ILINCA ILIAN

Redeşteptarea interesului pentru marxism e un fenomen mondial. Dacă nu ar fi vorba de o doctrină politică cu efecte atît de dramatice asupra lumii, o asemenea resuscitare ar putea apărea ca una din straniile, dar nu foarte rarele, recuperări, adesea în stil vintage,  a unor autori aparent definitiv condamnaţi la uitare. În cazul lui Marx, însă, reapariţia lui – titrată spectaculos, cu un amestec de ironie şi de nedumerire în 2008 în The Times, deasupra unei fotografii ce îl înfăţişa pe Sarkozy răsfoind Capitalul – nu mai are de-a face cu módele trecătoare, ci cu o chestionare severă a formulelor neoliberale din actualitate. Pronosticul lui Marx vizavi de capitalismul expansiv, inclement faţă de toate stilurile de viaţă tradiţionale, învingător al tuturor rezistenţelor culturale şi naţionale, s-a îndeplinit punct cu punct. Intuiţia sa asupra completei reificări şi mercantilizări a existenţei apare azi drept atît de corectă încît pînă şi în lucrările de popularizare, gen Sapiens, e vehiculată ideea lui Jeremy Rifkin despre „capitalismul cultural“: nu mai cumpărăm produse, ci „experienţe de viaţă“, nu mai trăim, cum spunea Mark Slouka, ci ne „cumpărăm“ viaţa şi timpul ei.

Apare la începutul secolului al xxi-lea un nou Marx, cu totul diferit de cel deformat de leninism şi stalinism. Zeci de monografii şi biografii scrise în ultimii douăzeci de ani îl purifică de răstălmăcirile pernicioase din prima parte a secolului al xx-lea. De altfel, chiar înainte de acest evident revival, mai precis la finalul anilor şaptezeci, vasta lucrare a lui Eric Hobsbawn, Georg Haupt, Franz Marek et alli., Storia del marxismo apărută în Italia la Enaudi între 1978-1982 în cinci volume şi tradusă în spaniolă, pornea de la premisa că există marxisme, nu un marxism, iar cel de factură leninistă e chiar un avatar diform şi vlăguit. O demonstraţie analogă se găseşte de altfel şi în cunoscuta lucrare a lui Leszek Kołakowski despre curentele marxismului. Intuiţiile lui Marx vizavi de fetişismul ideologic, teoria sa a valorii şi a capitalismului expansiv fertilizează din plin gîndirea unora dintre gînditorii cei mai originali ai actualităţii, de la Frederic Jameson (cu nici un titlu tradus la noi) la Slavoj Žižek (prezent cu două-trei titluri), Jacques Rancière sau Perry Anderson. Razmyg Keuchyan vorbea de o întreagă Emisferă stîngă a gîndirii criticii contemporane, arătînd că deşi nu se mai poate vorbi acum de o hegemonie marxistă, e clar totuşi  nici teoriile post-deconstructiviste, nici cele post-colonialiste, nici cele queer nu-l pot evita pe Marx ca reper inevitabil.

Desigur, e vorba de lucruri cunoscute de specialiştii în ştiinţe politice şi de o mare parte din publicul cultivat. Dacă pare ciudată redeşteptarea interesului pentru marxism în România de azi, e pentru că gîndirea critică de stînga a fost asociată cu o compulsie la repetiţie, ca şi cum tragica eroare a comunismului românesc nu ar fi fost de ajuns pentru a ne feri de orice ispită de acest tip. Anticomunismul ca mod de legitimare a unei culturi inevitabil elitiste a condus la o mefienţă exagerată faţă de orice orientare cu aer stîngist. (Un singur exemplu: chiar şi un autor declarat social-democrat ca Tony Judt a fost receptat la noi ca un istoric excepţional, dar naiv şi deci nerecomandabil din punct de vedere politic). Dacă marxismul reapare în orizontul cultural românesc e un semn bun: sîntem, aşadar, racordaţi la orientarea intelectuală din lumea occidentală şi reuşim, în plus, să ieşim din climatul de fobie faţă de gîndirea de stînga care a dominat ultimii treizeci de ani.