IULIAN BOLDEA: ÎNTRE SARCASM ŞI TANDREŢE

 La cei 70 de ani împliniţi în ianuarie (născut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureş), Radu Ţuculescu ni se înfăţişează în deplinătatea maturităţii sale creatoare. Prozator, dramaturg, traducător, absolvent al conservatorului clujean (secţia vioară), autor de emisiuni de radio şi de televiziune, Radu Ţuculescu e autorul unor romane care s-au bucurat de o bună receptare, fiind traduse în Franţa, Austria, Italia, Cehia, Ungaria şi Serbia. Ora păianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gîscă (1991), Povestirile mamei bătrîne (2006), Stalin, cu sapa-nainte (2009), Femeile insomniacului (2012), Mierla neagră (2015), Măcelăria Kennedy (2017) sunt romane ce aduc în scenă întâmplări şi personaje eteroclite, într-un glisaj real-oniric sau ironic-fantast prin care scriitorul legitimează liniile şi formele unei realităţi cu o conformaţie ambiguă, nebuloasă, imprecisă. Dacă Ion Bogdan Lefter vedea în romanul Povestirile mamei bătrîne „o extraordinară recuperare a unui spaţiu şi a unei lumi multiculturale româno-maghiare din Transilvania, mixaj de ruralitate frustă şi urbanitate livrescă, de trecut tradiţional şi ironie contemporană, de pastă epică şi experimentalism formal“, Petru Poantă observa, în legătură cu proza lui Radu Ţuculescu „un neobişnuit simţ al observaţiei şi o remarcabilă ştiinţă de a descoperi semnificaţii profunde în cea mai obişnuită realitate“, cu atât mai mult cu cât scriitorul „contrapunctează subtil derizoriul uman cu lirismul, parodiază caracterele dintr-o nevoie de puritate: are dezinvoltura şi scepticismul unui ironist, dar şi gravitatea fină, transfigurată, a unui moralist“.

De unde provine acest amestec de stiluri, culori şi forme artistice? Poate, cum mărturiseşte scriitorul într-un interviu, tocmai din formaţia sa muzicală, ce predispune fiinţa romancierului la fluctuaţii de tonalităţi şi de ritmuri, la o dinamică a aleatoriului şi necesarului, dar şi la relevanţa digitaţiei epice, la ispita exerciţiului, a gamelor, întreprinse cu scopul desăvârşirii operei: „Structura romanelor mele este volens-nolens muzicală, e o alternanţă de tonuri majore şi minore, sunt ritmuri care se schimbă, altfel ai muri de plictiseală. De aceea treci din una în alta, de aceea părţile, una, două, trei, revenirea unei teme, un leitmotiv, armoniile… […] Faptul că am făcut muzică este un avantaj pentru mine. De la studiul instrumentului, în cazul meu vioara, am obiceiul de a exersa până reuşesc ceva… E ca la muzică, ca să te apuci să cânţi Bach, o lună faci game până înnebunesc toţi vecinii, faci studii“. Ludic şi fantezist, cum s-a spus de mai multe ori, scriitorul expune, în romanele sale, o lume himerică, încercuită de banalitate, privată de irizările spiritualităţii, grotescă adesea, expusă aleatoriului, cu certă amprentă a biograficului, scriitorul redând feţe derutante ale umanului într-un timbru liric, ludic şi halucinant, în proporţii diferite.

Măcelăria Kennedy (Iaşi: Polirom, 2017) e un roman comic şi burlesc, cu înfiorări dramatice şi destinderi ludice, cu personaje himerice şi fiinţe debordante. Deschiderea unui magazin nou, denumit Măcelăria Kennedy, pe Strada Cimitirului dintr-un orăşel, Luna de Jos, declanşează o sumă de strategii narative ce pun în mişcare un mecanism al întâmplărilor neobişnuite şi al înlănţuirilor stranii, cu ecou necontrolat şi cu glisări imprevizibile. Toate acestea într-o tonalitate stilistică în care golurile şi plinurile, absenţele şi prezenţele se întreţes ca într-o partitură muzicală al cărei tâlc este redarea aleatoriului, hazardului şi neînţelesului unei lumi cu amprentă barocă, absurdă şi suprarealistă, în egală măsură. Rolul poveştii e tocmai acela al revelării insolitului, al redării fărâmei de transcendent ascunse în straturile aparente ale cotidianului: „Noi nu scriem studii de specialitate, doar povestim întâmplări şi descriem personaje, reproducem dialoguri şi descoperim, în cele mai neaşteptate locuri, unul sau doi îngeri. Fiecare poate trage concluzii personale, dacă are chef să o facă“.

