ION VIANU: OEDIP LA CUMPĂTU

În vara lui 1942, George Enescu se găsea la Cumpătu, în vila Luminiş, pe care şi-o construise cu banii câştigaţi în maxima glorie, ca solist, dirijor, compozitor de reputaţie. Opera Oedip, schiţată înainte de Primul Război Mondial, fusese jucată în premieră la Paris în 1936, dar Opera din Bucureşti nu o reprezentase. Nu ştiu cum s-a născut ideea de a o prezenta cel puţin unui public restrâns, fie şi într-o formă contrasă. Din Memoriile Cellei Delavrancea¹, ştim că Enescu dădea recitaluri private în Bucureşti, organizate de Maruca. Cella spune că aceste recitaluri erau penibile, cucoanele, şi în special dna Enescu, care făcea să circule printre fotolii platouri cu canapéuri etc., vorbeau în timp ce maestrul cânta la pian sau la vioară. Iar Enescu, amabilitatea personificată, suporta această oroare fără să crâcnească. Mai ştiu de la tatăl meu, prin Emanoil Ciomac, că Enescu avea un mod particular de a-şi reprezenta muzica: se retrăgea (de pildă, în serile de vară de la Cumpătu sau în parcul de la Teţcani), îşi cânta în minte, fredonând, ca pentru sine, bucăţi din repertoriul universal, vocale, instrumentale, orchestrale. Pot bănui că, neputând reconstitui simultaneitatea diverselor instrumente sau voci, repeta unele pasaje cântându-şi, de pildă partea de coarde, solo-urile de suflători etc., ce reprezentau aceste momente pentru el… momente de graţie, dar mai mult nu putem spune…

În jurnalul Irinei Procopiu², semnalat mie de prietenul Victor Eskenasy, rezultă că au fost în realitate două spectacole: unul în 24 august 1942 cu primele două acte, al doilea cu ultimele două, în 28 august, când a venit „puhoi de lume“. Nu ştiu când au fost părinţii mei, dar, cum nu erau din cercul intim al Eneştilor, bănuiesc că era 28 august. În 26 a fost lună plină, după cum arată efemeridele, ceea ce confirmă povestirea mamei mele: la întoarcere, pe poteca, pe atunci existentă şi întreţinută de la liziera pădurii între Cumpătu şi Zamora, s-au bucurat de luna (aproape) plină. Am fantazat mai târziu că între ei existase o tensiune şi că, întorcându-se pe cărarea pe atunci accesibilă (ulterior s-a deteriorat, devenind impracticabilă şi la urmă a dispărut) de la liziera pădurii, cu muzica încă în corp şi pe acea mistic-frumoasă lună plină s-a produs între ei împăcarea şi o reaprindere a dragostei.

Împlinisem opt ani.

Bucuria şi entuziasmul părinţilor mei s-a manifestat a doua zi de dimineaţă, când la micul dejun mama în special a povestit extraordinarul eveniment artistic, exaltată: cât farmec se degaja din persoana lui Enescu (peste zeci de ani aveam să aud la Radio Suisse Romande vocea lui Enescu, o voce cum nu mi-o închipuiam, veselă, plină de viaţă, vioaie, cu o locuţie rapidă; Bernard Gavoty îl întreabă „cum sunt românii“. „Oh, răspunde Enescu, cu un ton badin, sunt nişte visători“). Şi într-adevăr, dacă aş fi obligat să-i caracterizez cu un singur cuvânt pe români, nu aş putea s-o fac decât repetând spusa lui Enescu. Nu numai pe români, ci şi muzica lui, în ceea ce are mai intim, mai personal ar putea-o clasa aşa compozitorul care a fost Enescu: spunând despre români că sunt visători, Enescu se autodefinea; aşa cum îi spunea lui Gavoty, mărturisea că se refugiază adesea în visare, pe care o considera o formă superioară de existenţă³.

