a34

Simona Sora

1. Da, citesc jurnale de toate felurile, mai ales cînd mă interesează personajul autoconfesiv, cînd el este un scriitor pe care îl admir sau care mă intrigă, cînd personajul e un nebun sadea sau un mincinos de anvergură. Renunţ însă să citesc acele jurnale care nu respectă ceea ce Blanchot numea „demonul, inspiratorul, compozitorul, provocatorul şi paznicul“ unui jurnal – calendarul. Cînd un jurnal sare perioade întregi, se disimulează în păzitorul „operei“ care nu se scrie şi e astfel înlocuită (avînd astfel nejustificate pretenţii literare), cînd e croşetat înainte de a fi publicat, nu-mi mai pierd timpul cu el.

2. Cred că jurnalul ar trebui scris doar de persoane interesante. Care sînt conştiente de neînsemnătatea jurnalului, care nu imită calendarul altora şi mimează sinceritatea (asta e caraghios şi o fac aproape toţi diariştii), şi astfel se vede umplutura, teama de vid: cărţi similirecenzate, poliţe plătite, vărsarea programatică a veninului. Diaristul ar trebui să „raporteze“, cum zicea tot Blanchot, nu să pretindă că scrie literatură. Spre deosebire însă de Blanchot, eu cred în jurnalul la o operă, cum e falsul jurnal Trupul ştie mai mult al lui G. Crăciun la Pupa Russa. Şi citesc (cu cîteva excepţii) mai ales jurnale despre indicibil, despre acele lucruri care nu pot fi spuse decît în limbajul jurnalului intim, cum sînt Tratatele lui Meister Eikhart (Despre omul nobil; Despre detaşare), confidenţele Santei Teresa de Ávila sau ale lui San Juan de la Cruz. Altfel, adesea, jurnalul e un paznic de balamuc, cum zicea despre propriul jurnal Virginia Woolf.

3. Da, scriu jurnal ca măsură igienică, mai ales în perioadele în care nu scriu nimic altceva. Şi scriu un jurnal la un roman pe care l-am început acum cîţiva ani numit Complezenţă care astfel nu se mai scrie. Am grijă să scriu cît mai exact, asta e tot ce vreau, exactitate. Şi mai ţin un jurnal de vise care e analistul meu privat şi care, consultat cînd trebuie, îmi spune de ce, de cine, cum să mă feresc. Cînd citesc jurnalul meu din anii ’90, nu văd nicio deosebire între vise şi viaţa politică a acelor ani. Dacă aş fi fost atentă la vise (dar, mai ales, la felul în care am notat acele vise, cu toată exactitatea diurnă de care eram în stare), aş fi cîştigat mult timp, nu mi-aş fi făcut iluzii în privinţa unor oameni, n-aş fi aşteptat să mi se confirme supoziţia care a devenit certitudine între timp, că trăim de multă vreme într-un Dogville apocaliptic, acel capitolul 8 din filmul lui Lars von Trier: În care Dogville primeşte mult-aşteptata vizită iar filmul se termină. Aş zice că singurul zgomot care contează, la urma urmelor, în Dogville (şi în jurnal), este cel în care Grace armează puşca şi şterge mizeria de pe faţa pămîntului. În două mişcări şi cu exactitate.