MAGDA CÂRNECI: TAVANUL VIU

În a treia zi a călătoriei. În a treia zi a călătoriei lor de vacanţă, cei doi s-au hotărât să nu mai doarmă la hotel, ca de obicei, ci să încerce ceva nou, ceva inedit. De pildă, să găsească o cameră cu chirie la un localnic, să vadă cum e să dormi într-un pat al altuia, în casa unui necunoscut, să observe cum le mai trece prin cap oamenilor să-şi aranjeze interioarele ca să facă un ban. Şi, în plus, e şi mai ieftin, desigur.

Mina. Mina intră în prima pizzerie care le-a ieşit în cale la intrarea în orăşelul turistic. Era după-amiază şi localul era aproape pustiu. Mina privi în jur şi o ochi pe femeia de la casierie, mai coaptă, cu un aer cuminte, care tocmai citea o notă de plată. O întrebă dacă nu ştie o cameră liberă prin apropiere şi, surpriză plăcută, femeia căută câteva clipe într-un sertar şi scoase în cele din urmă un mic flyer colorat, cu adresa unei rezidenţe din afara oraşului. Nu vă speriaţi, e la zece minute de aici din centru şi până acolo, o să vă placă, şi costă doar 50 de euro pe noapte, mai spuse femeia.

Au sunat la rezidenţă. A sunat de fapt Mina, ca de obicei, de pe telefonul ei mobil. Proprietarul avea o voce calmă, plăcută, de om aşezat. Da, desigur, o să le dea o cameră. De fapt, o să aibă chiar o ditamai cameră pentru ei, cea mai mare din rezidenţă. Şi da, o să-i aştepte, chiar dacă ei vor mai întârzia prin oraş până noaptea. Când Mina închise telefonul portabil, Daniel ricană în stilul lui obişnuit, ah, câtă amabilitate, câtă bunăvoinţă, nici nu ştim cine e, cum îl cheamă, poate ne bagă într-o pivniţă şi ne face salam şi de mâine poliţia ne va căuta prin toată regiunea. Ce idee să nu mergem la hotel, într-un loc sigur, într-un loc civilizat!

Întârziară. Întârziară prin centrul orăşelului turistic până seara târziu, vizitară catedrala gotică şi cartierul medieval, priviră pe ferestrele câtorva magazine închise, ascultară o mică orchestră de jazz într-o piaţetă ticsită de lume, apoi se întoarseră la pizzerie ca să cineze, în semn de recunoştinţă pentru femeia care le dăduse adresa şi care-i privi cu indiferenţă.

În fine, întunericul. Întunericul îi făcu să-şi găsească cu o mică întârziere maşina lăsată într-o parcare. Apoi îi făcu să greşească ieşirea din oraş spre rezidenţă, căci nu observaseră un semn indicator mai dosit. Noroc cu telefonul mobil, proprietarul le explică încă o dată cum să facă şi într-adevăr, după zece minute erau afară din oraş, într-o mică suburbie, aproape de râu. Proprietarul îi aştepta în faţa intrării, era aşa cum îl arăta glasul, un om la vreo 50 de ani, aşezat, mai degrabă moale şi cu o vorbire destul de aleasă. Le arătă reşedinţa în grabă căci telefonul lui portabil suna din două în două minute şi din el se auzea slab o voce de femeie tînără care îi cerea sau îi reproşa ceva cu febrilitate. Le dădu cheile fără să le ceară bani sau un act de identitate şi promise să vină a doua zi de dimineaţă la ora 10, după care se grăbi să-i părăsească.

Mda, reşedinţa. Reşedinţa nu era chiar ca în poza din micul afiş colorat. În întunericul cald, de vară, care învăluia şi voala catifelat formele, văzură un fost grajd de cai, cum le spusese şi proprietarul, un grajd transformat în casă de vacanţă. Jos erau bucătăria, baia şi o sufragerie încăpătoare, iar la etaj era o cameră de dormit, o cameră lungă şi lată, o cameră uriaşă, care dădea într-o cămăruţă minusculă, o toaletă. Iar în camera uriaşă nu era decât un pat mare şi lat, acoperit cu un cearceaf alb, un fotoliu adânc ascuns sub o husă gălbuie, o lampă cu picior de la Ikea şi o măsuţă joasă de lemn. Noroc că erau singuri în toată căsoaia.

