Luni dimineaţa auzi metroul intrînd în staţie încă de cînd băga cartela în aparat şi, deşi nu era în întîrziere, şi chiar dacă ar fi fost, nu era vreo problemă, totuşi îl cuprinse dorinţa absolută de a prinde acel metrou, o dorinţă nu atît ca o poftă cît ca un bizar chef de răzbunare, şi se năpusti în jos pe scări. Se întîmplă însă un lucru foarte curios. Aşa cum se zice că atunci cînd mori, întreaga viaţă îţi trece prin faţa ochilor, în cele cîteva secunde cît îi trebui lui T. să sară toate treptele îi trecu prin minte cu o viteză ilegală toată viaţa lui. Ea îl umplu de ură şi de tristeţe şi de dorinţă de a rezolva lucrurile prin îmbrăţişări, şi prin muncă, şi prin strigăte în pustie. Numita viaţă se înfăţişă cu proptelele ei de pfl şi trambulinele ei de carton, cu oameni înşiraţi pe drugi ca jucătorii de plastic în fotbalul de masă, cu animale care se chinuie şi halde de fosfogips şi flori pe anumite străduţe. Ea nu se organiza în jurul a nimic, nici măcar în jurul lui, şi singurul lucru care păru vag interesant, singura măreţie a vieţii lui, venea din felul extraordinar de calm şi de tăcut în care îl ignora pe el exact aşa cum ar fi ignorat un artropod de azot lichid din Centura Kuiper. Nu exista nici un model care să se repete în această viaţă, se puteau observa doar anumite gesturi pe care el le reluase mereu fără ca asta să conducă vreodată la evenimente asemănătoare. Un doctor care aflase că are cancer în chiar dimineaţa aia îi tăiase cîndva cordonul ombilical. O asistentă bătrînă îi făcuse mai tîrziu penicilină care nu îl deranja nici pe departe atît de mult pe băiatul de 5 ani, cît lucrul oribil pe care i-l spunea de fiecare dată, şi care-i apăruse în cap toată viaţa cînd lucrurile se împuţeau, că acul va intra uşor, ca avionu’ într-un nor. Nu văzuse niciodată mai multă înţelepciune şi mai multă dăruire decît în clasa a treia la colega lui de bancă, Baicuş Adriana, de care urma să nu se despartă niciodată – dacă soarele avea să explodeze, ei tot aveau să fie împreună unul lîngă altul. Încă nu-i înapoiase Adrianei cheile de la casă, pe care ea le furase atunci ca să i le lase lui. Anii nesfîrşiţi pierduţi cu sportul şi condensaţi apoi în amintiri fugace, în cea mai proastă decalcomanie, trimiţînd acum în căpăţîna lui ecoul unei fericiri aproape brutale, fericirea de a alerga după minge prin iarbă, şi cîteva goluri senzaţionale, decisive, pe care le dăduse. Golul după un sprint infernal cu fraţii Buda de-o parte şi de alta, nedezlipiţi de el, gîfîind, încît în fiecare secundă aştepta să fie secerat de unul din ei, dar faultul nu venise şi alergaseră aşa toţi trei, ca un siamez triplu, dar cu mingea tot timpul sub controlul lui şi apoi şutul cu sete, cu stîngul şi mingea se dusese ca dirijată de un astronom exact unde trebuia, sau cînd îl driblase pe însuşi Bezmentu, bestia care juca la club, şi Luciana se uitase la el ca la draci bălţaţi şi îi adusese apă să bea, sau golul ăla dat orbeşte din întoarcere şi din unghi, şi mingea se aşezase pe picior cum se aşază ea uneori de mai mare dragu’ şi se dusese tare şi cu un pic de boltă în acelaşi timp, ca van Basten contra lui Dasayev, de nu-i venise să creadă perfecţiunea acelui gol şi adversarii îşi puseseră mîinile în cap, zdrobiţi ca de Dumnezeu însuşi, sau penaltiul ăla, parcă se făcuse seară exact între cel de dinainte şi al lui, era tîrziu, jucau cu o echipă din alt cartier, era sîngeros, şi mingea se dusese în vinclu ca la televizor şi toată lumea urlase pentru că victoria era a lor, da, a lor. Toate astea se activau extraordinar de rar în memoria lui, pentru că anii, ăia, 13, 14, chiar şi 15, fuseseră retrospectiv scăldaţi în insignifianţa oribilă a provincialităţii, T. se recunoştea perfect în băiatul de 7 ani care fusese, dar ăla de 13 ani era un ameţit care trimite scrisori echipelor de fotbal din străinătate, care noaptea închidea ochii şi analiza golul ăla al lui Klinsmann, din