Umorul, claritatea tonică a substratului etic, subminarea continuă a convenţiilor prin asumarea unei libertăţi narative extreme subliniază rostul acestei lumi în care îngeri, oameni, animale se intersectează mereu şi mereu, într-o anecdotică torenţială, din care se desprinde o atmosferă spectaculară himerică, ficţională, ce contrariază normele realităţii comune („Îngerii aşezaţi pe-o ştangă deasupra scenei, aplaudară fără sonor, bălăngănindu-şi picioarele“). Jocul dintre real şi ireal, dintre cotidian şi fantastic exprimă, în fond, dinamica unei naraţiuni cu potenţial simbolic şi reflexe ale realismului magic. Personajele au o alură pitorească: Flavius Kasian, cel care visează la deschiderea propriei măcelării, la parterul casei sale, soţia, Matilda, care doarme de câteva zile, primarul Anton Vitan, zis şi Fluierici, meseriaşul Sami Goldenberg, doctoriţa Otilia, gemenele Roberta şi Rozalia. La aceste personaje se adaugă îngerii de pe acoperişurile caselor, dar şi o familie de berze aflată pe stâlpii de telegraf. Cu o zi înainte de deschiderea măcelăriei, berzele pleacă spre ţara în care plouă cu broaşte, după discursul marelui Petric, „glăsuitor şi interpret“, autor de sentinţe bombastice („suntem unici“, un neam de o „străveche înţelepciune”, care trăieşte într-o ţară „care începe să-şi piardă rosturile“).

Întâmplările se desfăşoară pe parcursul a trei zile, de vineri până duminică, într-o scriitură multistratificată ce degajă sarcasm, ironie, umor şi fantezie, iar rolurile în care sunt distribuite personajele cu nume pitoreşti (Haike, Epaminonda zis şi Noni, Melpomena – Meli) exprimă un joc neîncetat al măştilor şi al chipurilor. Deloc întâmplător, orăşelul în care se derulează întâmplările romanului se numeşte Luna de Jos: „Aia de Sus e pe cer, unde altundeva?“ – se auto-citează autorul. „Personajelor le-am dat libertate deplină – mărturiseşte în continuare Radu Ţuculescu –. M-au luat cu ele, am râs şi am plâns împreună, ne-am certat şi ne-am împăcat, ne-am alimentat speranţele şi optimismul în timp ce universul se holba, uimit, la noi…“. Cu epicul său savuros, temperat de scriitura cu substrat liric sau de amprenta simbolicului, romanul trădează şi o voluptate a senzorialului, o plăcere a simţurilor dezlănţuite, într-o atmosferă de aglomerare carnavalescă de forme şi imagini, în care convenţiile şi regulile sunt dinamitate, iar senzaţia de libertate e enormă. Dincolo de umor, de ironie sau de sarcasm, din paginile romanului se dezvăluie, cum observă Ioan Groşan, o anume tandreţe empatică faţă de oameni: „Într-adevăr, o neobişnuită tandreţe faţă de fiinţele din Luna de Jos conduce toată construcţia epică, iar autorul, transformat într-un demiurg blând, le priveşte cu o neascunsă simpatie, de parcă le-ar obloji destinele. Singurele pagini sarcastice (excelente, ce-i drept) sunt rezervate personajului Marele Petric, unde cititorul recunoaşte cu uşurinţă profilul unui soi de predicator contemporan, fost talentat mim şi dansator de step, transformat peste noapte într-un fals guru ultranaţionalist, din eterna specie a «rrromânilor verzi» ţintuiţi în insectarul lui Caragiale“.

Personajele, halucinante, trăiesc parcă în transă, într-o revărsare de forme, de măşti şi de senzorialitate dezlănţuită, imune la orice agresiune a existenţei, alcătuite dintr-o acumulare de tensiuni, urmate de destinderi bruşte sau de precipitări inconsistente. Există în roman, cum s-a observat deja, şi o magie a intimităţii, în care trăirile şi percepţiile eroilor sunt consemnate cu acurateţe, stabilindu-se chiar o simetrie între jos şi sus, între uman şi angelic sau între lumea fabulosului şi cea a cotidianului mărunt. Epicul, liricul şi dramaticul sunt palierele pe care se desfăşoară partitura narativă a lui Radu Ţuculescu, scriitor pentru care existenţa este locul geometric al unei acumulări de contradicţii şi de îndoieli, de revărsări subiective şi de timorări, de elanuri şi de retranşări în sine. Harul naraţiunii, coerenţa discursului epic, reunirea cu naturaleţe a contrariilor, muzicalitatea şi plasticitatea cuvintelor, atracţia feericului şi ştiinţa dezvăluirii intimităţii fiinţei, reprezintă atuurile acestui roman ce demonstrează cu certitudine talentul de povestitor al unuia dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani.