IOAN-AUREL POP: O PLEDOARIE PENTRU ACADEMIA ROMÂNĂ ÎNTRE ACADEMIILE EUROPENE

Hélène Carrère d’Encausse, secretar perpetuu al Academiei Franceze, a ţinut în 2010 o conferinţă intitulată „Le Mystère de l’Académie“, în care a citat un memorabil cuvânt rostit de Paul Valéry asupra rostului acestei instituţii: „Într-o lume instabilă, în care puterea politică este subjugată absurdului şi contingentului şi angajată într-o luptă perpetuă pentru existenţă, o rezistenţă în faţa grabei, a confuziei, a versatilităţii, a pasiunilor reale sau simulate este indispensabilă. Ne gândim la o insulă în care s-ar conserva cel mai bine cultura umană! Nu depinde decât de noi să aducem pe nesimţite spre această magistratură ideală Academia Franceză“.

Academiile s-au născut ca să fie societăţi savante, menite să promoveze cunoaşterea pe tărâmul ştiinţelor şi al artelor. Modelul modern al organizării acestor aşezăminte a venit spre centrul şi sud-estul Europei dinspre Occident şi, mai ales, dinspre Franţa, locul în care erudiţia individuală a secolului al xvi-lea şi erudiţia colectivă a secolului al xvii-lea au creat premisele cele mai potrivite unor astfel de întreprinderi. Răsăritul avea propria tradiţie în acest sens, dezvoltată în Noua Romă (Constantinopol) şi, în general, în Imperiul Roman de Răsărit (numit de către istorici ulterior, destul de târziu, Imperiul Bizantin). Prin urmare, Noua Romă a preluat mesajul Occidentului în Levant, după ce, în Antichitate, „Grecia cucerită îl cucerise pe sălbaticul eu cuceritor“. Cu alte cuvinte, Grecia, cucerită cu armele de către legiunile Republicii Romane, îl cucerise prin limbă şi cultură pe rudimentarul, pe atunci, roman. Aşa că cele două jumătăţi ale Europei s-au completat mereu şi şi-au vărsat preaplinul una spre cealaltă, alternativ. Numai că forţa acestei tradiţii răsăritene – care a dăinuit politic o mie de ani după cucerirea Romei de către barbarii germanici – a fost slăbită foarte serios după căderea Constantinopolului la 1453 şi „luarea în captivitate“ a Marii Biserici. Astfel, modelul occidental de cunoaştere ştiinţifică şi de creaţie artistică a devenit ademenitor chiar şi acolo unde „Bizanţul după Bizanţ“ lăsase urme adânci, adică în „Commonwealth-ul bizantin“ (Dimitri Obolenski).

Societăţi savante cu rang de academii, de universităţi sau de colegii majore s-au creat pe teritoriul de azi al României încă din secolul al xvi-lea, dar au avut domenii limitate şi existenţe destul de efemere. Prima instituţie modernă de acest fel, de model european, s-a creat în România – la scurtă vreme după unirea Principatelor Române – în 1866, ca instituţie literar-istorică, care a dobândit globalitate (s-a extins spre toate marile domenii de cunoaştere şi de cercetare) pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al xix-lea.

Academia Română, după toate avatarurile prin care a trecut după al Doilea Război Mondial, are astăzi calitatea de cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al României, for care reuneşte personalităţile de prim rang, din ţară şi din străinătate, din toate domeniile creaţiei intelectuale şi care are, prin lege şi prin vocaţie, menirea de instituţie fundamentală de cercetare. Cele două rosturi fundamentale ale Academiei Române – consacrarea celor mai mari personalităţi din toate domeniile (ştiinţe fundamentale, sociale, tehnice, discipline umaniste) şi desfăşurarea unor activităţi de vârf în cercetarea ştiinţifică şi creaţia culturală – plasează instituţia pe fundalul vechii tradiţii care marchează profund prezentul şi care pregăteşte, intens şi competent, viitorul.