Dan Nasta a fost şi el la aceeaşi reprezentaţie (situând în mărturia lui greşit data: anul 1944; spune că erau vreo patruzeci de persoane, ăsta să fi fost „puhoiul de lume“ al d-nei Procopiu? – probabil): „Pentru că nu exista mediere între partitură şi expresia concretă, nu exista „execuţie“, muzica curgea nedespărţită de sine, într-o unitate originară, cea a creativităţii care se poseda total, eliberându-se“⁴. Asta am simţit şi eu în relatarea părinţilor mei: avuseseră acces la muzică în chip direct, fără reprezentaţie, fără intermediar, rarul privilegiu de a percepe umbra luminoasă a creaţiei, matricea însăşi a muzicii. Astfel de momente sunt de ajuns de rare pentru ca eu să evoc azi amintirea unui moment atât de privilegiat! Vorbind despre operă, mama era impresionată de răspunsul lui Oedip la enigmă. Enigma este o luptă pe viaţă şi pe moarte, cel ce pune întrebarea îşi pune viaţa la bătaie, ca şi cel ce se încumetă să răspundă, căci va fi ucis dacă nu va da răspunsul corect, dar va ucide dacă ghiceşte⁵. În Oedip Rege, Sofocle spune că eroul a scăpat Teba de calamitatea Sfinxului, dar nu dezvăluie care era întrebarea la care a ştiut să răspundă. Răspunsul ştiut de noi: vietatea cu patru, două şi trei picioare este omul în vârstele vieţii lui: de-a buşilea, biped şi bătrân cu toiag. În fapt, enigma formulată apare la gramatici şi mitografi tardivi. În opera lui G. Enescu – Ed. Fleg enigma există: „Care este fiinţa mai puternică decât Destinul?“. Întrebare uimitoare, ştiut fiind că şi zeii se supun Destinului. Iar răspunsul lui Oedip este pe măsura interogării: Omul este fiinţa care învinge Destinul. Covârşitor răspuns! Să fie omul deasupra zeilor? Cum e posibil să credem asta, întrebă copilul care eram (copiii au curajul să meargă la esenţial). Nu am primit un răspuns mulţumitor multă vreme; nici acum nu am unul care să mă mulţumească pe deplin. Pot să încerc a lămuri ce gândeau ei, în acel al treilea an de război greu în care muriseră în Rusia sute de mii de soldaţi. Mama avea 30 de ani împliniţi iar tata 44. Ce grei sunt anii maturităţii, când nu te poţi resemna cu incertitudinea destinului, cu apăsătoarea răspundere pe care ţi-o dă sentimentul liberului arbitru! Erau şi momente grele pentru ţară. Cvasi toată lumea avea certitudinea că România va pierde războiul. Burghezia franco-anglofilă îşi făcea iluzii, repetând că l’Occident ne va pas nous lâcher, Apusul nu ne va lăsa din braţe. Alţii, cu o mică treaptă de luciditate în plus, spuneau că o să fie „un fel de socialism“. Alţii, în detestarea lor legitimă a „nemţilor“, exclamau: „Tant pis! Să se ducă la Naiba ăştia şi vom vedea“. Moşierii bătrâni, mai pragmatici, erau în panică. Mareşalul Antonescu făcea proiecte nostalgice, să iasă la pensie undeva în Italia⁶. Oricum, viitorul era o enigmă şi Sfinxul îşi cerea zilnic prada. Mulţi din ascultătorii de la Luminiş îşi vor fi pus întrebarea: cum poate omul fi mai tare ca Destinul, tocmai acum când puteai percepe, atinge cu mâna, Destinul necruţător? Răspunsul oferit de Oedipul serii aceleia de vară, o seară sublimă cu luna plină la zenit: Omul, Omul este mai tare ca Destinul, nebunesc cum era, suna ca o viguroasă încurajare. Unii contau pe inteligenţă; alţii pe şiretenie, alţii pe fuga oarbă, pe consolarea amară a exilului; puţini, desigur, pe voluptatea atroce a martiriului… mai toţi aveau sentimentul că jocurile nu erau încheiate, că inteligenţa, virtutea sau şiretenia aveau să-i scoată din încurcătură… poate, poate.

Am citit o convorbire cu prietenul meu de tinereţe, Aurel Stroe⁷. „Mentalitatea mea, spune Aurel, este aceea a unui om rupt în bucăţi, a unui om care, copil fiind, a trăit al Doilea Război Mondial şi ceea ce a urmat după… Enescu este… un om care s-a format în ceea ce s-a numit „la belle époque“ , în epoca aceea de Jugendstill, care era una de netezime, să spunem, în care palorile căpătau valori foarte fine, dar nimic nu era prea strident… eu aparţin unei alte generaţii, unei generaţii a rupturilor, care a văzut lumea ruptă-n două, o Europă ruptă-n două…“. Cât de adevărată, de definitorie îmi pare această constatare la care subscriu absolut.

Dar oamenii care trăiau momentul, miezul rupturii, erau formaţi în epoca anterioară. De aceea, mai puteau asculta şi iubi insolenta afirmare oedipiană cum că Omul este mai puternic decât destinul. Nu numai o ascultau, ci o şi interiorizau. Ce au vrut să spună compozitorul şi libretistul, afirmând că Omul este mai puternic decât Destinul?

