ION BOGDAN LEFTER: TRIPTIC ABĂLUŢĂ

Trei culegeri de versuri a publicat în 2018 Constantin Abăluţă, unul dintre cei mai valoroşi poeţi români ai ultimei jumătăţi de secol: Trecerea în alt ocean, Poem pentru cei ce nu-s de faţă (ambele la Casa de pariuri literare) şi Mai sincer ca Himalaya (la Casa de Editură Max Blecher). Şi-n 2017 îi apăruseră o plachetă, trăiesc în faţa dumneavoastrĂ (cu majusculă finală în loc de iniţială! – la Editura Charmides), şi volumaşul-interviu Drumul furnicilor şi cîteva escale printre nori. Un dialog cu Constantin Abăluţă, realizat de „un cristian“ (din nou la Casa de pariuri literare). Dacă socotim, tot din 2018, şi ediţia a 2-a, „revăzută, adăugită şi definitivă“, a excepţionalului roman distopic Groapa roşie (iarăşi la Charmides, cu prefaţa mea), avem confirmări în serie ale prolificităţii unui autor devenit din toamna trecută octogenar. Primordialmente poet, exersat şi în celelalte genuri, dintotdeauna foarte productiv, multă vreme subevaluat, Constantin Abăluţă a acumulat în timp o operă masivă, care i-a adus şi recunoaşterea cvasi-unanimă.

Nu slăbeşte – vasăzică – ritmul, ba chiar accelerează. În paralel cu scrisul, continuă să şi deseneze şi să picteze, cum face din tinereţe, cînd talentul plastic i-a adus o diplomă de arhitect (dar n-a practicat). Expune în configuraţii variabile, singur sau în „colective“, de pildă, recent, în cadrul proiectului de grup cu manifestări anuale Ziarul neconvenţional (de astă-dată la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană „Pavel Şuşară“, în mai-iunie 2019). Neobosit Constantin Abăluţă!

Primele două plachete din 2018, lansate simultan şi cu coperţi asemănătoare (de poet semnate), se deschid cu scurte „îndrumări de lectură“, cum a mai procedat Constantin Abăluţă şi-n alte cărţi ale sale din ultimii ani, dotîndu-le cu note introductive sau cu postfeţe. Interesante ca mărturii de scriitor, textele nu trebuie crezute fără verificări. Autorul spune despre Trecerea în alt ocean şi despre mai vechiul Drum al furnicilor: „Simt că acestea s-ar putea să rămînă cele mai importante volume ale mele“ (Preambul, pe p. 1, cea „de gardă“!); însă cealaltă culegere a tandemului recent, Poem pentru cei ce nu-s de faţă, depăşeşte Trecerea… Au un soi de „supratemă“ comună, prelungită din trăiesc în faţa dumneavoastră: senectutea, apăsată de conştiinţa finalului apropiat. Formula din prima culegere e a reflecţiilor libere, consemnate lejer, cu spontaneitate divagantă, cu oricîte devieri şi asocieri neaşteptate, graţioase, uneori dictate de mecanica limbajului, de parcă poetul n-ar face altceva decît să se supună fără crîcnire inspiraţiei. Textele sînt datate ca-ntr-un jurnal (cum le-am considerat şi pe cele din trăiesc…, în glossa de pe coperta a iv-a), însă nu sînt chiar atît de neelaborate cît pretinde autorul, care le defineşte prin „simplitate, concentrare şi directeţea abordării temelor“, ca şi „prin lipsa oricărei emfaze“. Un contra-argument la-ndemînă, formal, imediat sesizabil: majoritatea poemelor au 14 versuri, ca sonetele, chiar dacă nu sînt rimate, structura „fixă“ fiind aproape anulată de fluenţa nonşalantă, jucat-„naivă“ a notaţiilor. Or, sonetele, fie şi „deconstruite“, nu-s tocmai „simple“! Parabola Trecerii în alt ocean din textul titular, „marea trecere“ proiectată parabolic într-un infinit acvatic alternativ, va fi şi ea subtil construită ca imanenţă corporală derivată din bucuria acţiunii creatoare („Trăiesc cele mai frumoase zile din viaţa mea/ Scriu neîntrerupt ca marea cu valurile ei“…), încît fiinţa care-şi asumă lumea prin transcriere s-o poată transfera, prin „misterioasa trecere“, „atunci cînd va veni vremea“, în viaţa următoare, „în alt ocean“ (toate secvenţele citate sînt de la p. 30; mai apar în poem meduze, hipocampi, rodii, zebre, palmieri…). În rest – improvizaţii superioare.