În faţa acestui copleşitor rol istoric al Academiei Române, jucat de peste un secol şi jumătate, strategia instituţiei este marcată nu numai în toate actele oficiale cu putere de lege sau de regulament, ci şi în menirea sa istorică, în toate înfăptuirile sale din perioadele de libertate, egalitate, frăţie şi democraţie, succedate de la 1866 încoace. Prin urmare, instituţia are în sine marea forţă intelectuală şi morală de a funcţiona după reguli precise, după cutumă şi după tradiţie, fără inovaţii pripite. Academia Română cultivă şi promovează ştiinţa şi cultura naţională şi universală. Este evident că, în ciuda vechilor dihotomii şi accepţiuni, ştiinţele fundamentale, naturale şi tehnice-aplicative ocupă astăzi ponderea cea mai mare în cercetare şi în educaţia generaţiilor tinere. Pentru unii exegeţi, ştiinţa este nu doar o parte a culturii contemporane, dar este chiar partea cea mai substanţială. De altminteri, conform organizării mai recente a înaltei instituţii, cea mai mare parte a secţiilor şi a institutelor şi centrelor de cercetare aparţin domeniilor ştiinţelor exacte, naturale şi aplicative. Toată dinamica lumii noastre trepidante, de la începutul mileniului al treilea, se bazează pe noile forme de cunoaştere (şi pe aplicaţiile lor) din matematică şi informatică, din fizică, din chimie, biologie, medicină, psihologie, agronomie, business, din ingineriile de tot felul. Fără aceste realităţi, marcate acum de digitalizare, nici nu ne putem imagina funcţionarea lumii prezentului şi viitorului.

Totuşi, ca în orice lucru omenesc, există şi în aceste forme noi de cunoaştere şi de funcţionare a societăţii, o mare primejdie, aceea a transformării sofisticatelor tehnologii, din metode superioare şi eficiente, aflate în serviciul omului şi umanităţii, în scopuri în sine. Iar această tendinţă, pusă deja în practică, din păcate, de către anumite instituţii, forţe, persoane influente, îşi produce roadele nedorite, care alterează profund esenţa umană şi-i transformă pe unii tineri în analfabeţi funcţionali. De aceea, Academia Română se cuvine să-şi reamintească mereu de obiectivele sale iniţiale, anume cultivarea, promovarea, apărarea şi explicarea limbii şi literaturii române, a istoriei naţionale, a etnografiei, a artei, a umanioarelor în general. Din acest punct de vedere, Academia rămâne o instituţie identitară, poate cea mai înaltă instituţie de apărare a identităţii românilor în cadrul concertului european. Limba şi literatura, ca şi istoria trebuie să aibă mai întâi un statut de discipline de bază în şcoala preuniversitară. De aceea, coordonarea strategiei educaţiei româneşti de către Academie este fundamentală. În marile culturi europene şi mondiale de tradiţie, aceste exigenţe pot să pară mărunte, limitate şi chiar naţionaliste, când de fapt ele sunt menite să apere pluralitatea şi interculturalitatea, împiedicându-ne să devenim uniformi sau chiar roboţi.

Buna funcţionare a Academiei depinde, natural, de mersul societăţii în ansamblu, dar depinde, în primul rând, de coeziunea sa internă, de forţa sa morală şi materială. Această forţă morală se realizează prin solidaritatea membrilor, a secţiilor, a filialelor, a institutelor, a centrelor de cercetări şi de creaţie, a tuturor angajaţilor, a fundaţiilor şi asociaţiilor etc. Secţiile şi filialele au în grijă anumite institute şi centre de cercetări şi asigură legătura dintre aceste entităţi. Academia nu promovează numai valori ştiinţifice, estetice sau filosofice, ci şi valori morale, democratice, deontologice. Scopurile cercetării nu ne pot fi indiferente, deoarece experienţa istorică din toate timpurile arată cum admirabile invenţii, care puteau să schimbe în bine viaţa oamenilor, au ajuns să fie folosite în scopuri distructive, odioase, inumane. Pentru prevenirea unor asemenea derapaje, toate programele de cercetare şi de creaţie ale institutelor şi centrelor Academiei au în prim plan binele oamenilor şi al omenirii, binele României şi al Europei.

