2018/n5/a20

Pau Vadell i Vallbona

Pau Vadell i Vallbona (n. 1984, Calonge, Mallorca). Poet şi manager cultural. În 2013 a înfiinţat în Mallorca editura AdiA Edicions, profilată pe poezie, catalană şi tradusă. A publicat peste 12 plachete de poezie, ultima fiind Esquenes vinclades [Spinări plecate], distins cu premiul Jocurilor Florale din Barcelona în 2017. A participat la sute de recitaluri de poezie în ţară şi străinătate – Germania, Croaţia, Serbia, Mexic, Italia, unde au fost traduse selecţii din creaţia sa. Este vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor Catalani (AELC-Mallorca). (X. M. P.)

Eşti fad cât încape. Vântul bolnav

te-a izbit în tâmple, capul ţi-a ieşit prin tonsură

Stai sub un soare miraculos în timp ce păcătuieşti prin lăcomie.

Etica e ingenuă şi opusă virtuţilor dialogului.

Tăcem cu speranţa că vorbele or să ne facă propriul sânge

într-un lighean infestat de muşte.

Decolorat şi fără suflu

deranjezi întruna cu retorica şi cu misia de-a exista.

Vei şti să-ţi strici capul cu avânt de războinic.

 

 

 

*

Port cu mine viaţa

cum port tăcerea

între spate şi aripi.

Zbor de vânătoare, grăsime uşoară.

Cine nu se-ntăreşte pe înălţimi

se prăvăleşte orbit de zaţul

respiraţiei

 

 

 

*

De-am s-ajung bătrân,

va trebui să-mi zobesc creierul cu puşca.

Să duc până la ultimele consecinţe

că am stat cu privirea ţintă pe trup,

în suflarea vieţii.

Ca o maimuţă din cele care fac tumbe

veşnic la adăpost în tufişuri.

Dacă-ntr-o bună zi

mi s-o întuneca, creierul meu

va rămâne întins şi zdrobit, plin de inconştienţa

epocii de plastic.

Sau o să-nghit litri de alcool

şi-o să-mi jupoi cu ardoare pielea.

N-o să pot acuza pe nimeni,

că mi-a atins îndestul sufletul

 

 

 

*

Fertilă

oglinda în care nu te descoperi

nu inhalezi în piele plumbul.

Netezită crăpătura

de toate imaginile.

După vântul pixelat

calmul este obscur.

 

 

 

*

Tată cu dinţii stricaţi, de ce nu înfloresc florile în carne?

Tomaž Šalamun

 

 

 

De ce dansează copacii în vânt

dacă sângele e-atât de-oscilant?

Dacă-i nevoie să distrugem ca să trăim mai departe.

Dacă jivinele care triumfă

sunt făcute din pastă maleabilă,

neînsemnată.

Avem nevoie de criminali care respiră acelaşi oxigen

 

 

 

*

M-am făcut salahor al oamenilor

şi cu degetele amorţite,

de dormit pe ele,

aplec ligheanul cu leşie

spre pieptul alor mei.

Picură între pulpe

şi lasă o băltoacă dezinfectată: oameni.

 

 

 

*

 „voi iubi până la capătul

cuvântului tău”

   Francesc Garriga

 

 

 

Păşesc pe firul

jarului predicatorului.

Cuvintele se scurtează

se năclăiesc sau le mănâncă rugina.

Drumul fertil se face şi el fundătură;

începe

armistiţiul îngerilor. Fără chip,

fără tată, cu flegme în mâini.

Pot să vorbesc şi să pierd sensurile.

Dar mereu voi gesticula adjectivul exact

între coaste.

 

 

 

*

Privire trează ca zori intacţi

frumoasă renunţare la suflarea obscură.

Torent tumultuos dezvăluie că

de viaţă

ne purifică timpul

prin site ce interoghează

oceane de date tehnologice

 

 

 

Miracol

Care-i lumina inaccesibilă?

Durerea?

Sau firele ce ne hâţână

cu putere creierul

spre aplecare.

Simplitatea?

A peştilor în pâine;

fără înmulţiri fără

ape vărsate în drojdii de vin.

Traducere din catalană de
Jana Balacciu Matei