Pe cînd în Poem pentru cei ce nu-s de faţă, spre deosebire de cel ce continuă să trăiască, să scrie şi să-şi publice producţiunile („traducînd“ titlul din 2017; acum textul aşezat În loc de prefaţă poartă titlul Bucuria celui care este încă de faţă…), e vorba despre antecesori şi despre alte personaje întîlnite de-a lungul vieţii, evocaţi/evocate într-o „epopee“ memorialistică sui generis, compusă din secvenţe epice şi portretistice (nu chiar – cum spune autorul la p. 7 – „un mit al familiei tradiţionale româneşti“, dar nici departe…). Ramura paternă şi cea maternă sînt reconstituite în primele două cicluri, Călătorind prin odăile tatei şi printr-ale …mamei, în tablouri impresionante. Enunţuri cursiv-narative, în versuri lungi, obligate de formatul „poche“ al cărţii să continue pe rîndul sau rîndurile următoare, uşor retras/e în pagină. Un text, despre mătuşa „Dragalili“, e o proză-proză de 4 pagini, sfîşietoare. Ciclul al treilea, Călătorind prin odăile lumii, adaugă mai concise reflecţii despre senectute, la prezent, în linia subtitlului secţiunii, Adevărul clipei trăite, cu bunul instinct al generalizării şi-aici parabolizante, la scară planetară. Un fir tematic – chiar că „fir“! – îl furnizează numele „Abăluţă“, „o aba ceva mai subţire“ (p. 15), din care s-ar fi „ţesut“ istoria familiei (cf. şi p. 7). Amuzant-tuşant! De remarcat că şi Poemul pentru cei ce nu-s de faţă mărturiseşte euforia notaţiei continui: „Bucuria de a fi scris versuri/ despre tot ce trăieşte/ e mare. Nimeni şi nimic/ nu mi-o poate lua“ (p. 55).

Cu totul altceva – în Mai sincer ca Himalaya, subintitulată Poeme politice: exerciţiu pamfletar, în registru virulent-satiric. Din start, în poemul care dă titlul primului ciclul şi-al ansamblului, dăm peste un manifest al dezabuzării, totodată condamnare agresivă a realităţii din jur, descrise în frazări scurte, tăios-sadice, inclusiv a instanţei naratoare, cu – doar – şansa de a nu-i da crezare, de vreme ce prea de tot se autodenigrează, mai şi adăugînd la final o aluzie la şubreda-i sănătate („boala mea de plămîni“ – p. 8). Sînt menţionate „Guverne, legi./ Morală din congelator./ Abjecţie la borcan“ etc. (p. 7). În textul următor, Amenajaţi-vă o morgă de apartament, apare „turbăria guvernamentală“ (p. 9), apoi, ca totul să fie inechivoc, vin la rînd un Poem politic şi unul …politic de apartament, Testamentul anarhistului ş.a.m.d., undeva năvăleşte un „mîrlan de parlamentar“ (p. 15) şi „povestitorul“ devine şi el legislator (p. 16), mai departe aflăm că „guvernul ăsta cade“ (p. 17), deputaţii votează cu… şireturile (cf. p. 23), consemnate fiind o multitudine de absurdităţi şi de orori. Ciclul al doilea, Mă opun broaştei ţestoase, va fi un poem în 3 părţi pe un motiv preluat de la poetul insurgent Yves Mazagre, iar al treilea, Regele protozoarelor, va strînge alte 8 vagamente-„sonete“, în stilul casei. Versurile cele mai reuşite nu mai au nimic „politic“, nu mai păstrează din proiect decît o anume asprime a discursului, un ton sec şi cinic, ceea ce nu exclude tropismele expresive. Crudităţi şi mai riscante în ultimul ciclu, Statuia care vomită, compus din 3 poeme secvenţiale, ultimul readucînd în carte „guvernele“ (p. 60), „ocîrmuirea“ (p. 62), „durerile de bun rămas ori de bun găsit/ pe care mi le pricinuieşte această decăzută planetă“ (p. 65).

Puseu negativist! Plastic în gama aleasă (cu unele stridenţe evitabile), dar adevăratul Constantin Abăluţă lucrează cu fire mai subţiri, fine, în poeme nu neapărat senine, adesea le simţim triste pe dedesubt, dar ţesute cu bucuria de-a trăi şi de-a scrie „neîntrerupt ca marea cu valurile ei“…