Academia Română, ca orice instituţie ştiinţifică şi culturală, participă la schimbul internaţional de valori intelectuale. Ritmurile locale de dezvoltare, ca şi necesităţile României ca ţară nu sunt întotdeauna suficiente pentru stabilirea standardelor de valoare din cadrul instituţiei noastre. De aceea, este nevoie de contacte dinamice cu instituţiile de cercetare de prim rang din lume şi de atragerea de fonduri interne şi externe, care să ne asigure cercetări competitive, de vârf, în toate domeniile. Conducerea Academiei se străduieşte să cultive valoarea şi să reclădească încrederea în dialogul european şi în idealurile Europei unite. Contactele intense cu instituţiile similare europene şi mondiale ne ajută să ne autoexaminăm periodic, să ne autoreglăm şi să reuşim să menţinem performanţele sau/şi să atingem altele noi. Este bine să fie activate şi reactivate toate pârghiile de cooperare internaţională şi de dialog academic, de la comisiile bilaterale de istorie până la implicarea în Federaţia Europeană a Academiilor de Ştiinţe şi Umanioare (allea), care reuneşte 59 de academii din 40 de ţări.

Publicarea deopotrivă a lucrărilor originale actuale şi ale operelor clasicilor (în sens de modele) din toate domeniile, dar şi a numeroaselor periodice ale Academiei, institutelor şi centrelor este o îndatorire de primă importanţă. Editura Academiei de la Bucureşti şi colectivele editoriale de la nivelul unor filiale se ghidează, de regulă, după programe coerente şi de lungă durată, prin care s-a asigurat prestigiul netăgăduit al acestor lucrări. Un exemplu de urmat este acela al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, care, cu tenacitate, competenţă şi constanţă, a scos, din anii 2000 până acum, peste 200 de volume ale marilor noştri scriitori. Este cel mai grăitor model de program de interes naţional care porneşte de la un scop fondator al Academiei Române şi care s-a dovedit de succes. Cu ocazia centenarului Marii Uniri, a rezultat o impresionantă sumă de sinteze ale tuturor domeniilor patronate de secţiile noastre. Fireşte, Academia, prin natura sa de păstrătoare a valorilor recunoscute, nu face, de regulă, experimente, adică nu se hazardează să scoată în prim plan ineditul cu orice preţ şi nu urmăreşte să lanseze posibili (potenţiali) creatori. Există alte instituţii destinate să promoveze şi să exhibe avangarda, să încurajeze şocul cultural, ipotezele riscante, formulate de unii debutanţi.

Activitatea ştiinţifică a membrilor Academiei, a cercetătorilor din instituţie sau din afara sa este reflectată, în mare măsură, în periodice numeroase şi prestigioase, indexate în bazele de date internaţionale. Dar a face distincţii cu valoare discriminatorie, în acest empireu al creaţiilor şi al personalităţilor de elită, între creaţia ştiinţifică şi cea literară, între ştiinţele exacte şi umanioare, între un articol de fizică dintr-o revistă străină şi unul de gramatică românească dintr-o revistă a Academiei este nu numai nedrept, incorect şi subiectiv, dar este total lipsit şi de colegialitate. Nu se pot compara elemente incomparabile, deoarece este fără sens, fără relevanţă şi chiar imoral. Aprecierea activităţii unor specialişti din domeniile umaniste prin factorul de impact sau indicele Hirsch este lipsită de orice relevanţă, în condiţiile în care 70-80% din scrierile acestora, elaborate în româneşte, sunt complet ignorate de cei care fac măsurătorile internaţionale.

Strâns legate de publicaţii şi de lucrările originale sunt manifestările ştiinţifice şi culturale, naţionale şi internaţionale, comemorările, celebrările, aniversările unor membri etc. Cercetarea şi creaţia se fac cunoscute nu doar prin publicaţii, ci şi prin comunicări, prin dialoguri directe, faţă în faţă, în locuri cu încărcătură emoţională istorică, aşa cum sunt Aula Academiei, aulele filialelor din ţară şi ale institutelor, bibliotecilor etc. Atenţia conducerii Academiei se cuvine să fie canalizată pe calitatea unor asemenea manifestări, pe frecvenţa lor, pe deschiderea lor către societate, pe invitaţiile adresate, pe discursurile inaugurale şi cuvintele de salut, pe autorităţile invitate. Academia este şi o societate savantă care datorează membrilor săi un respect suprem, reverenţă, condescendenţă, politeţe. Ceremoniile care se petrec în incinta Academiei nu pot să aibă în prim plan, ca protagonişti, decât Academia şi membrii săi de ieri şi de azi. De asemenea, acordarea patronajului Academiei unor manifestări ştiinţifice şi culturale se face de comun acord şi cu multă parcimonie, în acelaşi spirit al conservării prestigiului instituţiei. O mare civilizaţie nu este neapărat aceea care are multe personalităţi în trecut, ci aceea care ştie să-şi onoreze personalităţile pe care le are în prezent.

