a14

Vald Caragiale

Călătorii din Şeba pe drumul spre exilul de sine

Traducere de Anca Mihuţ

„Altarul“ lui Vlad Caragiale. Foto: Fatima Kablia

Vlad Caragiale

Călătorii din Şeba

– Fragment–

218

pezmeţi, spălă cana, care era ciobită – ultima dintr-o jumătate de duzină, cumpărată de Sarah – şi o aşeză într-un dulap, sperând că doamna Reiner îi va găsi o utilizare şi că o va trata cu grijă.

O oră mai târziu, bătăi violente se auziră în uşă; erau doi angajaţi ai căilor ferate, veniţi după cufăr. Ei îl examinară şi ţinură să declare că „astăzi, nu se mai fabrică chestii din astea mari”. Apoi îl puseră pe Maïhas să semneze un formular al cărui duplicat i l-au dat şi, în cele din urmă, se deciseră să ia cu ei „chestia aceea mare”. Cum era, într-adevăr, foarte grea, coborau scările bombănind.

Hans ajunse puţin mai târziu. Un taxi îi aştepta în faţa casei. El înşfăcă cele două valize şi ieşi. Maïhas îmbrăţişă pentru ultima oară cu privirea camera care nu mai era aceeaşi, apoi închise uşa şi se grăbi să-l ajungă pe Hans.

Drumul în maşină, până la gară, li se păru ireal. Discul portocaliu al soarelui apărea şters,prin ceaţă. Hans îşi promisese să profite de aceste ultime clipe pentru a-i vorbi lui Maïhas despre „îmbogăţirea spirituală” pe care i-o adusese. Îi aruncă o [privire]…

[pagina 219 lipsă]

220

– Mă şi gândisem la asta.

Între şine, vrăbiuţe ţopăiau şi ciuguleau. Ele zburară la apropierea trenului, care înainta încet; după câteva manevre, acesta trase de-a lungul peronului.

– Parcă vrea să se însenineze, constată Hans, arătând cerul cu degetul.

– Ce noroc, rosti Maïhas absent, gândindu-se la altceva. Privea pe cineva de pe un alt peron, fără să ştie prea bine ce vedea.

– Ai face bine să urci şi să-ţi ocupi locul, îl sfătui Paul. Ar fi o prostie să stai tot drumul în picioare.

– Da, ai dreptate. Ei bine, o să ne despărţim… La revedere şi mulţumesc încă o dată că aţi venit.

Se priviră o clipă cu căldură.

– Scrie-mi, a spus Paul, şi mai ales… nu uita ce ţi-am spus aseară.

221

– Niciodată! Mulţumesc încă o dată.

Îşi strânseră mâna îndelung.

Ajuns într-un compartiment gol, Maïhas îşi aşeză valizele şi coborî geamul. Mai schimbară câteva fraze. Hans vorbi din nou despre vremea care, de astă dată, chiar părea să se îndrepte. Paul începu o poveste în care era vorba de una dintre bunicile lui, care, atunci când călătorea, nu uita niciodată să ia cu ea …

Nu avu timpul să o termine. Răsună un fluierat, uşile se trântiră unele după altele, un om cu chipiu agită un steguleţ roşu, iar trenul se urni lent, apoi tot mai repede. Ultima imagine pe care Hans şi Paul o păstrară despre Maïhas fu aceea a unei şepci albe care se depărta şi a unui braţ care se agita.

Traducere de Anca Mihuţ