CIPRIAN VĂLCAN: BUENOS AIRES (II)

Ficuşi. Fascinația mea pentru arborii foarte bătrîni datează, probabil, din 1996, cînd am descoperit lîngă Biserica Saint Julien le Pauvre cel mai bătrîn copac din Paris, un salcîm plantat în 1601 de către Jean Robin, grădinarul lui Henric al IV-lea. Am continuat să caut copaci speciali şi, de fiecare dată cînd ajung la Paris, trec prin Jardin des Plantes ca să văd cedrul libanez plantat în 1734 de Jussieu şi platanul occidental plantat în 1785 de Buffon. În Jardin des Plantes mai există încă alți trei copaci foarte bătrîni, un salcîm din 1636, un terebint din 1702 şi un salcîm japonez din 1747. Am găsit şi în Parcul Montsouris un fag din 1875, însă el a fost tăiat în 2011 din pricina unei boli care îl adusese în pragul prăbuşirii. Am descoperit un alt copac splendid pe insula Kampa, un platan din 1798, înalt de 34 de metri, pe care merg să-l văd de fiecare dată cînd ajung la Praga. În 2011, pe cînd îi priveam pe puştii care jucau fotbal pe un teren improvizat pe o terasă a cetății din Dubrovnik, am dat peste un ficus enorm care m-a făcut să scap pentru totdeauna de convingerea greşită că ficuşii sînt plante de apartament, aşa cum crezusem pînă atunci. Amintirile din copilăria mea de la Arad aveau în prim-plan ficusul din apartamentul bunicilor, un ficus ținut într-un ghiveci pătrat căruia îi cădeau mereu frunzele. Pînă să văd magnificul ficus de la Dubrovnik, am crezut că toți ficuşii sînt asemenea celui din casa bunicilor. Pe urmă, în 2017, am descoperit un alt ficus la Roma, ficusul din curtea doamnei Lavarone, la zece minute de Vatican, aşa că m-am obişnuit să mă simt protejat de prezența acestor arbori magnifici.

Însă ficuşii pe care i-am descoperit în Argentina nu au nimic de a face cu cei din Europa, sînt nişte giganți puşi alături de nişte pigmei, la fel cum era ficusul de la Dubrovnik pe lîngă ficusul din ghiveciul bunicilor. Pe primul dintre aceştia, el gomero din Plaza Lavalle, l-am zărit în seara de 31 octombrie, cînd mă pregăteam să intru la Teatro Colón, unde fusesem invitat să particip la un concert al studenților de la Conservator. Mi-a atras atenția asupra lui domnul Radu Podgorean, care avea să-mi ofere cele mai prețioase sfaturi pentru descoperirea unor copaci extraordinari la Buenos Aires. Pentru că se întunecase, n-am putut să-l văd prea bine, dar am fost uluit de dimensiunile lui impresionante şi am promis că mă voi întoarce să-l văd în timpul zilei. Am revenit în Plaza Lavalle după două zile, am străbătut-o în tihnă, am privit magnificele clădiri din jur care stăteau mărturie pentru un program coerent de educare estetică a populației şi, în cele din urmă, am ajuns la ficusul a cărui existență mi se păruse imposibilă. Deşi nu-mi place să fac fotografii, l-am fotografiat din toate părțile, încercînd să înțeleg cum de era cu putință un asemenea miracol al naturii. Pentru mine, erau fascinante nu crengile imense şi nici frunzele lui perfecte, pe care le cunoşteam încă din copilărie, cînd mi se spunea că ficusul e arborele lui Isus şi eram îndemnat să le ating cu blîndețe, ci rădăcinile aeriene cu formele lor neverosimile. Din anumite unghiuri, mi se păreau structuri modelate din lut, fixate la umbra copacului de un artizan mînat de o patologică dorință de creație; din alte unghiuri, eram convins că am de a face cu misterioase inserții minerale în regnul vegetal, forme de granit ce străpunseseră solul pentru a ieşi la suprafață şi deveniseră parte din arborele gigantic pe care-l priveam; dacă mă străduiam să le observ cu şi mai multă atenție, aveam impresia că am în față enorme pliuri din pielea unui strămoş îndepărtat al hipopotamului, etalate pentru a ne aminti de revolute epoci geologice, în care giganții făceau legea pe supercontinentul Pangeea.

