a6

Ioan-Aurel Pop

Unirea noastră de la 1918 – după un secol

Ideea statului naţional unitar, manifestată de timpuriu (în secolele xv-xvi) în Occident, capătă contur clar în Europa Orientală abia în secolele al xviii-lea şi al xix-lea. În aceste secole, cei mai luminaţi dintre cehi, slovaci, croaţi, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, greci, bulgari, sârbi şi alţii – adică dintre acele popoare care nu aveau state naţionale libere sau state naţionale moderne şi unitare – au fost animaţi de ideea naţională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii şi alţii făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali şi politicieni ai acestor neamuri au înţeles un lucru elementar: fără stat naţional, popoarele lor riscau să fie înghiţite de imperiile rapace, să fie deznaţionalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porţii, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiţi în Imperiul Ţarist, în Imperiul Otoman şi mai ales în Imperiul Habsburgic, au înţeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluţia Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor şi de formare şi consolidare a României până la 1918.

Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al xvii-lea şi al xviii-lea o naţiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică naţională. Au înţeles atunci conducătorii românilor (dar nu numai ei) că orice naţiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare şi dezvoltare a corpului naţional, în ansamblu, şi al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaţionale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menţine prin preceptele lor medievale depăşite, prin absolutism şi neoabsolutism, prin soluţii parţiale şi prin reforme controlate, care nemulţumeau grav popoarele asuprite.

După 1848, dorinţa masivă de unire a românilor într-un stat naţional, a fost conjugată cu acţiunile pe plan internaţional, de obţinere a sprijinului marilor puteri. Românii ştiau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes şi că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze şi italienii, şi germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat naţional din Moldova şi Ţara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate încă formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat naţional a cuprins următoarele etape:

1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat, numit oficial România şi reformat după principiile democraţiei occidentale;

2) 1877-1878-1881: proclamarea independenţei absolute a României, războiul pentru cucerirea independenţei şi lupta pentru recunoaşterea oficială a independenţei ţării pe plan internaţional; unirea Dobrogei cu România şi ridicarea ţării la rangul de regat;

3) 1914-1918-1920: participarea românilor şi a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei; recunoaşterea pe plan internaţional a statului naţional unitar român în graniţele sale istorice.

Jumătatea secolului xix şi deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe naţiuni o epocă de formare sau de consolidare a unităţii lor politice. Aşa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar şi al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea şi au întărit forţa naţiunii lor.

Un punct culminant al istoriei românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare (sau autonomie, cum i se zicea uneori atunci) – oficializat în urma declaraţiei preşedintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) şi cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internaţional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componenţă a ţării şi noile graniţe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, urss), absentă la conferinţa de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condiţiile favorabile dezvoltării naţiunilor, dar a conţinut şi germenele unor rivalităţi şi contradicţii, acutizate odată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ţinut seama şi de voinţa popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari şi astăzi. După căderea comunismului, configuraţia de la 1919-1920 s-a şubrezit pe alocuri şi s-a consolidat în alte locuri.

Acestea sunt, în linii mari, faptele. Ele arată că românii şi-au făurit statul naţional alături de alte popoare şi împreună cu alte popoare, înscriindu-se în mersul firesc al istoriei. Totuşi, formarea României moderne şi percepţia de astăzi asupra acestui proces au particularităţile lor, datorate deopotrivă specificului istoriei mai îndepărtate a românilor şi regimului comunist sui generis de la noi. În cei 40 de ani de comunism propriu-zis, ideea naţională la români a parcurs un drum ciudat de la negarea absolută şi condamnarea sa „cu mânie proletară“ până la ridicarea completă în slăvi, ca „fir roşu călăuzitor al întregii noastre istorii“. Etapa de echilibru din anii ’60-’70 ai secolului trecut a fost aproape complet obturată şi înăbuşită de aceste două extreme.

De aceea, noi, românii, am intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte ţări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii noştri, cu excepţia popoarelor trăitoare în urss, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătuşare sui generis care ne-a adus mari suferinţe, iar pe tărâmul istoriei ne-a determinat să cădem, de multe ori, în extrema cealaltă, adică să credem că – din moment ce comunismul nostru  ne minţise în etapa sa finală că trăisem, cu excepţia capitalismului, numai epoci de glorie – nu fuseserăm buni de nimic niciodată.

Majoritatea istoricilor români şi străini – cu inerente variaţiuni – prezintă succesiunea faptelor de mai sus în acelaşi fel, rezervându-şi opinii proprii în interpretări.

Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuţi de la încheierea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale şi etnice majore, rezultate, în mare parte, din mişcarea de emancipare naţională şi din prăbuşirea imperiilor multinaţionale (cel puţin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătraţi şi circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populaţiei o deţineau românii, aproape trei sferturi din populaţie (circa 73%), minorităţile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi şi alţii.

Fireşte, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulţumiţi şi laudativi faţă de acele evoluţii, iar învinşii fiind critici şi dornici de revanşă. În ţările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general şi al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie faţă de realizarea edificiilor naţionale şi chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorităţii, fiindcă reprezentanţii minorităţilor (mai ales ai acelor minorităţi foste odinioară majorităţi) au fost, în cea mai mare parte, reţinuţi, dacă nu ostili şi opozanţi direcţi. Schematizările de mai sus privează, desigur, realitatea de bogăţia şi varietatea detaliilor, de paleta largă a situaţiilor de nuanţă. Astfel, au fost atunci şi români care (ca şi unii cehi, polonezi, croaţi, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credinţa că viaţa lor sau a naţiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice“. Ceea ce este însă clar atestat şi dovedit, fără nicio putinţă de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari şi că acesta a fost recunoscut pe plan internaţional, prin tratate.

