RADU GĂVAN: TURNUL

Simon avea o viaţă împlinită. Locuia alături de familie într-o căsuţă cochetă din suburbii, iar cariera sa de scriitor era în plin avânt. Publicase patru romane, iar cel mai recent, un monstru de aproape nouă sute de pagini, fusese un real succes. Patru sute de mii de copii vândute şi un premiu pentru cel mai bun roman la Gala Whitfield. Participa frecvent la diverse evenimente literare, unde de obicei ţinea o cuvântare mai lungă sau mai scurtă, însă întotdeauna plină de tâlc şi presărată cu glumiţe care făceau deliciul asistenţei. Îi plăceau aplauzele, însă ce conta cu adevărat în viaţa sa era familia. Simon avea treizeci şi nouă de ani şi era căsătorit cu Laura de şapte. David, băieţelul lor, avea cinci ani.

Seara, după ce îl culcau pe cel mic, stăteau în patul lor şi citeau, în timp ce ascultau muzică în surdină la vechiul lor pick-up. Ea prefera pianul, el – vioara. După o vreme, bărbatul punea cartea deoparte şi stătea cu ochii închişi lângă soţia sa, savurând momentul. Apropierea ei, muzica, liniştea. În acele clipe se simţea fericit. După ce ea adormea, se strecura din cameră şi ieşea în curte. Îşi aprindea pipa şi privea cerul întunecat. Fumatul era plăcerea lui vinovată.

Îşi iubea băiatul şi soţia mai presus de orice. Cu toate acestea, nu avea prea multe amintiri legate de ei. Ştia cum îşi cunoscuse viitoarea consoartă, îşi amintea cu precizie momentul în care îşi văzuse pentru prima oară fiul sau o ceruse pe Laura de soţie şi alte câteva evenimente majore. În afară de asta, însă, trecutul său era înceţoşat. Din când în când, simţea că îl râcâie ceva, o senzaţie subtilă, vag neplăcută, ca şi când viaţa lui ar fi fost un cearşaf imaculat, întins pe un pat moale, iar el stătea pe acel pat şi undeva, într-un punct imposibil de detectat, exista o asperitate minusculă care îl sâcâia. Acea gâlmă misterioasă îşi schimba permanent poziţia şi niciodată nu reuşea să o atingă.

*

De câteva săptămâni, Simon era chinuit de coşmaruri. Imagini groaznice cu oameni bătuţi, torturaţi sau ucişi cu sălbăticie, în urma cărora se trezea în toiul nopţii, cu tricoul năclăit de transpiraţie. La început fuseseră chipuri necunoscute, care pentru el nu însemnau nimic – la fel de bine ar fi putut fi nişte manechine din vitrina unui magazin. Ceea ce îl afecta însă era violenţa copleşitoare pe care o resimţea în timpul viselor. Când se trezea, îi simţea gustul în gură şi era oribil şi plin de semnificaţii, ca şi când ar fi luat o îmbucătură dintr-un cadavru. Apoi, chipurile începuseră să capete trăsături familiare şi, pe negândite, străinii fuseseră înlocuiţi cu soţia şi băiatul său. În ultimele zile, îi visase exclusiv pe ei şi, ceea ce era şi mai groaznic, îl văzuse cu claritate şi pe cel care le făcea rău şi întotdeauna torţionarul era chiar el, o formă demonică a lui, cu chipul schimonosit, aproape de nerecunoscut, însă el era, o ştia fără urmă de îndoială. Simon experimenta aceste stări cu o luciditate ieşită din comun, de parcă s-ar fi desprins cumva din propriul trup şi s-ar fi studiat de la mică distanţă. În acele scurte momente se simţea ca şi când ar fi fost diavolul de pe umărul său. Diavolul personal, aşa îl numise.

