FARKAS JENŐ: „CERCHIŞTI“ ÎN MĂRTURII INEDITE

Farkas Jenő (Târgu Mureş, 17 august 1944), studii la Cristuru Secuiesc, Târgu Mureş, Cluj şi Bucureşti, absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, profesor de franceză-română. Redactor între 1972-1981 la revista „Tanügyi Újsag“ din Bucureşti. În 1982 se stabileşte în Ungaria. Între 1983-2009 a lucrat la Catedra de Limbă şi Literatură română a Universităţii „Eötvös Loránd“ din Budapesta; şi-a luat doctoratul în 1986, PhD în 1997. Este autorul a zece cărţi în limbile maghiară şi română (studii, eseuri, manuale de literatură contemporană, gramatică română şi exerciţii pentru examenele de limbă), publicate la editurile Academiei de Ştiinţe Maghiare, Croatica, Muzeul Literaturii Române şi Palamart. A susţinut conferinţe la diverse universităţi: la Sorbona, la Universitatea din Arras, la Universitatea Catolică Leuven, la Universitatea Salvador Bahia (Brazilia). A participat la peste douăzeci şi cinci, conferinţe internaţionale, are şaptezeci de articole şi studii, a stat aproape doi ani în Franţa cu diverse burse ale statului francez. A tradus în maghiară mai multe cărţi (E. Cioran. M. Deguy). A publicat numeroase studii în revistele literare româneşti din România. A lucrat la secţiile  română şi franceză ale postului de radio Kossuth. Din 1993 e directorul Editurii Palamart, la care au fost publicate romane, eseuri şi poezii de autori români în traducere maghiară (D. Ţepeneag, E. Uricaru, E. Lovinescu, Marta Petreu, Gabriela Adameşteanu), traduceri din americană şi franceză în maghiară (P. Aron, A. Vuillemin), traduceri în franceză (Sütő András, Zalán Tibor), traduse de Farkas Jenő împreună cu poeţi francezi, lucrări ştiinţifice în limba engleză etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, corespondent al unor reviste din străinătate. I s-a acordat de către statul francez Ordinul Palmes Académiques în grad de Cavaler (2003) şi de Ofiţer (2009). (A.)

Zorina Regman şi Farkas Jenő, Daneş, 2005. Arhiva Farkas Jenő.

Încă din anii studenţiei, am avut ocazia să fac cunoştinţă cu câţiva membri ai Cercului Literar de la Sibiu, prin criticul Cornel Regman, care scria într-o dedicaţie „Lui Jenő, cu iubire de văr (prin alianţă) şi de frate întru literatură. Bucureşti, 20 august 1990, Cornel Regman“ (în Nu numai despre critici). „Prin alianţă“ înseamnă că soţia criticului, Zorina Regman, îmi este rudă dinspre mamă. Prin ei am avut ocazia să-i cunosc pe I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu şi pe mulţi alţi scriitori, mai ales cu ocazia unor seri petrecute la restaurantul Casei Scriitorilor. Cu C. Regman şi soţia lui ne vedeam acasă la noi, în Cristuru Secuiesc, jud. Harghita. Ei veneau cu trabantul de la Daneş, localitate aflată lângă Sighişoara, unde stăteau vara la mama lui Cornel. Vizitele la noi erau pline de haz, pentru că discuţiile se desfăşurau în trei limbi. Tatăl meu, profesor de maghiară şi de franceză, din cauza cunoştinţelor sale precare de română, vorbea în franceză cu Cornel, cu Zorina vorbea în maghiară, iar mama, profesoară de română şi de franceză, se întreţinea cu acest grup pus pe comicării. Cornel era inepuizabil în caraghioslâcul lingvistic, stâlcind cuvintele în trei limbi, în genul „reflexiilor“ sale de mai târziu: „Ştiaţi că unii oameni sunt mai aproape de maimufere?“ sau o dedicaţie din 1982 (din Noi explorări critice): „Lui Jenő, spre a-şi aminti de întâlnirile noastre scînteienő…“, pentru că am lucrat la Casa Scânteii, timp de un deceniu, într-o redacţie a unei reviste de pedagogie în limba maghiară.