plonjon, modificînd imperceptibil traiectoria balonului, dîndu-i o nouă, supremă curbură, suficientă cît să ocolească vîrfurile degetelor portarului, ele însele atroce umflate în mănuşile lor. Şi T. putea să jure că sărind ultimele patru trepte, deja fără să mai vrea să le sară, femeia aceea şi nimeni alta îl va lua în braţe ca moartea, ca moartea pe care o încuviinţezi pentru că deodată ştii şi tu că aici e toată frumuseţea născocită a lumii, şi va vedea pantoful ei care o dată la două zile se ascundea în cămară din cauza felului diabolic în care uşile se deschideau şi se închideau împingînd lucruşoarele de pe jos puţin cîte puţin, aşa cum se încreţeşte scoarţa terestră, şi inelele ei pe care le scotea din punga aspiratorului ca din creierul unui spînzurat, şi poza ei cu rochia indigo cu buline albe, care îl băga în şocuri electrice pentru că exact aşa era cana lui de plastic de la grădiniţa infernală, singura lui posesiune pe acest pămînt, şi totuşi rochia aia fusese unul din motivele pentru care se îndrăgostise de ea, atît de nemiloase sînt lucrurile din viaţa noastră, sau ferestrele lor, acolo la etaj cînd se întorcea şi parca maşina şi nu avea curaj să închidă radioul şi să intre în casă şi să se certe din nou cu ea, iar asta fără să scoatem un cuvînt despre înmormîntări, despre morţi numai de bine iar despre înmormîntări numai de rău. Cînd ajunse jos, metroul avea încă uşile deschise, dar T. nici nu se mai uită la el, ci se îndreptă către scaune şi se aşeză. Metroul plecă şi aproape imediat celelalte scaune de pe peron se şi ocupară. Totul era simplu acum. Curînd nu mai era decît un om care aşteaptă metroul ca să se ducă la birou. Mai erau patru minute şi aşteptarea asta nu punea nicio problemă, era o apăsare constantă, previzibilă şi aproape plăcută, ca a unei plăpumi grele, iarna departe. Metroul celălalt se apropia din sens invers şi T., auzind bubuitul familiar, precedat de o blîndă adiere de aer industrial, se uită curios, aşteptînd ca monstrul să se manifeste. În loc de monstru, din tunelul mitologic apăru un tren aproape simpatic, cu o faţă care inspira încredere, pătrăţos şi cuminte, urît şi stabil, omul cu care vrei să-ţi măriţi fata, cu un metrou, nu cu o motocicletă, căci nu-ţi pasă de fericirea ei, ci de liniştea ei. Gîndul la acest copil pe care încă nu îl avea îi spulberă complet lui T. aşteptarea cea confortabilă, minutele cele adevărate, pline de adevărul lor asemănător cu metroul. Amintirea anamnezei vertiginoase de adineauri, de pe scările murdare, îl revoltă o clipă. Ar fi cazul să fim scutiţi de asemenea revelaţii fără acordul nostru, aşa în drum spre muncă, de vreme ce ne-am trezit la ora la care trebuia, ne-am îmbrăcat cu hainele pe care ceilalţi se aşteaptă să le purtăm şi ne plătim taxele aşa cum se cuvine, cu mici matrapazlîcuri fără de care ţi-ar fi şi ruşine să mai trăieşti. T. se hotărî să fie şi el iraţional o zi din viaţa lui, se ridică şi se îndreptă spre scări, hotărît să iasă la suprafaţă şi să coboare din nou, ca să anuleze acel început profund greşit al zilei sale, un început mult prea greu agăţat de o barcă prea uşoară. Lumea deja se apropia de peste tot, cu paşi ezitanţi, de metroul care încetinea, cu paşi care ziceau, cine, eu? sincer nu ştiu dacă mă voi sui în acest metrou, e o decizie pe care încă n-am luat-o şi poate n-o voi lua niciodată. În acest timp, T. trecea printre ei în sens invers, luînd-o hotărît spre scări, acolo unde fusese înfrînt la venire. Însă de îndată ce începu să suie, se întîmplă ceva cu totul ridicol, ceva care pentru un moment îl făcu să-şi zică amuzat really!? aşa cum îţi zici cînd urmează a doua lovitură, mult mai grea ca prima, dar apoi îngheţă pentru că ştiu că totul devenise serios acum, cînd venea peste el viitorul la care nu se mai gîndise de mult, acea formă de viaţă netrăită, fortificată în propriul ei protest. Era o viaţă în care el şi nimeni altul căuta orbeşte mîneca unei bluze