O depresie adâncă îl măcina şi cu toate că se chinuia să o ascundă în faţa familiei, deseori se întâmpla să rămână nemişcat, privindu-i cu ochi goi în timp ce ei vorbeau cu el şi râdeau. În acele momente, simţea ceva clocotind în coşul pieptului. La început senzaţia a fost firavă, o flăcăruie ce abia prindea forţă, însă curând focul s-a înteţit şi i s-a răspândit în trup, cuprinzându-i inima şi mintea. Atunci, pentru prima oară, Simon a simţit cu adevărat nevoia de a le face rău. Senzaţia a fost fugitivă, însă extrem de puternică şi l-a înspăimântat peste măsură. S-a răsucit şi a ieşit din casă. S-a aşezat în fund pe peluză, răsuflând greu. Strada era pustie. Se întunecase şi mai toate ferestrele caselor vecine erau luminate. A privit în susul străzii şi atunci l-a văzut. O formă întunecată şi subţire alungindu-se spre cer, iar undeva spre vârf, poate chiar în vârf, un punct luminos. Apoi, în spatele lui, a auzit vocea Laurei întrebându-l dacă se simţea bine. A tresărit şi s-a întors spre ea. Sunt bine, i-a răspuns fără vlagă, după care a privit din nou în susul străzii. Forma întunecată dispăruse.

*

Timp de câteva nopţi, coşmarurile au încetat şi lucrurile au părut să reintre în normal. Mai mult, Simon a reînceput să scrie. Avea de gând să folosească în noul roman experienţele pe care le trăise în acele săptămâni negre. Curând, însă, s-a împotmolit mai rău ca niciodată şi existenţa sa a căpătat din nou o turnură sumbră. Îşi privea soţia şi copilul şi în mintea lui încolţea încet o idee teribilă: ei erau cauza eşecului său creativ, din pricina lor nu mai putea scrie aşa cum o făcea cândva. Se agăţau de el, cerşind în mod egoist afecţiune, răpindu-i timpul şi ideile, secătuindu-i orice dorinţă de a mai crea ceva. Simţea că se sufocă. Încetul cu încetul, senzaţia a căpătat o formă şi, într-o noapte, coşmarurile s-au întors, mai puternice ca niciodată. În acea noapte, şi-a văzut clar chipul din vis şi a înţeles că ceva rău urma să se întâmple. Când s-a trezit, tricoul său era uscat. Se simţea detaşat, cuprins de o linişte rece. Pe urmă, Laura l-a întrebat ceva şi furia a revenit. L-a umplut dintr-odată şi, fără să mai gândească, s-a întors şi a lovit-o cu palma peste obraz. Apoi, la fel de repede cum venise, furia a dispărut şi el a rămas nemişcat, privindu-şi palma ca pe un obiect străin, în timp ce lângă el în pat, soţia sa plângea încet. A încercat să o ia în braţe, însă ea l-a împins şi el s-a retras. Pentru prima oară, în ochii ei a citit ura. Ură amestecată cu frică şi tristeţe.

Nu i-a vorbit toată ziua. La un moment dat, înţelegând că nu avea rost să insiste, Simon s-a retras în birou. A rămas o vreme într-o stare de visare semiconştientă, privind pe geam, apoi, brusc, scrisul a venit în valuri. Parcă nevenindu-i să creadă, a înhăţat o foaie de  hârtie şi a scris timp de câteva ore.

Încă scria când uşa se deschise încet şi un glas firav răzbătu prin cameră. Te joci cu mine, tati? îl întrebă băiatul sfios şi exact în acea clipă scrisul dispăru. Se opri în mijlocul frazei, strângând din dinţi. Vocea copilului său, cea mai dulce din lume odinioară, îi trezea în acea clipă o ură profundă, absurdă în orice fel ar fi privit-o cineva din afară, absolut justificată însă din punctul lui de vedere. Tati? repetă el aproape în şoaptă. Fără să se întoarcă, bărbatul mormăi: Ieşi afară! Auzindu-i vocea, copilul se înfioră, căci glasul acela nu era al tatălui său, ci al unui străin. Se retrase, trăgând stângaci uşa după el.