În ultima parte a operei, tot astfel ca ultima tragedie a ciclului sofoclean, Oedip la Colona, eroul protestează: este nevinovat, nu ştia că făptuise paricidul şi incestul! Momentul marchează trecerea de la dreptul obiectiv la dreptul subiectiv: nu există crimă fără conştiinţa crimei. Pe de altă parte, meritele lui Oedip faţă de poporul teban sunt imense: l-a scăpat de cruzimea Sfinxului; nu s-a agăţat de putere când descoperirea „vechii nelegiuiri“ făcuse din el un domnitor nedemn. Dar, îmi spuneam, cu bunul simţ copilăresc, aceste acte nu sunt suficiente pentru a ne convinge de ascendentul nostru asupra destinului. Era prea devreme în 1943; mai târziu, ca orice tânăr îndoctrinat democrat-popular, am auzit de nenumărate ori – nu că Omul este menit să-i înfrângă pe zei (fiindcă zeii nu existau), dar că Omul domesticeşte şi învinge natura! Între destin şi natură se poate stabili o echivalenţă. Natura, în sens larg, este determinismul cosmic. Umanismul modern este gata să admită că acest determinism va juca în favoarea omului: omul poate cuceri Cosmosul; omul poate întoarce cursul apelor, încât fluviile siberiene să curgă de la Nord la Sud! Ideologia socialismului victorios absolutiza astfel o convingere pur şi simplu modernă, aceea a omului – fiinţa supremă, posesor şi meşteşugar atotputernic, maestru absolut al Naturii. Numai după raportul oferit de mit⁸ Clubului de la Roma despre „limitele creşterii“ (1972) a intrat viermele îndoielii în psihologia oamenilor, dar, în multe privinţe, încrederea în capacitatea infinită a omului de a se bizui pe sine o trăim şi azi… în aşa măsură încât, paradoxal, ne pregătim să atribuim maşinii capacitatea de-a decide mai bine decât putem face noi, ca oameni naturali. Printr-un orgoliu sucit, omul decide că va deveni unealta uneltei de el făurite. Dar iluminiştii începutului de secol 20, cei ce credeau, pur şi simplu, în om, nu au ajuns aşa de departe. Azi, în era ecologică, sloganul „omul învinge natura“ devine pură erezie.

Sfinxul, creatură feminină, la Sphynge, Sfinxa „râde agonic“ şi dispare în momentul în care este învinsă de ascuţimea spiritului oedipian. Sfinxa, în versiunea Enescu-Fleg, ştie nu numai că zeii stau sub porunca Destinului (Fatum), dar că instanţa supremă e omul. Urmează de aici concluzia că oamenii stau deasupra zeilor? – Într-o singură ipoteză poate fi acceptat un asemenea paradox: dacă zeii păgâni nu există. O astfel de posibilitate s-a impus lumii Antichităţii în momentul în care o voce puternică s-a auzit de niciunde proclamând că „Marele Pan a murit“⁹, Pan (Tammuz) fiind conceput ca zeul Naturii întregi. Această „veste“, moartea lui Pan, a fost adoptată mai târziu de exegetica creştină ca un hotar între lumea veche, a Zeilor, şi cea nouă, a lui Hristos. Omul care se confrunta cu Destinul său se confruntă acum cu Fiinţa supremă, Dumnezeu. Fleg este un exponent important al „franco-iudaismului“, acel curent care susţine că idealurile iudaismului şi cele ale culturii franceze laice sunt apropiate; Enescu, pe de altă parte, este un credincios mărturisit, deşi discret¹⁰.

Cum se va fi manifestat sentimentul destinului la George Enescu? – El este ultimul copil din opt, primii şapte au murit la vârste fragede. Ar fi fost de ajuns pentru a-l socoti pe singurul rămas în viaţă ca pe manifestarea unei minuni. El supravieţuieşte, dar, printr-o altă fatalitate, este un geniu împins în lumea largă de înzestrările lui, se îndepărtează timpuriu de părinţi, de casă, de locul natal, în şcoli tot mai înalte, apoi spre glorie. Ce-i rămâne lui Enescu dacă nu reveria care-l mână, iarăşi şi mereu, către copilărie. Cu luciditate, un cercetător ca Despina Petecel vede manifestându-se la Enescu arhetipul infans, pruncul, în care Jung vede „rămăşiţa amintirilor legate de lumea copilăriei“. Iar infansvisează¹¹.

Ce a fost viaţa lui Enescu? Cel mai vizibil, un lung şir de triumfuri ca interpret, dirijor, ca formator de muzicieni, un succes de stimă în calitate de compozitor; o prezenţă neîntreruptă în viaţa muzicală a lumii întregi, o continuă ovaţie. Personaj central al vieţii muzicale a lumii, omagiat în saloanele aristocratice şi la curţile regale, adorat de public, îşi cultiva curtenia, deşi bunătatea îi era spontană. Trebuie să fi fost, pentru acest temperament introvertit, şi o latură de chin în această mondenitate neîncetată! Puţin norocos a fost în iubire. S-a îndrăgostit, tânăr, de femeia vieţii lui, cu care, unit într-un târziu, nu a fost fericit dar care l-a antrenat şi mai mult în vârtejul vieţii mondene.