Academia Română este, de o bună bucată de timp, şi o instituţie de instruire şi de educaţie, deoarece organizează activităţi de calificare profesională superioară, cursuri postuniversitare, doctorate, conferind şi alte titluri ştiinţifice şi academice. Acest fapt o aşază în competiţie cu marile universităţi tradiţionale, alături de care trebuie să promoveze o atmosferă de armonie şi de complementaritate între cercetare şi instruire. Şcoala de Studii Avansate a Academiei Române (scosaar), la nivel central, în filiale şi în institute, are menirea să fie în prim planul vieţii ştiinţifice naţionale şi să ofere un model de bune practici şi un exemplu de urmat instituţiilor similare din universităţi. A intrat în practica Academiei Române acordarea de burse doctorale, post doctorale şi de cercetare pe bază de concurs, ceea ce stimulează cercetarea şi garantează rezultate de calitate. În plus, noile domenii şi direcţii ale ştiinţei, mai ales cele interdisciplinare, impun adaptarea institutelor Academiei la aceste exigenţe, părăsirea unor căi bătătorite şi adoptarea altor tehnologii, în pas cu eficienţa şi calitatea. Astăzi se invocă foarte des excelenţa, care poate să fie o noţiune la modă, ca atâtea altele, dar înainte de a ajunge la excelenţă, adică la „ieşit din comun“ sau la „neîntrecut“, avem datoria să asigurăm funcţionarea normală a institutelor, statutul cercetătorilor şi doctoranzilor noştri, finanţarea cercetării, decenţa salariilor, condiţii de muncă adecvate profilului cercetării etc.

Institutele de cercetări ale Academiei Române au o tradiţie, o experienţă în funcţionare şi rezultate care pun Academia pe prima poziţie sau între primele poziţii din România şi, în anumite discipline şi specialităţi, între primele din Europa. Cercetarea a intrat însă, de câteva decenii bune, într-o dinamică nemaiîntâlnită în trecut, dinamică bazată pe o acerbă concurenţă, pe aparaturi de înaltă tehnicitate, pe competiţia valorilor şi pe atragerea celor mai valoroşi cercetători etc. De aceea, în institute, experienţa seniorilor trebuie neapărat îmbinată cu forţa de creaţie a tinerilor. Cercetarea ştiinţifică, inclusiv în domeniile umaniste şi în ştiinţele sociale şi economice, nu se mai face static, descriptiv şi sistematic, precum odinioară. Digitalizarea a pătruns peste tot şi, odată cu ea, metodele eficiente, lucrul în echipă sau în grup, racordarea la tematica de vârf internaţională, crearea de grupuri mixte în cadrul academiilor şi institutelor europene. Academia Română se confruntă, ca şi alte academii, cu „scurgerea creierelor“, cu plecarea multora dintre specialiştii tineri şi buni.

Academia Română participă, conform legii şi statutului său, la schimbul internaţional de valori ştiinţifice şi culturale, este parte a unor prestigioase organizaţii de profil internaţionale, cu scopul promovării spiritului academic, al ştiinţei şi culturii de cel mai înalt nivel şi al apărării valorilor europene. Academia Română veghează, alături de alte instituţii, la buna funcţionare a „Accademiei di Romania“ din Roma şi a „Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică“ de la Veneţia, întemeiate de Vasile Pârvan şi, respectiv, de Nicolae Iorga, ambii membri ai Academiei. Ele au fost fondate, ca şi dispăruta Şcoală Română din Paris, sub egida Academiei sau şi sub egida Academiei. Prezenţa bursierilor statului român la Roma şi la Veneţia cointeresează Academia în pregătirea pe această cale de specialişti pentru propriile institute.