Cu I. Negoiţescu mă vedeam, din când în când, la el acasă; îmi vorbea despre lecturile sale preferate şi îmi citea în original poeme de Gongora sau de alţi poeţi. Odată îmi arătase un teanc de cărţi subţiri de pe biroul lui mare şi luxos, cam 15 volumaşe de poezii ale unor tineri debutanţi: „Uită-te, toţi aceşti poeţi au ieşit din patul meu, asemenea scriitorilor ruşi care au ieşit de sub mantaua lui Gogol“. Tot atunci mi-a povestit un detaliu curios din clasele primare, care – zicea el – îi anunţa homosexualitatea. În pauze, plăcerea lui cea mai mare era să se prefacă că i-a venit rău şi a leşinat, dar înainte le spusese băieţilor că se va trezi doar atunci când unul dintre ei îl va săruta pe buze, moment pe care îl aştepta cu înfrigurare.

După ce m-am stabilit la Budapesta, în 1982, relaţiile mele cu „cerchiştii“ au continuat. Înainte de 1989, I. Negoiţescu nu putea călători în România, dar a venit de mai multe ori la Budapesta, împreună cu Theodor Oltean, medic stomatolog din Germania. Îi plăcea să viziteze monumentele capitalei ungare. Când, în martie 1990, Negoiţescu a venit la Budapesta pentru a-l întâlni pe Ştefan Augustin Doinaş, invitat oficial la un simpozion, am umblat toţi trei ei în Cetatea Buda, unde Doinaş mi-a spus: „Vezi, eu am călătorit în multe locuri, în mai multe continente, dar aici sunt pentru prima dată; iar când văd aceste vestigii ale culturii europene, consider că este o greşeală să nu-i cunoşti bine pe vecini!“ Iată textul ilustratei din Budapesta, trimisă în 3 martie 1990 familiei Regman, semnată de noi trei: „Dragii noştri, conduşi de fermecătorul Jenő, descoperim splendorile Budapestei. Doinaş. Vă sărutăm din însorita cetate dunăreană. Nego. Vă trimit şi eu gînduri frumoase din partea rudei voastre. Jenő“ (Vezi interviul cu cei doi scriitori din 4 martie 1990, în Farkas J.: Cvadratura Cercului Literar).

Negoiţescu avea un simţ al perenităţii, ceea ce îl îndemna „să lucreze“ pentru postumitate. Deseori, scrisorile sale conţin formulări definitive, adresate generaţiilor următoare în problemele majore privind istoria Cercului Literar. De exemplu, despre cele două influenţe (cea blagiană şi cea lovinesciană) asupra Cercului Literar el scria următoarele:

München, 23 oct. 1989

Dragă Jenő,

Chestia cu Cercul Literar stă aşa: mulţi dintre noi (R. Stanca, Doinaş, Balotă, eu şi alţii) ne-am înscris la Filosofie nu pentru că am fi avut vreo vocaţie filosofică deosebită, ci numai din cauza prestigiului extraordinar (fascinaţie!) al lui Blaga. Am învăţat cu toţii de la el să ne deschidem orizontul estetic prin cultura filosofică vie. În acest sens, influenţa lui a fost mare – dar prin cărţile lui, nu prin prezenţa lui profesorală propriu-zisă. Nici unul din noi nu i-a devenit discipol filosofic. Îl admiram şi ca mare poet, dar nici unul n-a devenit poet blagian. Curioasă treabă! Poate din cauză că eram prea independenţi. Deşi numai eu am avut o mai îndelungată legătură cu Lovinescu, din punct de vedere literar el ne-a fost adevăratul maestru. Cenaclul nostru literar a început să funcţioneze după ce am adresat lui Lovinescu prea cunoscutul manifest. La acest cenaclu, Blaga a participat frecvent, dar în calitate de invitat.

De fapt, colaborarea celor două influenţe s-a dovedit fericită.