Şi mai era şi grădina. Grădina din jurul casei, care-şi etala enigmatic copacii şi boschetele înflorite în aerul de culoare albăstriu-viorie. O grădină destul de delăsată de altfel, aproape sălbatecă, în care se zărea într-un colţ o masă de fier forjat şi două scaune, de un alb fantomatic. Mina voi să meargă în grădină, să exploreze. Îl trase de mână pe Daniel, care ar fi făcut mai degrabă un duş şi s-ar fi uitat la televizor. Ieşiră finalmente împreună pe uşă. Înaintară încet, pipăindu-şi drumul cu mâinile întinse înainte, printre trunchiuri întunecate şi tufişuri lucitoare, foşnitoare, mirositoare. Încet, pielea începu să le freamăte la atingerea crengilor şi a frunzelor de tot felul. Ochii li se obişnuiră treptat cu întunericul. Văzură o pancardă abandonată pe care scria „camere de închiriat”. Trecură pe lângă o altă masă de fier forjat, răsturnată în iarbă, cu albul mâncat de rugină şi murdărit ici-colo de urme de pământ. Nările li se deschiseră treptat şi simţiră mirosul umezelii şi clorofilei din frunzele înmuiate de noaptea de vară. Apoi ajunseră la poarta din fundul grădinii, care dădea înspre râu. Lacătul nu era pus. Ieşiră pe poartă.

Râul. Râul era aproape, se auzea curgând în întuneric dar nu se vedea, faleza lui părea înaltă şi abruptă. Aruncară doar o privire de sus şi de la o anumită distanţă de margine, ar fi fost imprudent să se apropie de buza falezei necunoscute, apoi se plimbară de-a lungul ei, ţinându-se cuminte de mână. Acoperită cu nisip, părea o faleză de mare. Şi, ce ciudat, părea să semene tare cu un alt loc, de altundeva, văzut altcândva, altcumva. Semăna cu faleza de mare de la 2 Mai, din ţara ei de baştină, pentru Mina, acolo unde ea îşi petrecuse câteva vacanţe studenţeşti, în colonia de nudişti literaţi şi artişti, unde se simţise pentru prima dată liberă de mizeria şi constrângerile din jur. Semăna cu faleza de la Hyères, din sudul Franţei, pentru Daniel, acolo unde-şi făcuse el armata şi unde se simţise umilit şi lipsit de o minimă libertate. Îşi povestiră unul altuia scene din locurile cu pricina, care le veniră brusc în minte, uimiţi că faleza abruptă se potrivea atât de bine şi pentru amintirile unuia, şi pentru ale celuilalt. Apoi se întoarseră la casa închiriată ca să se culce. Trecură iar prin grădina întunecată, se lăsară atinşi din nou de frunze şi crengi, printre umbre fremătătoare, în noaptea caldă, mirositoare, care le aţâţa simţurile.