Academia Română a fost menită încă de la înfiinţare să se afle constant în serviciul naţiunii române, ceea ce şi face de peste un secol şi jumătate. Aceasta înseamnă că Academia nu se poate izola în turnul său de fildeş, în ştiinţa şi erudiţia pură, ignorând comunitatea. Academia consacră valori interne ale societăţii româneşti şi valori externe puse în slujba societăţii şi face cercetare şi creaţie de excepţie pentru Cetate şi pentru omenire. De aceea, Academia trebuie să fie parte a tuturor proiectelor care au ca scop ştiinţa, cercetarea, dar şi mersul general al României, al Europei şi al lumii în ansamblu. Academia Română are experţi pentru toate domeniile vieţii, iar expertiza sa trebuie să fie solicitată, oferită şi prezentă în toate întreprinderile de un anumit nivel, care urmăresc binele ţării şi al planetei. Academia este şi o instanţă morală, menită să sancţioneze abaterile grave de la respectarea democraţiei şi a binelui public, de la legile fundamentale, de la protecţia mediului, a bunurilor de patrimoniu, a monumentelor, a tradiţiilor. De aceea, se cade ca Academia să aibă raporturi bune, de dialog, cu toate instituţiile statului, cu toate entităţile importante, publice şi private şi acorduri de colaborare cu instituţiile echivalente, de acelaşi rang. Membrii Academiei trebuie să facă parte din toate acele instanţe care stabilesc strategia şi funcţionarea educaţiei naţionale, ale cercetării ştiinţifice şi ale creaţiei artistice şi vocaţionale, statutul României în cadrul UE, accesarea fondurilor europene, cooperarea internaţională pe toate planurile, proiectele de ţară etc. Toate instituţiile statului trebuie determinate să trateze Academia Română cu respect, demnitate şi deferenţă, ea fiind la fel de veche şi de onorabilă ca şi Constituţia, ca şi monarhia constituţională, ca şi România modernă. Pentru a beneficia permanent de acest tratament, Academia Română are nevoie de o ţinută impecabilă, adecvată misiunii sale istorice şi rolului său contemporan. Pe scurt spus, Academia poate funcţiona în acord cu misiunea sa numai dacă este independentă faţă de orice imixtiune a politicului. Academia Română nu poate să fie controlată şi evaluată ştiinţific şi cultural de către instanţe din afara ei, pentru că ea este cea mai înaltă instituţie de consacrare, de cercetare şi de creaţie ştiinţifică şi culturală. Academia are resursele necesare ca să-şi evalueze propriile institute şi centre, dar trebuie, în schimb, să contribuie, alături de specialiştii din universităţile de vârf şi din institutele naţionale de cercetări, la evaluarea, clasificarea şi ierarhizarea altor colective de acest fel.

Activităţile Academiei Române sunt – cele mai multe – de amploare naţională şi internaţională. Cercetările, invenţiile, inovaţiile şi creaţiile culturale şi artistice ale membrilor Academiei şi ale cercetătorilor din institute şi centre oferă soluţii pentru probleme de viaţă, pentru funcţionarea bună a comunităţii, pentru protecţia mediului, pentru mai eficienta gestionare a prezentului şi pentru pregătirea în cunoştinţă de cauză a viitorului. Unii dintre membrii Academiei şi ai institutelor sale sunt onoraţi periodic cu titluri (recunoaşteri) de valoare naţională, europeană şi mondială, sunt invitaţi la universităţi de prestigiu, publică lucrări care revoluţionează anumite domenii etc.

Academia trebuie să fie „suflet din sufletul neamului“ nostru – cum ar fi spus George Coşbuc – dar nu poate să coboare la nivelul vieţii cotidiene, să se asocieze cu instituţii de nişă şi să participe la iniţiative mărunte. Academia se îndreaptă spre societatea românească de câte ori necesităţile o impun, dar este bine ca ofertele de colaborare să vină şi dinspre comunitate, iar conducerea instituţiei să facă selecţia necesară şi să opteze în deplină cunoştinţă de cauză. Aceasta se impune nu numai datorită faptului că Academia a construit România înainte ca s-o facă oamenii politici şi înainte ca ea să existe cu graniţe oficiale, pe hartă, ci şi pentru că instituţia trebuie să-şi păstreze prestigiul şi autonomia neştirbite.

