2018/n5/a10

Actualitatea trăită liric

Constantin Cubleşan

Disponibilitatea optzeciştilor de a trata într-o manieră ludică diversele aspecte ale cotidianului dramatic (de la vremea aceea) a fost dezvoltată diferit de poeţii (mă refer doar la poeţi, acum) care aparţineau generaţiei, fiecare exprimându-se în manieră proprie, fiecare după propria viziune asupra lumii, fiecare afirmându-şi o structură individualizată în cultivarea discursului liric. Între cei care şi-au construit un edificiu poetic cu totul aparte pe coordonata ironică, sarcastică, a… jocului de-a cuvintele, este Lucian Vasiliu, o voce inconfundabilă azi în poezia noastră actuală, impunându-se în totul ca un creator de lumi fals fanteziste în care dramaticul, chiar tragicul, ocupă subteran dimensiunea enigmatică a unei mitologii (Radu G. Ţeposu) groteşti, ce-şi face prezenţa în factologia curentă a unei istorii (naţionale) maculate politic şi moral, pe care poetul o denunţă implicat fiinţial în demitizarea ei. Jocul unei inocente repetări, cu diferite accente, a nominalizărilor verbale – „Voiam să-l fac praf,/ încât am continuat turuiala:/ Pafta, musaca, iaurt, kefir,/ (nu mă mai opream cuvinte să înşir)/ cacealma, salcâm, sacâz, cerdac/ (voiam să-i vin, poeticeşte, de hac)/ conac, sarma, taifas, caldarâm/ (dovedeam a mă trage de la Râm)/ Mahala, pehlivan, sofa, serai/ (amestecam în ceai o aripă de rai)/ şandrama, sipet, caimac, chilipir/ (mă trezeam recitând din Dimitrie Cantemir)“ ş.a.m.d., Harababură – nu e decât un spectaculos exerciţiu polemic, ca în nenumărate cazuri, în poezia sa ironică, autoironică, denunţând avatarurile existenţiale într-o lume/societate opresivă, defunctă („– Am fost anchetat, acuzat/ că am strămutat, creştineşte/ din bătătură/ un cimitir/ de origine ligură// – Am primit ameninţări telefonice/ cum că îmi va fi răpită Maria-Luiza,/ copila/ (chiar şi umbra,/ Caribda şi Scylla)“ – Lucianogramă 2012).

Lumea, ce îi apare în receptare poetică oarecum fragmentată, este trăită liric, cu emoţia reţinută, cenzurată, a unui observator sentimental („mă trezii din visarea visării“), pentru care temele majore – viaţa, poezia, scrisă „în atelierul de potcovit inorogi“ – rămân obsedante, prezenţe vii, chiar dacă poetul apelează mereu la o ironie evocatoare, ca un soi de mască protectoare a propriei fiinţe, vorbind, bunăoară, despre Moarte – „Bate la uşă/ fără coasă/ Doamna senzuală/ precum cocoşul de tablă de pe casă// Şi ne-ntreabă/ sfioasă: –  Domnule optzecist/ (zice ironică,/ mă descoasă…)/ nu doriţi să vă servesc, amical,/ cu un pahar de Tămâioasă?“ – Lucianogramă cotnariană–, dar, mai ales, despre propria-i biografie fixată în parametrii istoriei reale: „Am cercetat/ gromovnice, calendare, vechi agende// Şi ce am aflat?/ Tatăl meu, Ştefan/ s-a născut într-o zi de luni./ Era 1 iunie 1908, în Berladul (Bârladul/ Bârladul) Baadul/ negustorilor Tache, Ianke şi Cadâr (…) Mama mea Elisabeta mă născu/ la un an după moartea lui Stalin/ la 1000 de ani de la Marea Schismă/ la 100 de ani de la/ inventarea acordeonului/ şi 100 de ani de când marele scriitor, Lev Tolstoi,/ trecea Prutul pe la vama/târgul Sculeni“ (Arbore genealogic).

