ALICE VALERIA MICU

Maşina de plâns

E drept să condamni ochiul ce n-a-nvăţat să plângă?

Ori inima-mpietrită?

Poate braţul, rămas undeva, între lovitură şi groaza

ultimei clipe de umanitate, că de acolo

moartea ar veni mult mai uşor din chiar palma aceea

şi orice plâns ar fi inutil, chiar fals,

umilitor târându-se dintr-un ochi străin ca o lipitoare.

Un melc dat afară din propria cochilie chiar de ea,

preferând pustiul,

ecoul pereţilor circulari,

singurătatea în spirală.

Obositor şi îndelung scâncet. Prea multă

mizerie târâtă în drumul dinspre nicăieri spre niciunde.

Nu există viaţă dupa plâns,

e doar un salt în gol,

o cădere fără sfârşit.

Îmi deschid larg inima,

să intre toţi cei ce vor să se scalde.

Nu lăsaţi un călcâi afară,

Plânsul vostru viclean acolo vă va stinge.

Tocmai şchiopătând de moarte să plângeţi,

acela va fi sfârşitul.

Intraţi aici ca într-o patrie nomadă

voi cei neatinşi de sublimul dezastru.

Vă pot fi casă, sclavă, muză.

Voi plânge îndelung, să vă spăl de iluzii,

imuni la durerile lumii vă voi reda.

În cavităţile goale am să aşez,

după plecarea voastră, fiole cu venin.

Lăsaţi şi voi amintirile de care altfel

nu puteţi scăpa, tot ce vreţi să ucideţi.

Voi găsi un om cu caverne bătătorite

şi cu plânsul meu îi voi scălda

cu cea din urmă lacrimă,

inima cea mutată accidental în mijlocul sternului.