Simon rămase o vreme nemişcat, uitându-se la foaia pe care aşternuse câteva rânduri. Fraza frântă brusc arăta ca un pod rupt. Gândul că poate niciodată nu va afla ce se găsea la capătul podului îl umplea de o furie nestăvilită. Apoi, când privi pe geam, îl văzu din nou. De data aceasta, părea mult mai aproape, iar forma sa căpătase claritate. Era un turn, în vârful căruia strălucea o lumină. În faţa chemării luminii, întunericul din el se topi. Ieşi în fugă din cameră.

*

Pe măsură ce se apropia de turn, Simon simţi pentru prima oară senzaţia de frig. Mai întâi câteva pişcături pe braţe şi pe ceafă, apoi o uşoară amorţeală insinuându-i-se în picioare şi, brusc, o gheară uriaşă scuturându-i trupul. Senzaţia neplăcută îl luă pe nepregătite, speriindu-l, însă continuă să meargă, dârdâind, cu braţele strânse în jurul trupului. După câteva minute, senzaţia dispăru şi căldura îi reveni în corp. În urma lui, luminile se stingeau una câte una, lăsând cartierul în întuneric. Când îşi întoarse capul, nu văzu altceva decât o beznă profundă, ca şi când cineva ar fi tras o cortină neagră şi grea peste întreg cartierul. Privi din nou turnul. În vârf, luminiţa. Grăbi pasul. Dintr-odată, o imagine firavă i se desenă în minte: un băieţel alergând într-o curte; un leagăn, o băncuţă, un bărbat stând pe băncuţă; băieţelul râzând, bărbatul zâmbind şi împingând leagănul, cerul apropiindu-se şi apoi depărtându-se. Pe urmă imaginea dispăru. De unde venise amintirea aceea? Se opri şi îşi şterse ochii cu dosul palmei. În faţa lui, la nici zece metri, se înălţa turnul. Privi în sus. Nu îi putea vedea vârful. Îi dădu ocol, căutând o intrare. Pe măsură ce se rotea în jurul turnului, alte imagini apăreau şi dispăreau. O femeie cu părul blond, chipul ei atât de familiar, din nou bărbatul şi copilul, toţi trei împreună în curte, pe băncuţă, curtea se topeşte şi îi vede într-o maşină, bărbatul conduce, spune ceva, lângă el femeia râde, pe bancheta din spate băiatul râde, din dreapta o formă întunecată, chipul bărbatului desfigurat de groază, un ţipăt. Întuneric.

Simon se sprijini de peretele rece. Imaginile dispăruseră, lăsând în urmă o tristeţe nemărginită. În faţa lui, văzu o uşă. O deschise şi intră.

*

Nu mai ştia de când urca treptele. Înconjurat de întuneric, pipăind pereţii de piatră. Din când în când, căuta luminiţa privind în sus, sau unde îşi închipuia el că ar fi acel sus, căci, încetul cu încetul, îşi pierdea simţul orientării şi nu o dată se întrebase dacă nu cumva mergea în cerc sau chiar cobora într-un hău în loc să urce spre cer. Poate că suferise un atac cerebral şi urma să urce sau să coboare la nesfârşit acele trepte ca un orb, bâjbâind prin întuneric în căutarea eternă a unei pete de lumină. Nu îi era frig, nici cald, nu simţea teamă, furie ori disperare, nu mai simţea nimic în afară de atingerea zidului de piatră. Încercă să se gândească la soţia şi fiul său, însă nu le mai ţinea minte chipurile. Existau în mintea lui doar ca idei, nişte idei care, în absenţa luminii, vor fi consumate de întuneric. Curând, totul va fi consumat de întuneric şi poate atunci, în uitare, îşi va găsi liniştea. Brusc, avu viziunea unei încăperi devastate, în centrul căreia, pe un pat dezmembrat, şedea un bătrân cu părul alb vâlvoi, îmbrăcat într-un costum ponosit. O muzică tristă de pian se răspândea din pick-up-ul vechi aflat în faţa lui. În mâna bătrânului, uitată – o pipă. Prin geamurile sparte se zărea imaginea unei lumi în ruine.

O lume sfărâmată.

Apoi imaginea dispăru, ca un fir de fum pierzându-se în noapte şi în faţă îi apăru o fâşie de lumină. Urcă ultimele trepte şi întinse braţele. Pipăi până când buricele degetelor găsiră metalul. Apăsă clanţa şi deschise uşa.

