POEME DE ADRIANA-ZÂNA IONIŢĂ

*

Nu e la fel

secunda

sfârtecată-n ceas

sub limbi neiertătoare

ce-şi ştiu doar

mersul înainte

strângându-te-n

cercul fără

întoarcere

să te-nvârţi

într-o horă

mereu cu alţi

jucători

Dar să rămână

atingerea

ruptă din întreg

cutreierându-te

numai în

cercuri fără

întoarcere

ca într-un blestem

din care nu se iese.

 

 

*

Numai oamenii uită.

Piatra are memoria atingerii,

o pietrifică.

Arborii au memoria privirii

o cresc în frunze, în flori

şi poate sămânţa creşte în fruct

încolţesc priviri vorbitoare

Numai oamenii uită.

Ca un gând şterg

inima pe dinăuntru

o clătesc în altă inimă,

iar şi iar

până uită de ea.

 

 

*

Trec din una-n alta,

punte-nnădită

clătinată-n abisul

dintre acum şi atunci

ca priviri prinse

de-un cer, de-un nor

ca teama mâinii rămase

în gol

a picioarelor

fără paşi,

sau fără loc de ei

,,nu privi abisul!“

El îţi pândeşte privirea

înghiţind-o

El te vede-nghiţindu-te

între un pas

şi altul.

 

 

*

Nu se ştie cum,

din trupul legat,

prin ce ochi,

sau priviri,

sau ecou,

sufletul obosit

a evadat

Liber

de oase, de carne,

singur, descheiat,

printre arbori

şi trupuri,

îmbătat

de aerul pur

de verdele pur,

de-naltul înalt

 

 

*

Tăcând,

ard pe buze, rug încins,

Aleg apoi

să-mi arunc cenuşa

în hăul

din spatele inimii

unde îngrop uitări

să nu treacă

amorfă în

corul anonim al străzii

cu fiecare trecător

tras de vorbe, disonant

înapoi.