ca s-o tragă uşurel afară din haină în vreme ce fetiţa care nu ţinuse mîneca aştepta melancolică. Era limpede că viitorul acesta nu-l ignora, ci trăgea de el ca de o greutate enormă, în sus pe scările alea, ca de un mare obiect stricat, de care nu mai ai nevoie, dar pe care trebuie să-l duci undeva să-l arunci, în locul corect. Iar acest viitor, căruia T. îi smulgea cu mare caznă cîte o treaptă, îl învăţa acum că făcuse enorma greşeală de a nu se fi bucurat de toată frustrarea pe care o simţise, pentru că frustrarea te făcea să fii viu şi te învăţa o mie de chestii, ea şi nu împlinirea banală a acelor dorinţe, pentru că în viitor urmau nenumărate momente în care deschidea emailul cu groaza că a primit un mesaj de la ea şi era dezamăgit că nu primise niciun mesaj de la ea, şi momente cînd ea nu înţelegea de ce lui nu-i plăcea rochia asta, cînd tuturor bărbaţilor le plăcea, şi momente cînd se plimbau, era soare şi o ploaie foarte fină şi părul ei cald era o lume a iertării. În acest viitor, era fetiţa care creştea cu el citindu-i despre paşa Dragut Reis care a trecut prin foc şi sabie cetatea Policastro, era fetiţa care spunea că numai tata face bine senvişurile, pentru că are grijă să fie pîinea bine unsă şi pe margine, să nu fie acolo ceva uscat şi neinteresant, era fetiţa care bea apă cu el uitîndu-se ţintă la ea, exact aşa cum, în toate aceste case, cîte un copil bea însetat şi serios din pahar şi cîte un părinte se uita la el mut, absorbit, gîndindu-se, oare cît de tare îl va răni lumea pe acest copil. De sus coborau tineri tenebroşi a căror privire aluneca peste T. ca peste unul care nu mai avea nimic de împărţit cu oamenii vii ai prezentului, sau poate coborau ei înşişi pentru trei minute altundeva decît în staţia de metrou. În viitor erau întoarceri din călătorii începute deja în trecut, ajungea un om înstărit, se muta pe strada Aldo Moro şi avea două maşini de spălat, mergea pe stradă şi se oprea lîngă peretele însorit pe care se întindeau plante roşii şi verzi, a căror tăcere garanta unitatea lumii. Apoi străbătea parcuri pe băncile cărora zăcea cîte un tricou ud abandonat, anii treceau şi el rata mai multe suflete unul după altul. Pe treapta următoare, din ce în ce mai mulţi bani şi mai multă singurătate şi nu mai juca niciodată fotbal şi o zi din care nu vede acum decît imagini absurde, o maşină pe marginea autostrăzii, cu un tip plimbîndu-se pe lîngă ea cu telefonul la ureche, un chelner uşor aplecat în faţa mesei, o pisică lungindu-se cît o zi de post şi trecînd pe sub un gard. Şi de-a lungul balustradei mai erau lucrurile despre care tot nu vrem să vorbim, din nou înmormîntări, după care rămîi singur în casă şi deschizi un sertar plin de drăcii, de braţe rupte de ochelari, păstrate nu se poate şti de ce, ca nişte picioare de lăcuste, din nou frustrare şi Pekod, şi Shoa, şi Koa, şi limba ta o voi lipi de cerul gurii, ca în Iezechiel. La gura de metrou, un vînzător îl întrebă cu o extraordinară căldură dacă vrea covrigi proaspeţi, o căldură de parcă era prima oară în ziua aceea cînd oferea cuiva covrigi şi o făcea cu toată prietenia. T. luă un covrig şi se uită la ceas – pierduse deja un sfert de oră absolut aiurea – şi începu să coboare iar scările de la metrou, liniştit, cu o linişte care nu dispăru nici după ce băgă cartela în aparat, cînd, din reflex, trase cu urechea să asculte dacă nu cumva metroul deja se apropia de staţie, dar din tunel, curios, nu venea absolut niciun sunet, de parcă ar fi fost închis dintotdeauna şi pentru totdeauna.
Notă CELA: Acest text a fost scris pentru Connecting Emerging Literary Artists (CELA). Acesta este un program unic de sprijinire a creatorilor literari, pentru o generaţie nouă de scriitori, traducători şi profesionişti literari europeni, cărora cela le oferă strategii inovatoare într-un mediu literar aflat în schimbare. Proiectul este co-finanţat de programul Creative Europe al Uniunii Europene.