Abia când se întinseră în patul mare şi alb, din camera imensă, văzură tavanul. Tavanul imens de deasupra, o încrucişare de bârne vechi, grele, noduroase, de o stranie culoare roşietică, printre care se vedea ici şi colo umplutura de paie înecate în tencuială. Ceva vechi, arhaic, sălbatec. Ai fi zis că sunt nişte vene mari şi bătrâne, împletite cu o ştiinţă brutală ca să susţină acoperişul enorm care probabil că exista deasupra. Mina se gândi că nu mai văzuse demult ceva atît de puternic, de expresiv, de barbar. Era ca o enormă suprafaţă de carne uscată, cu tendoane, şi fibre, şi zgârciuri, îmbibate de cloroformul timpului îndelungat care trecuse şi care le păstrase intacte. Culcată pe spate în pat, privea uluită relieful accidentat şi dramatic care se întindea larg deasupra lor, parcă strivindu-i cu suprafaţa lui denivelată şi densă, mult mai dominatoare decât podeaua de scânduri drepte, banală, pe care era aşezat patul lor. O operă de artă măreaţă şi primitivă, spuse ea, mult mai adevărată decât ceea ce vedea ea de obicei prin muzee şi galerii. De ce ţi se pare aşa, întrebă Daniel, ca de obicei mai puţin impresionat de ce vedea împrejur, pentru el era doar un tavan dintr-un grajd vechi de cai, o suprafaţă simplă, utilitară, cam rudimentară, e drept, dar care-şi îndeplinea zdravăn funcţia pentru care fusese construit.

Pentru că viaţa, spuse Mina. Pentru că viaţa trecuse prin bârnele alea, spuse ea, lemnul lor fusese cândva plin de sevă, fibra lor mai păstra pecetea trăitului şi suferitului, cu nodurile lor rotunde şi mai întunecate la culoare, cu crestăturile şi muşcăturile din lemn care încă se vedeau bine, căci barda care le tăiase le şi fasonase apoi fără multă grijă, doar cât să fie bine îmbinate, să susţină o mare greutate, o mare tensiune, cât să rămână fixate vreme îndelungată de-a lungul plafonului. Şi acolo pe unde viaţa adevărată a trecut, zise ea, seva, şi tăietura, şi durerea, urma ei rămâne ca o rană, ca o arsură, e impregnată în fibră, rămâne acolo ca o frumuseţe latentă, puternică, care uneori se dezvăluie brusc, devine evidentă, îţi sare în ochi. Şi pentru o clipă, Minei i se păru că tavanul mişcă, unduieşte, i se păru că freamătă de propria lui expresivitate devenită vizibilă.

În momentul în care stinseră lumina, un fluture mare şi negru se agită într-un colţ al camerei enorme şi aproape goale, ori poate era altceva. Aici s-au întâmplat lucruri rele în trecut, zise brusc Daniel. Apoi adormiră.

Grădina. Grădina noptatecă. Umbrele ei mişcătoare, porţiunile ei de negru intens şi vibrant, frunzele ei lucioase, cu forme bizare, legănându-se uşor în briza de seară. Grădina noptatecă care cândva îi vorbise, îi şuşotise, o mângâiase atunci, de demult, când intrase cu primul ei iubit, care n-o mai iubea, în perimetrul ei interzis. În ciuda fricii de întuneric şi a mâhnirii care-i impregnase fiecare parte a trupului, fiecare nerv, fiecare tendon, cu un fel de durere chimică, un lichid otrăvit, înaintase încet prin grădină, alături de el, încercând să-i transmită ceva, şoptindu-i ceva, şi la un moment i se păruse că auzea cum florile îi răspund muzical, prin vocale, şi cum fiecare în limba ei îi şuşotea un sfat, un mesaj, ceva delicat, ceva abisal, dar nu-şi mai amintea ce, nu-şi putea evoca ce anume – şi un val de mâhnire urcă brusc din adânc şi-i întunecă vederea interioară şi trebui să deschidă ochii.

Ah, am visat. Am visat ceva ciudat, spuse atunci Daniel, foindu-se dintr-o dată în pat. Vrei să-ţi povestesc? Parcă ieşeam amândoi dintr-o clădire înaltă şi impunătoare unde avusese loc un congres. Eu îţi vorbeam cu însufleţire despre natura inteligenţei, când deodată apare un om în negru, cu un chip întunecat, şi te ia de lângă mine şi vrea să te ducă departe. Şi tu te laşi  dusă după omul acela. Strig după tine, dar tu nu răspunzi şi nu te întorci înspre mine. Mă iau după voi, căci văd că bărbatul acela necunoscut te duce din ce în ce mai repede înspre o pădure, o pădure întunecată. Încep să alerg şi, strigând, iau de jos un băţ mare şi gros ca să-l omor pe omul acela. În momentul ăla m-am trezit. Acum sunt treaz, dar cam tulburat.