*

Lumina îl orbi pentru câteva clipe, apoi ochii i se obişnuiră şi privi în jur. Se afla într-o cameră distrusă, cu pereţii jupuiţi şi înnegriţi. În faţa lui, stinghere şi prăfuite, se găseau un birou şi un scaun, o bibliotecă înţesată de cărţi şi o comodă. Pe comodă era o fotografie veche înrămată. Poza înfăţişa o familie. Un băiat, o femeie blondă şi un bărbat. Cu toţii zâmbeau. Simon simţi pământul învârtindu-se şi se sprijini cu palmele de blatul ros de vreme, incapabil să-şi mute privirea de la fotografie. Nu doar că acolo erau cei pe care îi văzuse înainte să intre în turn, ci acum, privindu-i cu atenţie, realiză că semănau în mod straniu cu familia sa. Trăsăturile lor erau diferite, însă expresia ochilor era aceeaşi. Ochii băiatului din imagine erau ai lui David. Ochii femeii erau ai Laurei. Ochii bărbatului, ai lui.

Se întoarse şi se lăsă moale în scaunul din faţa biroului. Scaunul era la fel ca al lui, arăta la fel, se simţea la fel, doar că era vechi, atât de vechi, de parcă trecuse un veac peste el. Pe birou, era un teanc de foi. Până şi foile îi păreau familiare. Luă coala de deasupra şi citi:

„Simon avea o viaţă împlinită. Locuia alături de familie într-o căsuţă cochetă din suburbii, iar cariera sa de scriitor era în plin avânt. Publicase patru romane, iar cel mai recent, un monstru de aproape nouă sute de pagini, fusese un real succes. Patru sute de mii de copii vândute şi un premiu pentru cel mai bun roman la Gala Whitfield.“

Năucit, lăsă foaia să-i cadă din mână. Rămase o clipă nemişcat, apoi înhăţă foile şi începu să citească din nou. După o vreme se opri vlăguit. Toată viaţa lui se afla acolo, printre pagini. Amintirile, câte erau, coşmarurile înfăţişate până la cel mai mic detaliu. Povestea se oprea în momentul în care David ieşea din cameră:

„Vocea copilului său, cea mai dulce din lume odinioară, îi trezea în acea clipă o ură profundă, absurdă în orice fel ar fi privit-o cineva din afară, absolut justificată însă din punctul lui de vedere. Tati? repetă el aproape în şoaptă. Fără să se întoarcă, bărbatul mormăi: Ieşi afară! Auzindu-i vocea, copilul se înfioră, căci glasul acela nu era al tatălui său, ci al unui străin. Ieşi, trăgând stângaci uşa după el.“

Sub foile scrise se găseau câteva coli albe. Ultima, însă, era plină de mâzgălituri. În susul paginii scria: Diavolul personal – Schemă roman. Dedesubt se întindeau câteva rânduri dezordonate:

„Simon e un scriitor de succes. Are o familie frumoasă şi o viaţă liniştită. Brusc, începe să fie bântuit de coşmaruri (notă – de descris în detaliu coşmarurile). Încetul cu încetul se îndepărtează de familie. Simte constant că cineva îl priveşte, şi nu doar că îl priveşte, ci şi cumva îi controlează gândurile şi acţiunile. Devine violent faţă de soţie şi copil, însă acesta este doar începutul. În minte îi încolţeşte ideea că scrisul îi  este sufocat de prezenţa celor doi. Pentru a-şi domoli nevoia de a le face rău, Simon începe să comită diverse acte de violenţă împotriva străinilor. Ucide un om (Poate un cerşetor? Sau o prostituată?). Într-un final, realizând că nu mai poate ţine piept diavolului personal, Simon îşi ucide soţia şi copilul. Apoi, aşteptând să fie arestat lângă cadavrele celor doi, are o viziune în care esenţa literaturii, a scrisului, i se înfăţişează în toată splendoarea sa. Diavolul a fost eliberat.“

Se lăsă pe spate, cu ochii închişi, ţinând foaia între degete. Diavolul a fost eliberat, îşi repetă în gând. Deschise ochii. Împături foaia cu grijă şi o vârî în buzunar. Apoi luă o coală albă şi începu să scrie. După o vreme auzi cheia învârtindu-se în broască. Se pierdu în grabă printre foi.

