Poeme de Ioana Ieronim
Mâini în oglindă
Mâna lipită de oglindă
cele cinci degete semne
de întrebare întoarse către sine
când palma ta atinge
palma dincolo deschisă
feţele alipite înlung
de o parte şi cealaltă a hotarului
care desparte viaţa de moarte
fără s-aleagă
între chipurile îngemănate
Soare amorţit
Te-a tras cu el întunericul mereu mai întins
al nopţilor dinainte de solstiţiu
soarele-şi apleca grumazul sângeriu
în valea înecată de frunzişuri –
soarele amorţit, pe care altă dată
l-ai chemat la serbarea miraculoasă
a unei vieţi noi, răsărite
în noaptea cea mai lungă.
Acum n-ai mai aşteptat
întregirea luminii,
paşii zeului tânăr înflorind
cu apele de munte sub zăpadă
chemarea sirenelor a venit
când otgoanele fuseseră uitate
şi retina rănită, privind
în inima întunericului
Sania
Nu există moarte, îmi spuneai
când de moarte eram îndurerată
moarte nu – călătorie
mi-a şoptit cândva bunica mea călătoare
neaşteptata călătorie
de atâtea ori anunţată – dar în zgomotul zilelor
în spaţiul cu ecouri de care n-avem scăpare
cine distinge vocea adevărată?
Nu vrei s-auzi, mi-a spus bunica atunci,
dar să ştii că eu sunt călătoare –
poate demult îşi alesese pentru mine cuvintele
pe jumătate?
Curând a trecut hotarul, ca un fuior de lumină.
Şi n-a fost moarte, ci durerea iluminată
care de-atunci locuieşte în mine.
Fie-ţi călătoria lină şi ţie
învelit în multele feluri ale iubirii
precum în plocade adânci ca zăpada şi calde
în sania trasă de cai aşteptând la uşă
cum te aştepta, odată ca niciodată,
când erai lângă părinţii tineri.
Jar învelit
zburătoare cuvinte născute
din joc din joacă
din scânteia de adevăr
făcută adevăr să nască
vorbeam de tăciunii ascunşi
de cenuşa caldă
cuibul de jar sub piatră
luminând pentru cine ştie să vadă
gata în orice clipă să izbucnească
flăcările vii
flacăra
cântam descântam jarul învelit
trăiam iar şi iar
cu mirarea cutremurată dintâi
învierea lui verticală
dar nu trebuia nu trebuia
nu trebuia să se adeverească
şi chiar tu să devii prea curând
jarul rotit patul de cenuşă
piatra calcinată
nisipul din care am venit odată
Pe ţărmul acesta al omenescului
Mănunchi de flăcări mănunchi de spice
mănunchi de şuvoaie îngemănate
focul prin care ai trecut îl povesteşti
arderea
pe ţărmul acesta al omenescului
iar eu să traduc ceea ce spui
indicibilul
Maică matcă
Doreşti să-ţi încălzesc mâinile la sân
cum făceau cândva ţărăncile
când le veneau copiii din nămeţi
cu mâinile îngheţate?
Asta ceri, să-ţi dau adăpost fiindcă ţi-e frig,
să-ţi las faţa lipită de a mea, cum stai
în această clipă, să-ntipăresc
pe pielea mea fierbinte chipul tău
ca să nu te pierzi
în curgerea de nisipuri?
Ce doreşti oare ce doreai, spune, spune
pe când luna dădea să apună iar tu
strâns împletit şi tot mai strâns în clipa
de mine întrupată, uşor ca o rază,
greu ca pământul te cuibăreai febril
să te cuprind cu totul
pe tine tot în trupul meu materie maică
matcă
şi să te-aduc din nou pe lume?