În Plaza General San Martín am văzut al doilea gomero de la Buenos Aires, protejat de un inel de beton şi fier. Probabil că acest ficus era şi mai bătrîn decît acela din Plaza Lavalle, fiindcă arăta precum gîtlejul jupuit de viu al unei gigantice zburătoare obligate să-şi mişte haotic zecile de aripi în încercarea de a se smulge de pe pămînt. Încercarea era mereu şi mereu nereuşită, fantastica arătare se scufunda şi mai mult în solul cenuşiu, încercînd parcă să-şi strige deznădejdea de a rămîne întemnițată pe vecie, dar nefiind capabilă să scoată nici măcar un sunet.

Cea mai spectaculoasă lecție de botanică mi-a fost predată în 3 noiembrie. Văzînd că am fost fascinat de ficuşii pe care i-am descoperit la Buenos Aires, domnul Podgorean s-a oferit să-mi arate alți cîțiva copaci magnifici aflați în apropierea cimitirului Recoleta. Întîi, m-a condus spre cei cîțiva araucaria din zonă, îndemnîndu-mă să-i privesc în detaliu şi vorbindu-mi despre atenția specială pe care le-a arătat-o Darwin. Apoi, m-a însoțit pînă la un grup de trei ficuşi ceva mai mici decît cei pe care-i văzusem în Plaza Lavalle şi Plaza General San Martín, printre rădăcinile aeriene ale cărora îşi improvizaseră adăposturi doi oameni ai străzii. În cele din urmă, am ajuns la cel mai celebru copac din Buenos Aires, El „Gran Gomero”, plantat în anul 1800 de călugării din Recoleta. La fel ca ficusul din Plaza General San Martín, era protejat de o structură circulară care susținea un gard din fier forjat înalt de aproape doi metri. Însă în cazul acestui gomero devenit legendar, nu rădăcinile aeriene erau cele mai interesante, ci crengile de o grosime neverosimilă, care aveau nevoie să fie susținute în trei locuri de suporturi masive de oțel. În fața acestora, într-un dispozitiv sugestiv şi ludic, o mică statuie a lui Atlas părea că participă şi ea la susținerea greutății gigantului.

El „Gran Gomero” se întinde pînă deasupra terasei uneia dintre cafenelele cele mai cunoscute din Buenos Aires, La Biela. Era locul unde se întîlneau cei pasionați de automobilism, iar eroul tuturor acestora a fost Juan Manuel Fangio, de cinci ori campion mondial de  Formula 1, care venea el însuşi cu plăcere aici şi a cărui statuie se găseşte în fața intrării. Peste tot în interiorul cafenelei pot fi văzute biele, manivele, volane, claxoane si alte piese desprinse din măruntaiele bizare ale maşinilor din alte vremuri. Şi pentru că Bioy Casares şi Borges treceau des pe la cafenea, mai ales după plimbările prin cimitirul Recoleta, la prima masă de la intrare pot fi văzute, pe două scaune identice cu scaunele folosite de clienții locului, statuile lor de ceară pe care turiştii se înghesuie să le fotografieze. Borges e orb, dar are în față o carte deschisă şi îşi ține ambele mîini pe baston. Bioy Casares zîmbeşte fotogenic, ține în mîna dreaptă un stilou, în vreme ce mîna stîngă îi e aşezată pe un caiet în care dă impresia că tocmai urmează să scrie. Probabil că puțini dintre cei care fotografiază statuile de ceară ale celor doi bătrîni ştiu cine au fost Borges şi Bioy Casares, ba probabil că şi mai puțini le-au citit cărțile. Dar asta are prea puțină importanță, ei au învățat că în urma marilor oameni rămîn statuile, fie ele şi de ceară, şi nu cărțile.