Există azi o tendinţă de diminuare a rolului academiilor, mai ales în fostele ţări comuniste, pe motiv că regimurile de dictatură ar fi supralicitat rolul acestor foruri. Nu este, însă, cazul Academiei Române, căreia comuniştii, în 1948, i-au exclus peste o sută de membri, i-au băgat în închisori câteva zeci şi i-au ucis în detenţie vreo zece. Ulterior, evident, regimul a urmărit să-şi aservească instituţia, dar nu a reuşit pe deplin. Ca urmare, i-a confiscat institutele de cercetări şi i-a oprit complet primenirea, deoarece, între 1974 şi 1989, i-a interzis să mai primească noi membri. Academia Română, conform planurilor dictaturii lui Ceauşescu, urma să moară de la sine, în chip biologic, prin decesul tuturor membrilor săi. Că unii membri au făcut compromisuri, nu este de mirare, după ce li s-a inoculat spaima de excludere, detenţie şi moarte. Nu toţi marii creatori de valori au stofă de eroi ai rezistenţei, iar valorile autentice rămân pentru vecie, independent de atitudinile de viaţă, demne sau laşe, ale autorilor lor. Prin urmare, vocile ridicate împotriva Academiei Române nu urmăresc decât să mai distrugă o instituţie-etalon a civilizaţiei noastre moderne.

Astăzi, în era digitalizării, Academia participă, în cel mai înalt grad, la elaborarea şi la schimbul valorilor ştiinţifice. Academiile nu sunt instrumente sau mijloace aflate în subordinea politicului, ci instituţii de consacrare şi de creaţie de prim rang, instituţii care dau măsura elitei unei comunităţi. Ştiinţa nu are, în general, graniţe naţionale şi nu trebuie să fie limitată de limbile pe care le vorbim sau de mentalităţile pe care le avem. Academiile lumii au şansa să fie cel mai important mijloc de cooperare ştiinţifică internaţională la nivel instituţional din lumea contemporană şi trebuie să fie conştiente de acest rol. Aceasta trebuie să se întâmple mai ales acum, când se simte în lume, în anumite medii, o reticenţă faţă de cunoaşterea ştiinţifică şi o rezervă faţă de rolul benefic al culturii generale şi când educaţia nu se mai bucură de încrederea pe care o merită. Academiile pot revigora Europa, dacă vor reuşi să impună un rol fundamental cunoaşterii şi educaţiei bazate pe cercetare, pe cultură generală şi chiar pe erudiţie. S-a demonstrat de două milenii încoace că omenirea nu poate progresa şi nici chiar exista fără cercetare, fără investigaţie şi fără anchetă în lumea înconjurătoare, fără chestionarea naturii şi societăţii, fără a răspunde provocărilor cotidiene. Din această perspectivă, academiile au şi vor continua să aibă – în ciuda unor sceptici şi cârtitori – un rol esenţial în societate, fiindcă societatea omenească nu poate fiinţa fără ştiinţă şi fără cunoaştere, iar cunoaşterea de cel mai înalt nivel se realizează, în mare măsură, în academii. Aşa cum am spus mai sus, există o zicere înţeleaptă – atribuită lui Nietzsche, dar care vine dintr-o zestre mult mai veche –: un popor se caracterizează nu atât prin oamenii mari pe care îi are (în trecut), cât prin felul în care îi stimează şi îi preţuieşte pe aceştia (în timpul vieţii). Academia Română poate fi distrusă uşor, dar nu s-ar obţine alt avantaj pentru naţiune decât o seamă de sicrie în plus, pe când conservarea, susţinerea şi revigorarea Academiei Române – chiar dacă membrii săi nu sunt decât nişte bătrâni – ar putea conduce lumea românească spre noi performanţe în ştiinţă, artă şi cultură în ansamblu. Să nu ajungem, după ce ne vindem tinerii în cele patru vânturi, să trebuiască să ne cumpărăm bătrânii!