Cu drag, Nego

Zorina Regman, Zsuzsa, Cornel Regman, Farkas Jenő, Jenőke şi Farkas Miklós. Daneş, aug. 1993. Arhiva Farkas Jenő

În anii optzeci, Enciclopedia literaturii universale în 19 volume i-a conscrat lui Negoiţescu un articol, iar cartea lui despre Eminescu a fost pe larg prezentată de către Zirkuli Péter, într-o revistă prestigioasă din Ungaria. În anul 1989, i-am tradus în maghiară textul Unirea de la 1918 – văzută azi, publicat în revista de opoziţie Hitel din Budapesta. În 1989, Negoiţescu mi-a cerut un articol despre Eminescu, publicat în Dialog (mai 1990). Îmi trimitea revista Agora, scoasă în SUA de Dorin Tudoran, pe care, de fiecare dată, o prezentam studenţilor de la română. (Azi nu se mai se ştie că revistele româneşti din Occident ajungeau la catedra de română din Budapesta şi prin profesorul Claude Karnoouh, o figură insolită, care îmi cânta la pianină în apartamentul său de la Paris, vorbea într-un grai maramureşean inimitabil şi scria pentru mine recomandări pentru diverse biblioteci de la Paris.) Negoiţescu intenţiona să vină în Ungaria să ţină conferinţe pe tema relaţiilor româno-maghiare, însă şeful catedrei de română de atunci era ocupat mai mult cu promovarea carierei sale universitare decât să răspundă la scrisoare: „München, 02.11.92. Dragă Jenő, din păcate răspunsul profesorului a sosit prea tîrziu şi am fost nevoit să încep un tratament medical. I-am propus un nou termen pentru primăvara 1993 (să fixaţi voi data exactă şi [să] mi-o comunicaţi din timp)… Te îmbrăţişez, Nego“.

Ceilalţi „cerchişti“ sau alţi scriitori au trecut prin Budapesta invitaţi în mod oficial de către Uniunea Scriitorilor din Ungaria (Cornel Regman şi Constantin Ţoiu, în 1996), de revista de literatură universală, Nagyvilág (Nicolae Balotă şi Al. Zub, în 1997) sau de anumite organizaţii guvernamentale (Ştefan Aug. Doinaş, în martie 1990). În 1996, am făcut o vizită familiei Balotă în localitatea Epinay-sur-Seine, în apropierea Parisului. Scopul vizitei a fost realizarea unui interviu despre destinul autorului şi despre Cercul Literar. Interviul a ţinut mai mult de o oră şi jumătate, fără să am prea mult timp să mă întreţin cu distinsa doamnă Bianca Balotă. Peste un an şi jumătate, din nou m-am deplasat la Epinay-sur-Seine, dar de data asta m-am întâlnit cu Nicolae Balotă doar în parcarea de la gară, în maşina mea, unde am realizat unicul său interviu în limba maghiară, care a fost publicat într-un cotidian din Budapesta.

Cred că doamna Bianca Balotă a avut dreptate că nu m-a primit.

La conferinţa internaţională organizată de revista Nagyvilág, Nicolae Balotă a ţinut o prelegere remarcabilă despre „exilul în limbă sau limba exilului“, în care a vorbit despre trei abordări posibile ale acestuia: cea a lui Cioran, ce se caracterizează prin traumatism lingvistic, renegarea limbii şi fuga de condiţia de exilat. Cea a lui Ionescu, ce s-a dovedit a fi o reuşită invenţie, o virtute literară: absurdul, adică perfecţiunea maşinăriei lingvistice care funcţionează de minune… în gol. A treia este cea a găsirii unei limbi ideale în exilul terestru biblic, parte a condiţiei noastre umane.

Întâlnirile de la Budapesta, Bucureşti sau Paris au prilejuit discuţii lungi cu aceşti scriitori, materializate în convorbiri publicate mai întâi în reviste maghiare şi româneşti din ambele ţări, iar mai târziu sub formă de carte (Farkas Jenő: xiii+i párbeszéd, Palamart, 2003; Farkas Jenő: Cvadratura Cercului Literar, cu o prefaţă de Marta Petreu, Muzeul Literaturii Române, 2014).