Brusc atentă. Mina deveni brusc atentă. Cunoştea visul ăsta, sau ceva pe aproape, căci îl visase şi ea. Era noapte, undeva pe lângă Sala Palatului din oraşul ei natal, şi un om necunoscut ieşise din întuneric şi-i vorbea blând şi o chema să vină cu el, şi, în ciuda faptului că n-ar fi trebuit să se lase înşelată de vorbe, ea accepta şi omul o ducea spre un pâlc întunecat de boscheţi şi încerca s-o brutalizeze şi ea se lupta cu el şi se trezea ţipând, urlând, în sudori… Mina deveni dintr-odată atentă. Se trezi de-a binelea. Simţea că urmează ceva. Deveni vigilentă.

Se văzu. Se văzu dintr-odată în grădina de afară, trecând pe lângă masa albă de fier forjat, pe lângă cele două scaune, îndreptându-se spre adâncul ei întunecat, acolo unde foşneau tufişuri şi arbori învăluiţi în briza noptatecă, iar frunze mari, cu forme ciudate, fremătau şuşotitor împrejur, în obscuritate…Şi o bucurie intensă şi stranie o invadă, ca o lucire oblică irumpând din adâncuri, o bucurie iute şi vastă, o bucurie dementă şi hohotitoare.

Reveni. Reveni cu mintea în pat, redeveni vigilentă. Cu ochii închişi, îşi spuse ferm că de data asta va rămâne lucidă, va rămâne în minte, în cap. Numai în cap. Simţea cum un nod viu de emoţii i se zbate în piept, sub stern, în ceea ce ea numea plexul solar, era ca o formă fierbinte care pulsa înăuntru, se contorsiona, încerca să-şi schimbe dimensiunile şi conturul, un nod viu care voia să se dilate, să urce prin piept înspre gât, să irupă. Îndură, nu lăsă nodul să urce. Rămase atentă. Rămase în cap.

Şi atunci. Şi atunci Mina se văzu coborând pe scări lungi de piatră în bucătăria de la subsolul castelului pe care îl vizitaseră în după-amiaza aceea. O mare bucătărie medievală, încăpătoare, utilată cu un vast instrumentar de obiecte de aramă pentru gătit, care semănau mai degrabă cu nişte unelte de tortură. Pe deasupra atârnă un tavan greu de bârne frumos fasonate, vopsite într-o culoare întunecată. Daniel e lângă ea, îi şopteşte insistent ceva la ureche, în timp ce ea observă vitraliile cu monştri stranii şi coloraţi, animale fantastice care acoperă ferestrele înguste şi lungi ale bucătăriei. Sunt dragoni şi gorgone, sunt şerpi cu multe capete şi balauri aruncând foc, seamănă cu garguiele de pe contraforţii catedralelor gotice. Dintr-odată, monştrii medievali se desprind din vitralii, coboară solemn din ferestrele pe care le obturau şi devin bărbaţi şi femei aşezaţi liniştit pe banchetele din bucătărie. Ferestrele sunt transparente acum şi bucătăria se luminează intens. Şi e dimineaţă.

E în sfîrşit dimineaţă. Mijeşte lumină din spatele draperiilor albe care acoperă ferestrele camerei enorme şi aproape goale. Tavanul roşietic şi noduros şi-a pierdut culoarea de carne bătrână. Nu mai vibrează, a amuţit. Atârnă inert deasupra patului răvăşit. Cu ochii desprinşi de la venele lui noduroase, Mina se simte uşoară. Curată. Să plecăm, spune apoi Daniel, proprietarul o să vină în curând să-i plătim. Altădată n-o să ne mai ducem să dormim în camere ciudate, închiriate aşa, la întâmplare.

(din volumul în pregătire Scurte scenarii iniţiatice)