2018/n6/a24

Strindberg şi Bergman la TIFF 2018

Ioan Pop-Curşeu

În cadrul TIFF 2018, clujenii au avut parte de un regal Bergman, fiindcă în acest an se sărbătoreşte centenarul naşterii cineastului. S-au proiectat cele mai bune filme ale marelui regizor suedez, Persona, Fragii sălbatici, Fanny şi Alexander, O vară cu Monika etc. La Muzeul de Artă a fost vernisată o foarte interesantă, deşi cam săracă, expoziţie consacrată influenţei lui Bergman în modă şi artă. Cu ocazia acestor evenimente, s-a lansat şi o carte semnată de Noemina Câmpean, Strindberg şi Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană şi Bucureşti: Eikon, 2018), care constituie cea mai semnificativă contribuţie românească la studiile bergmaniene. Cartea Noeminei Câmpean se impune de la început ca un demers comparatist de înaltă ţinută, ca o lucrare de autentică erudiţie şi ca un reper în studiul teoretic al întrepătrunderilor dintre cinema şi teatru.

După cum spune şi titlul, în acest volum sunt puse în paralel operele complexe ale lui August Strindberg şi Ingmar Bergman, pornindu-se de la elemente factuale care au fost deja explorate în trecut în sensul unui studiu al influenţelor. S-a remarcat adesea că Strindberg a fost un autor de referinţă pentru Bergman, încă de la primele lecturi, ba mai mult că regizorul suedez a montat foarte frecvent piese ale compatriotului său (11 pentru scenă, 8 pentru radio, 2 pentru televiziune), pe unele dintre ele chiar de mai multe ori (Un joc al visului, de patru ori, pp. 99-100). Acest dialog dovedeşte fără putinţă de tăgadă că Strindberg a fost un autor (ba poate chiar autorul) de căpătâi pentru Bergman.

Noemina Câmpean este foarte atentă la aceste interferenţe documentabile istoric, însă miezul demersului său analitic este de altă natură. Ea doreşte să degajeze mari nuclee tematice în care operele celor doi autori converg, dar şi să rupă liniaritatea obişnuită a demersului comparatist axat pe studiul influenţelor, alegând să-l citească şi pe Strindberg pornind dinspre Bergman, într-o logică istorică inversată.

Tema fundamentală ce permite dialogul fertil între Strindberg şi Bergman este „durerea inocentului“, enunţată – de altfel – în subtitlul cărţii. Inocentul acesta capătă multe chipuri la cei doi autori, variindu-şi înfăţişările de la operă la operă: copilul refuzat, nenăscut sau sacrificat; femeia nefericită în căsătorie; profetul care strigă în deşert; însuşi Hristos ca victimă inocentă prin excelenţă… Or, „durerea inocentului“ nu poate fi gândită în afara categoriei estetice a tragicului, fiindcă ea constituie – din vremuri imemoriale – substanţa însăşi a oricărei tragedii. Noemina Câmpean repune în discuţie toate marile teorii ale tragicului, un loc aparte ocupându-l cea a lui Johannes Volkelt, care s-a preocupat de conceptualizarea formelor moderne de tragic, definind accepţiuni ale categoriei necunoscute autorilor antici sau celor de secol XVII. În fond, pe urmele tuturor acestor autori, Noemina Câmpean sugerează că tragicul este inseparabil de fenomenul religios; or, acest aspect ridică o problemă semnificativă.

Cum putem oare vorbi de existenţa unui tragic cinematografic, având în vedere că cinematografia – singura artă eminamente modernă – este şi singura artă a-religioasă, ruptă de rădăcinile rituale pe care le au toate celelalte arte? Fiică a revoluţiei industriale, poate oare cinematografia să comunice oamenilor contemporani vibraţia tragicului şi a catharsisului? Autoarea cărţii de faţă subliniază că – cel puţin în ceea ce priveşte opera lui Bergman – avem de-a face cu o manifestare pură, puternică şi vibrantă a energiilor celor mai profunde ale tragicului. Lucrul se vede în dilemele credinţei la Bergman şi în modul în care a integrat în demersul său creator tradiţia culturală luterană în care a fost crescut. De altfel – şi Noemina Câmpean face mai multe comentarii în această direcţie – Bergman câştigă şi dacă este citit împreună cu Kierkegaard, alt mare autor protestant.

Desprinse din chestiunea fundamentală a religiosului şi a tragicului, mai găsim şi alte subteme, discutate atât cu referire la Strindberg, cât şi la Bergman: raporturile dintre ştiinţă şi credinţă, eschatologia, supranaturalul şi magia, păcatul şi virtutea, căutarea unor răspunsuri existenţiale clare într-o confruntare perpetuă cu un Deus absconditusetc. Nu lipseşte nicio discuţie amplă despre problema corpului şi a sexualităţii la cei doi autori, cu atât mai mult cu cât gândirea protestantă (dar nu exclusiv) a făcut din trup locul prin excelenţă al păcatului, în vreme ce pe plan artistic trupul a putut fi considerat locul unei epifanii. Din această contradicţie dialectică şi-au extras adesea energiile creatoare atât Strindberg, cât şi Bergman.

Corpul cinematografic poate fi fragmentat în multiple zone de semnificaţie, în funcţie de necesităţile expresive ale regizorului. Când nu este modelat de Eros sau de Thanatos, corpul bergmanian se reduce la chip, spaţiu restrâns şi fascinant unde se concentrează toată dorinţa sau nefericirea unei fiinţe umane. Bergman a elaborat una dintre cele mai subtile poetici ale chipului din întreaga istorie a cinematografiei, mergând până în punctul extrem în care chipul omenesc este şters, defacializat. Desigur, în aceste consideraţii, Noemina Câmpean merge pe urmele lui Deleuze, care declara în Imaginea-mişcare: „Bergman a împins cel mai departe nihilismul chipului, adică raportul său, în spaimă, cu vidul sau absenţa, spaima chipului în faţa propriului său neant.“

Cartea Noeminei Câmpean este, aşadar, deosebit de bogată din punct de vedere tematic şi cu deschideri extrem de fertile în multiple direcţii. Cum spuneam la începutul prezentării, lucrarea de faţă este şi fructul unei erudiţii autentice, vizibilă şi în bogăţia notelor de subsol, multe dintre ele ocupând pagini întregi, în detrimentul textului propriu-zis. Este un adevărat labirint unde cititorul se pierde cu delicii, într-o proliferare colcăitoare de informaţii. Aici se ţese o parte din reţeaua teoretică pe care se sprijină lucrarea şi unde, pe lângă citarea lucrărilor despre Strindberg şi Bergman, există numeroase trimiteri la teoriile lui Peter Szondi asupra dramei moderne, la Walter Benjamin şi al său Trauerspiel, la gândirea despre cinema a lui André Bazin sau Christian Metz, dar şi la modul în care Freud şi Lacan au abordat faptul artistic. Împreună cu toţi aceştia îi citeşte şi interpretează Noemina Câmpean pe Strindberg şi Bergman.

Scriitura prezentei cărţi e solidă şi contribuie la edificarea unei arhitecturi bine articulate. Se citeşte cu creionul în mână pentru că aproape fiecare capitol merită conspectat. O lectură întru totul recomandabilă, aşadar, unui public cât mai larg, interesat de teatru şi film, şi un eveniment semnificativ al TIFF-ului din 2018.