După ce, în 1992, am devenit colaborator principal al Enciclopediei Literaturii Universale pentru literatura română, relaţiile noastre s-au intensificat prin participarea directă la redactarea articolelor lui C. Regman, I. Negoiţescu, Cornel Ungureanu, Al. Săndulescu, Ioan Moldovan şi a altora. Această enciclopedie în 19 volume, publicate între anii 1972-1996, are în jur de 17.000 de pagini – 1500 de colaboratori şi mai mult de 500 de scriitori, critici, folclorişti români. Cu cele 70.000 de articole ale sale, ea este cel mai mare dicţionar de literatură universală din lume. În 1997, la invitaţia generoasă a lui Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, am sosit la Bucureşti împreună cu Szerdahelyi István, redactorul-şef al Enciclopediei, pentru a prezenta acest lexicon uriaş al literaturii universale. S-a vorbit prea puţin până acum despre creşterea substanţială a ajutorului financiar din anii 1990, acordat lexiconului pentru a-l aduce la zi şi pentru a corecta lipsurile din cauza politicii culturale, în special, din fostele ţări socialiste. Astfel, se explică că am avut libertatea deplină de a acorda un spaţiu mărit şi literaturii române. Aşadar trebuie să privim din această perspectivă calitatea de excepţie a contribuţiei lui Cornel Regman la alcătuirea şi la elaborarea articolelor care depăşesc cadrul unor simple „fişe de dicţionar“. Cei care se interesează de lexicoane, ele pot fi accesate la portalul https://adtplus.arcanum.hu/hu/collection/VilagirodalmiLexikon/, la preţuri accesibile. La volumele anterioare literei T, dintre scriitorii români au colaborat Aurel Martin, Adrian Marino şi Mircea Popa. Dintre criticii maghiari, Bélia György, Domokos Sámuel, Nagy Béla, Zirkuli Péter şi subsemnatul i-am prezentat şi pe autorii interzişi, pe atunci, în România: pe E. Cioran, E. Ionescu, M. Eliade, I. Negoiţescu şi D. Ţepeneag. În afară de datele biobibliografice, articolele de dicţionar conţin microportrete ale scriitorilor respectivi, informaţii despre locul în literatura română şi referinţe la traducerile în maghiară ale operelor acestora. La ultimele 5 volume (15-19) colaborarea cea mai substanţială a avut-o C. Regman, care a redactat în jur de 80-90 de fişe de dicţionar, pe marginea cărora am purtat o lungă corespondenţă, ce permite accesul în culisele elaborării materialelor. „Cerchiştii“ au avut o bogată tradiţie a „romanelor epistolare“: Negoiţescu – R. Stanca (Un roman epistolar, 1978) şi I.D. Sîrbu – I. Negoiţescu, V. Nemoianu şi M. Şora (Traversarea cortinei, 1994), astfel şi corespondenţa lui Cornel Regman este substanţială şi consider că face parte din opera sa critică. Se observă în cadrul ei acelaşi spirit de „gospodar ardelean“, de temeinicie, aceeaşi vervă, aceleaşi caracterizări scurte, incisive, fără să-i menajeze nici pe Doinaş, nici pe Tudor Octavian sau pe Pop Simion. Iată scrisoarea inedită a lui C. Regman:

I. Negoiţescu. Arhiva Emil Hurezeanu.

Bucarest 23 sept. 1992

Dragă Jenő,

Răspund cu întîrziere misivei şi mai ales listei tale, fiindcă am fost ocupat cu altceva, un interviu. La mine interviurile sunt laborioase şi necesită multă trudă. Mai ales că mă întrebase preopinentul: „Da, da, aţi scris despre cartea lui Nego (Ist. lit.), dar nu şi despre cartea lui Manolescu. Ce părere aveţi?“ Ei bine, la întrebarea asta n-am mai răspuns. Ar fi trebuit să fac o cronică. Dar au fost altele, la fel de insistente, care au trebuit mulţumite.

Dragă Jenő, s-o iau sistematic.

Lista ta e destul de completă în ce priveşte actualitatea. Să înţeleg că în legătură cu faze mai vechi redactorii Enciclopediei s-au descurcat cu mijloace locale?