Bătrânul intră în casă. Se spălă pe mâini, îşi schimbă hainele şi mâncă. Apoi îşi turnă un pahar cu whisky şi îşi aprinse pipa. Se gândi să continue romanul, însă nu se simţea în stare să scrie. Mai bău un pahar, după care se duse în dormitor. Peste câteva clipe, acordurile şoptite ale unui pian se strecurară pe sub uşa zdrenţuită.

Simon aşteptă răbdător o vreme în spatele uşii. Apoi o deschise încet şi trecu din nou în partea cealaltă. Dintre pagini, se iviră mai întâi degetele, apoi mâna, pe urmă un braţ, capul, gâtul, celălalt braţ, trunchiul, bazinul şi, într-un final, picioarele. Se aşeză la birou şi scrise toată noaptea la lumina veiozei. Când termină, reciti ce scrisese. Aranjă cu grijă paginile şi le lăsă pe birou. Apoi se duse în dormitor. După o vreme reveni în cameră. Luă o coală albă, pe care scrise câteva rânduri. O împături şi o puse peste manuscris. Privi câteva clipe fotografia de pe comodă. Mângâie fugar chipurile copilului şi femeii, apoi o lăsă culcată deasupra foilor, lângă bilet, şi părăsi camera.

*

În zori, bătrânul se trezi. Rămase o vreme în pat, privind tavanul, apoi se duse la baie. Îşi cercetă chipul în oglindă. Se spălă îndelung pe faţă. Mâncă o felie de pâine aşezat la masa din bucătărie şi bău puţină apă. Pe urmă se duse în birou. Veioza era aprinsă. Lângă veioză văzu rama culcată peste manuscris. O ridică şi privi câteva clipe fotografia. Apoi observă foaia împăturită, pe care scria – Pentru scriitorul meu.

O deschise şi citi:

Dragul meu scriitor,

Aveai dreptate când spuneai că am o viaţă frumoasă şi da – îmi iubesc familia mai mult ca orice. Noaptea trecută am stat lângă patul tău şi te-am urmărit dormind. De câteva ori le-ai şoptit numele în somn. Am plâns. Nimeni nu ar trebui să îndure aşa ceva. Mi-a trecut prin cap să te ucid. Ar fi fost mai simplu pentru toată lumea. Chinul tău s-ar fi sfârşit, iar eu m-aş fi înapoiat la familia şi la viaţa mea liniştită. Te-ai înşelat însă în privinţa naturii mele. Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu scriitor, nu mi-am dorit să îmi cunosc acel diavol personal de care vorbeşti şi pe care, te rog să mă ierţi că îţi spun asta, intuiesc că te chinui să îl ţii în frâu. Am fost scriitor pentru că tu ţi-ai dorit ca eu să fiu unul. Ei bine, nu mai doresc să fiu măcinat de acest blestem pe care nu l-am cerut nicio clipă. Noaptea trecută mi-am luat libertatea de a-mi scrie singur viaţa. Scriitorul îşi înfruntă diavolul şi, la sfârşit, sacrifică scrisul pentru familie. E un final anost, ştiu, dar nu îi pot pierde, pur şi simplu nu pot. Ţi-am văzut familia, am privit-o prin ochii tăi şi ştiu cât de mult i-ai iubit şi cât de mult ai suferit când i-ai pierdut. Te rog – lasă-mă să-mi păstrez familia şi să-mi petrec viaţa, aşa închipuită cum e, alături de ei. Publică manuscrisul sau păstrează-l într-un sertar, dar nu schimba povestea. Ştii, nu toate poveştile trebuie să se termine în lacrimi şi sânge. Doar tu mă poţi elibera de diavolul personal. Dă-mi voie să-mi ascult muzica până la sfârşit alături de soţia mea.

 Al tău,

Simon