Toate biografiile lui Enescu arată că legătura emoţională cu copilăria a rămas extraordinar de vie şi asta cu atât mai mult cu cât, în familie, geniul lui precoce este o surpriză divină într-un noian de nenorociri. Faptul de-a fi singurul – şi cel mai mic – copil rămas în viaţă a fost resimţit ca o minune… Ocrotit de divinitate, pruncul este, pe deasupra, înzestrat cu geniu… geniul îl rupe de casă, îl smulge părinţilor răniţi de repetatele dolii… Aceasta conjunctură primordială îl face să nu se poată niciodată desprinde de copilărie. Pentru nimic în lume în sinele lui nu s-ar depărta de ea. Este modul în care îşi spune: fii credincios ţie însuţi.

Pentru Enescu, Destinul este, în primul rând, minunea de-a exista, când nefiinţa este condiţia normală:

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc¹².

Eterna întoarcere în copilărie este un factor regresiv. Cum se poate face din regresia psihică un element de dezvoltare? –Prin creaţie. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Enescu. Opusul 28, Impresii din copilărie, este probabil transcrierea cea mai fidelă a unor percepţii infantile trecute şi dezvoltate prin scăpărarea geniului muzical. Nu vom cuteza să descriem această compoziţie. Muzica, neputând fi descrisă în cuvinte, rămâne un acces direct la percepţia sau la rememorarea unei trăiri. Muzica este necesară tocmai pentru că ajunge prin mijloacele ei proprii, misterioase, la trăiri altfel inexprimabile. Scurtele piese pentru vioară şi pian: Lăutarul, Cerşetorul, Vântul prin horn, Furtuna în depărtare etc. sunt notaţii de o extremă concizie, debarasate de artificiul retoric care pândeşte inevitabil orice compoziţie muzicală, în special orchestrală. Prin opusul 28, avem un acces direct la o trăire infantilă puternică, expresia unei nostalgii sfâşietoare care a suferit o conversie genială. Este muzică pură, acces direct la spiritul muzicii.

Lui George Enescu i se spunea Pynx, poreclă, pe cât se pare, inventată de Carmen Sylva, adoptată de Maruca, apoi de societatea din jurul ei¹³. Pynx este o deformare drăgăstoasă a lui Sfinx. Regina îl numise aşa pe Enescu fiindcă i se părea că tăcerea lui ascundea un mister. O enigmă! Enescu, atât de disert mai târziu, dar totdeauna discret asupra esenţialului, tăcea „ca un sfinx“ în prezenţa Reginei Elisabeta. Dar „Pynx“ a devenit şi mai sugestiv când l-a compus pe Oedip. Atunci se întâmplă ceva neobişnuit: Sfinxul/Sfinxa se autointeroghează: „George Enescu, ce mister conţine tăcerea? – Visez despre copilăria mea“. Răspunzând aşa, a învins Enescu-Oedip destinul. A pierit întru a trăi. A fost, poate, visul unei nopţi de vară rămasă în urma deceniilor şi a vieţilor ce au curs de atunci.

Note

¹ Cella Delavrancea, Ed. Eminescu, 1988.

² Irina Procopiu, Pagini de Jurnal, Polirom, 2016.

³ Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, ediţie bilingvă, Curtea Veche, 2017.

⁴ Dan Nasta, în Despina Petecel-Teodoru, George Enescu – reverie şi mit, Editura Muzicală 2014, p. 459.

⁵ Giorgio Colli, La sagesse grecque, vol.1, Ed. L’Eclat, 1990.

⁶ Gh. Jurgea Negrileşti, Troica amintirilor, Cartea Românească, 2014.

⁷ Petecel, op.cit., pp. 392-398.

⁸ Massachusetts Institute of Technology

⁹ https://www.persee.fr/doc/rhr_0035-1423_1983_num_200_1_4563., art. de Jean Bourgeois după Plutarh, Dispariţia oracolelor, 17.

¹⁰ http://revista.renasterea-cluj.ro), art. lui Mircea-Gelu Buta. Vezi şi https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/george-enescu-marturisindu-credinta dar şi declaraţiile muzicianului în: Ion Biberi, Lumea de mâine, 1946 , ed. nouă, Curtea Veche, 2006.

¹¹ Petecel, op. cit., p.18.

¹² M. Eminescu, „Rugăciunea unui dac”.

¹³ https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/george-enescu-de-la-jorjac-la-oedip