Pentru că, în ce priveşte autorii, ar mai trebui introduşi cîţiva: Al. O. Teodoreanu, G. Dem Teodorescu (folclorist esenţial), G. Topîrceanu, iar dintre poeţii mai noi Const. Tonegaru şi Dorin Tudoran. În schimb, aş renunţa la Victor Tulbure care n-are ce căuta aici, mai ales dacă lipseşte şi Cicerone Teodorescu, mai important. Nici cu Tudor Octavian nu-s prea împăcat, dar în fine…

Lipsesc o serie de ardeleni care au jucat un anumit rol în istoria culturală a românilor din Transilvania: D. Ţichindeal, Radu Tempea (gram. rom.), Oct. Tăslăuanu (unul din întemeietorii revistei Luceafărul de la Budapesta), iar dintre actuali, timişoreanul stilistician G.I. Tohăneanu. Aş trece şi un traducător f. activ din română în maghiară şi viceversa, Avram P. Todor.

La reviste

Aici bănuiesc că unele [articole] au fost rezolvate de alţii, la voi. Altminteri nu-mi explic lipsa unor publicaţii ca: Timpul (perioada Eminescu, Caragiale, Slavici), Telegraful român, ziarul Mitropoliei din Sibiu, Tribuna, cea a lui Slavici (1884®), la care a fost redactor şef şi colaborator între anumiţi ani, cred 1888-1890 şi bunicul meu Ioan Prodan (text adăugat de Zorina Regman – n.n., F. J.), şi cea de azi de la Cluj, Transilvania, cea a lui Bariţ, cu o viaţă f. lungă, pînă în 1944, şi cea de azi, de la Sibiu, în fine Ţară nouă de la Cluj din anii 1939-1940, unde au scris Victor Iancu, filosoful Beniuc şi alţii, şi Ţara noastră condusă de Oct. Goga.

Cine să scrie articolele?

Mi-ai dat trei nume: Todoran, Doinaş, Lőrinczi. Ultimul pleacă în Sardinia pt. toată iarna şi a declinat oferta (articole + traducere). Cred că-ţi va fi scris, ptru că i-am dat adresa ta. Pe senatorul Doinaş (in spe) nici nu îndrăznesc să-l atac, e un personaj care de mult nu se mai gîndeşte la cele „lumeşti“. Sferele înalte (din toate punctele de vedere) l-au cîştigat. Todoran, rectorul Universităţii Timişoarei, nu s-a ocupat niciodată cu critica curentă, aşa că…

Ce-ţi propun?

În funcţie şi de răspunsul tău la propunerile de completare făcute de mine, m-am gîndit la 2 persoane şi eficace, şi onorabile, şi anume Cornel Ungureanu, critic la Orizont din Timişoara, care din lista ta ar putea elabora capitolele Todoran, Totok, Sorin Titel (tustrei bănăţeni) şi eventual, dacă acceptaţi, G.I. Tohăneanu; al doilea este Al. Săndulescu, istoric literar (a mai colaborat şi la Dicţionarul Zaciu, şi la cel de la Bucureşti). În prezent conduce Revista de critică şi istorie literară a Institutului „Călinescu“. El ar putea scrie despre Ionel Teodoreanu, Radu Tudoran şi Virgil Teodorescu, iar dacă lista se completează cu nume de la mine, şi despre Al.O. Teodoreanu şi G. Topîrceanu. Mie mi-ar rămîne Stelian Tănase, Ţoiu, Turcea, Tomozei, şi dacă acceptaţi şi pe alţii, pe C. Tonegaru şi Dorin Tudoran. Tot mie mi-ar reveni, dacă rămîne, Tudor Octavian – dar încă nu ştiu dacă numele lui e Tudor sau Octavian. De semnat, el semnează Tudor Octavian, deci trece la O, afară doar dacă nu e din şcoala fostului ambasador Pop Simion [în Ungaria, între 1990-1992 care figurează în wikipedia cu numele de Simion Pop – n. n., F.J.] Eu zic să-l lăsăm de o parte, pînă îşi precizează identitatea.

Aş mai avea o propunere de colaborator: pe Mircea Anghelescu, istoric literar şi în prezent directorul Institutului de Ist. lit. „G. Călinescu“. El ar putea scrie despre cei vechi, dacă nu-i aveţi deja trataţi, din lista mea: Ţichindeal, Radu Tempea, G. Dem. Teodorescu, Oct. Tăslăuanu, H. Tiktin (îl aveţi trecut în liste? – e vorba de lingvistul cunoscut) şi despre unele publicaţii: Timpul, Telegraful român, Tribuna, Transilvania. Îmi rămîne mie să scriu despre Teatru şi Tomis (din lista ta) şi eventual despre Ţară Nouă şi Ţara noastră (rev. lui Oct. Goga) din lista mea.

