară, neînţelegând de ce îl fascinau aceste instrumente învechite şi lipsite de utilitate.

Nu cunoaşte nici povestea obiectelor, nici motivaţia oamenilor de a se îmbulzi în muzee pentru a le vedea. Se gândeşte, însă, la toate uneltele noi de meşteşugit găsite în comerţ, care nu egalează nici pe departe uneltele bunicului. Care este diferenţa? Cu trecerea anilor, bunicul şi-a pierdut din vigoarea de odinioară, iar acum îi spune poveşti fiului său, arătându-i piesele cuprinse de rugină. Timpul, deşi aduce degradare, îmbogăţeşte cu poveşti lucrurile şi oamenii. Dar muncitorul nu stăruie asupra acestor gânduri. Vrea doar să ajungă acasă, căci ziua este pe sfârşite, iar oboseala îi străbate tot trupul. Asigurându-se că totul este aşezat la locul cuvenit, îşi ridică punga cu mâncare şi părăseşte camera fără ezitare.

Odată cu închiderea uşii, obiectele din muzeu se adâncesc în acelaşi somn pe care l-au cunoscut în ultimele secole. Câte zile sau ani vor trece până la următoarea trezire din amorţeală? Până la o nouă dezmorţire, ele vor fi înfrăţite de vidul care le înconjoară, de vreun vizitator buimac care le va tulbura liniştea, ori de vreo musculiţă dornică să asculte poveşti.

 

„Timpul preschimbă tot, ştergând amintirile aşa cum dosul palmei şterge lacrimile unei fete. Nimic nu rămâne, iar timpul seceră aspru tot ceea ce se împotriveşte mersului său. Aşa cum rondelurile din trunchiul unui copac sau ridurile de pe faţa bunicului măsoară nisipul din clepsidră, lăsând istoria în uitare, obiectele îşi poartă semnele tăcute pentru un timp care a fost ori care va să vină. Ele privesc prin ochi puzderie aceeaşi poveste. E melancolia lor, a noastră sau a timpului ce ne duce nu se ştie unde?“