Recentul volum, Cod numeric personal (Bucureşti: Cartea Românească, 2018), resuscitează astfel atmosfera şi maniera polemică a atitudinii generaţiei optzeciste, a programului acesteia („optzecist al secolului XX […] în numele optzecismului de pretutindeni“ (Legitimaţia Schengen), afişând, ca într-o sinteză asumată, statutul unui reprezentant major, referenţial, al acesteia. E un interpret al cotidianului celui mai tern, ridicat la nivelul simbolisticii existenţiale („Cântă broaştele/ la conacul logofătului Conachi/ orăcăie/ ca în paginile grecului Aristofan// Ai cui suntem/ când se îngână ziua cu noaptea,/ când camera conachiană/ seamănă/ cu celulele/ deţinuţilor politici de la Sighet?// Doamne, giudecătoriu drept/ câtă deşertăciune/ în clepsidra cu monade sinucigaşe!“ – Conacul Conachi de la Tecuci). Colegialitatea/prietenia celor apropiaţi e animată de umorul subtil al evocării unor participări la factologii mereu banale („Dar unde îmi sunt ochelarii? Mă trezii întrebând…/ – Văzut-ai Cassiane? /…/ Gellu trebuia să participe la o înmormântare/ eu, la centenarul muzeului baaadean «Vasile Pârvan»“ – Unde mi-s, visători, ochelarii?, sau: „Îmi imaginez că în prima crâşmă/ Voi ciocni un pahar cu Ion Mureşan./ Că pe o bancă voi schimba cărţi rare/ Cu Marta Petreu./ Că în biserică mă voi ruga cu Adrian Popescu/ Şi cu Ion Pop“ – Şcoala Ardeleană). Livrescul devine astfel cozerie intelectuală, iar halourile religioase, frecvente de altfel, motive de exorcizare insinuată a trăirilor păcătoase în actualitate: „La început a fost Cuvântul/ şi Cuvântul era la bunica…/ Ne vorbea/ despre cum a crezut în monarhie/ şi s-a trezit cu doi fraţi/ prizonieri de război în Uniunea Sovietică// Despre cum s-a trezit cu soţul internat/ în Spitalul de Psihiatrie de la Iaşi// Despre cum a crezut în Primăvara  de la Praga/ şi s-a trezit operată/ în Spitalul Colţea din Bucureşti (…) Bunica de la Bârlad/ ar fi putut fi/ Bunica de la Arad/ Bunica de la Belgrad/ Bunica de la Bagdad” (Bunica în Primăvara de la Praga).

Discursul poetic al lui Lucian Vasiliu, derulat pe schema unor evocări cu picanterie, voit narative, se identifică în ceea ce însuşi numeşte „o colosală clepsidră de Cuvinte“, numai că nimic din aceste jocuri, oarecum bizare, nu este întâmplător, căci poeticul din propriile trăiri (febrile) ia de fiecare dată anvergura unor descripţionări epocale, a unor factologii frisonate de istorii abuzive, tablouri marcate cu un bisturiu caricatural, dacă se poate spune aşa, mereu dezinvolt şi insinuat inocent, oniric („În loc de tancuri, defilau cărţi…/ Eram la Cernăuţi, la Cracovia, la Tiraspol?/ Într-o promenadă nocturnă/ flancat de clădiri vetuste,// evreieşti, armeneşti. Poloneze,/ austriece, ruseşti, tătărăşti…// De după un platan cu epidermă canadiană/ se ivi POETUL…/ – Sunt Puşkin, se recomandă într-o/ impecabilă rusă […] La un pas de noi, Crimeea şi frumoasa Calipso// luna mai a anului 1814: Odessa,/ «Prizonierul din Caucaz», «Fântâna din Bahchisarai»,/ «Şalul negru» şi paşoptistul nostru Negruzzi/./ Flacăra unui chibrit suedez/ făcu explozie în întunericul visului meu homeric” – Simfonia a 14-a sau lista lui Vladimir Putin).

Polemică funciarmente, poezia lui Lucian Vasiliu se înscrie sub semnul acelei noi ordini „mondiale a lecturilor“, pentru „instituirea unei noi discipline a cititului!“, care face din sarcastica reflexivitate a discursului său o paradigmă originală în cadrul desfăşurării demonstraţiei prozodice optzeciste, clasicizată de-acum în felul său nonconformist.