Bineînţeles, încă n-am vorbit cu niciunul din cei pe care ţi i-am indicat; dar, după cît mă pricep la oameni, au să primească. Sunt din branşă!

Aştept aşadar limpeziri de la tine, şi eventual noi propuneri.

Acum te îmbrăţişez, pupă-l pe marele Jenőke (din poză am văzut cît e de înalt) şi sărutări de mîini lui Zsuzsa. Las spaţiu de desfăşurare şi pt. Zorina,

Cornel.

Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Blaga, Radu Stanca, Nicolae Balotă. Bucureşti, 3 octombrie 1955.

Sau o altă scrisoare a lui C. Regman cu detalii interesante.

Bucureşti 26. III 992

Dragă Jenő,

Am beneficiat de o situaţie la Embassy of Hongrie cu ocazia zilelor filmului ungar (recepţie), ca să-l întîlnim pe amicul comun Béla¹, al cărui telefon schimbîndu-se fără ştirea noastră, orice contact cu el a fost întrerupt pendant un mois cel puţin. Reînnodînd contactul, am aflat că pleacă chiar mîine spre Budapest şi Paris.

Profităm de împrejurare şi de amabilitate ca să-ţi trimitem semn:

Primeşte de la Banu Rădulescu un dossier entier Memoria, Fundaţie al cărei membru fondator eşti², cum reiese din documentaţie, precum şi numerele care au apărut până acum. Banu Rădulescu îşi aminteşte cu plăcere de un articol al tău despre Eminescu.

2. De la mine: a/ Jacquier vol. articole b/ Gelu Ionescu, monografie Eugen Ionescu
3. De la Ioanichie Olteanu, rugămintea de a-i trimite (poate tot prin Bela Kálman) volumul Şalamov³. El îţi ţine la dispoziţie banii corespunzători. Poţi conta.

Noi suntem bine. Eu avansez (lent) cu Creangă-al meu. În rest lecturi şi lenevie.

Zorina cu Meditations pas poétiques⁴.

Te şi vă sărut pe tine şi pe toţi ai tăi şi las loc Zorinei.

Se pune, fireşte, problema importanţei acestor texte scurte sau mai lungi în arhitectura operei scriitorilor şi criticilor amintiţi. Au ele vreo valoare literară sau estetică în opera unui scriitor? Convingerea mea este că asemenea scrisori, relatări, rememorări, anecdote sau dedicaţii formează, în accepţia genetteiană, un „hipertext privat“, care pune în lumină anumite conexiuni necesare pentru înţelegerea intertextualităţii. De exemplu din scrisorile lui C. Regman reies criteriile de alegere a scriitorilor întroduşi în enciclopedie şi anumite disensiuni între membrii Cercului Literar sau detalii asupra modului său de a elabora interviurile, asupra felului de a lucra la monografia despre Creangă. Sau, dacă cineva va compara traducerile în română ale romanului lui Şalamov, este esenţial detaliul că Ioanichie Olteanu s-a folosit de notele ediţiei de la Paris a acestui roman.

Note:

^[1]  Este vorba de istoricul şi diplomatul Borsi-Kálmán Béla din Budapesta, care lucra în acea perioadă la Ambasada Ungariei.

^[1] Revista Memoria, iniţiată şi fondată de medicul-scriitor Banu Rădulescu, fost deţinut politic apare din septembrie 1990, iar Fundaţia Culturală Memoria funcţionează din 1991.

^[1]  Cartea lui Varlam Tihonovici Şalamov (1907-1982), Povestiri din Kolîma (trad. rom. de Ioanichie Olteanu, prefaţă de Ion Ianoşi, Minerva, Bucureşti, 1993), a fost difuzată prin samizdat şi publicată în limba rusă în 1980, la Paris. La rugămintea lui Ioanichie Olteanu, am cumpărat cartea de la faimoasa librărie rusească de la Paris, Boulevard Beaumarchais.

^[1]  Referire la culegerea de poezii Méditations poétiques a lui Lamartine.