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea totală a discriminărilor de gen! Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate
atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.

Românii au avut un anumit handicap faţă de popoarele occidentale, dar nu numai ei şi nici pentru că erau români. Toate popoarele din această parte de Europă au trebuit să facă parte unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-1699), stând sub suzeranitate otomană ca românii (sec. xv-1878), fiind şterşi de pe hartă, ca polonezii (sec. xviii-1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al x-lea până la 1918, ca slovacii. Ţările Române nu au fost însă niciodată integrate efectiv în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, nu au permis desfăşurarea propagandei islamice, nu au fost conduse de paşi şi beglerbei şi nu şi-au dizolvat niciodată instituţiile lor creştine în frunte cu Biserica ortodoxă. Este drept că o parte din teritoriile care aveau să formeze România modernă s-au aflat, în anumite perioade de timp, sub stăpânire otomană directă, dar acestea au fost excepţii. Prin urmare, suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Ţării Româneşti, Moldovei şi (pentru mai scurt timp) a Transilvaniei nu are nimic de-a face cu ocupaţia otomană efectivă, trăită de alte regiuni. Aşa că românii nu au stat sub turci 500 de ani, cum mai spun grăbit astăzi analiştii care iau istoria ca pretext al aserţiunilor lor. În al doilea rând, România nu s-a format acum un secol, ci s-a format, prin mai multe nuclee medievale de stat, acum un mileniu şi s-a chemat Ţara Românească/Ţări Româneşti. La fel s-au petrecut lucrurile la toţi vecinii noştri. Este drept că România modernă şi unită s-a format târziu, dar nu mai târziu decât Italia, decât Germania sau decât Polonia. În al treilea rând, arhitectura politică a Europei formate la finele Primului Război Mondial a fost confirmată, în linii mari, după al Doilea Război Mondial şi după 1989 şi este valabilă până azi. Este drept că Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au destrămat ca federaţii, dar există în graniţele istorice ale naţiunilor care le-au compus; în schimb, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Ungaria, Austria, Bulgaria etc. există cam aşa cum erau – cu anumite excepţii dictate de urss şi acceptate de aliaţii săi – la 1918-1920. Prin urmare, nu avem motive să ne simţim neapărat handicapaţi, ameninţaţi, exceptaţi, terorizaţi, singularizaţi de viaţă şi de istorie. Este evident, însă, că românii nu sunt cehi sau polonezi, ci sunt ei înşişi, cu toate ale lor, mai aproape de italieni şi de spanioli (cel puţin prin limbă) şi mai departe de germani (cel puţin prin eficienţă). Cehii şi polonezii, nefiind est-europeni şi nici cvasi-balcanici – ca românii – s-au înscris de la început (inconştient, fără intenţie) în curentul occidental catolic şi protestant, devenit concurenţial, individualist şi competitiv. Românii s-au înscris (tot inconştient şi neplanificat) în curentul spiritual răsăritean, ortodox, devenit, mai ales după căderea Bizanţului sub turcii otomani, contemplativ şi fatalist, îngrădit şi dispreţuit în Vest. Curentul de succes în Europa şi în lume, cu precădere din secolul al xvi-lea încoace, nu a fost cel profesat de greci, de bulgari ori de români. Acest fapt nu a împiedicat aceste popoare să pornească, începând cu secolul al xviii-lea, pe o cale a sincronizării cu cultura şi civilizaţia occidentală, atât cât s-a putut şi în ritmurile fiecăruia. Românii nu au putut parcurge marile curente ale culturii occidentale – devenită modelul dominant în lume – dar, în raport cu unii dintre vecini, au avut avantajul limbii lor neolatine, al conştiinţei originii „de la Roma“, al creştinării în haină latină, iar apropierea de „ginta latină“ le-a facilitat sincronizarea. E drept că această variantă latino-mediteraneană a Occidentului nu este culmea eficienţei şi nici a productivităţii, dar este, totuşi, o cale magistrală a civilizaţiei. Pe de altă parte, ortodoxia şi vecinătatea cu lumea slavilor răsăriteni şi sudici ne-au ferit de alte „ispite“ şi „asalturi“, ne-au întărit adesea identitatea etnică şi naţională, ajutând (cu mari sacrificii, este drept) la păstrarea unui specific al nostru.

Cum nu există popoare superioare şi inferioare pe lumea asta, nici noi nu trebuie să avem complexe de inferioritate sau de superioritate. Am trăit în istorie câteva momente sublime, câteva momente penibile şi multe momente obişnuite, de viaţă derulată tern, cotidian, cu grija zilei de mâine, cu gândul la coarnele plugului şi la sabie, la copii şi la părinţi, la vreme şi la vremuri. Nu avem motive să ne victimizăm şi nici să ne credem idoli. Acum un secol România exista demult. Înaintaşii noştri, bine conduşi de elită, au reuşit atunci un act major: s-au adunat cu toţii în acelaşi edificiu naţional, aşa cum au făcut mulţi europeni atunci. Ceea ce nu este puţin lucru! Prin urmare, când celebrăm Ziua Naţională de 1 Decembrie 2018, triumfalismul nostru trebuie să fie ponderat, pentru că Marea Unire nu am făcut-o noi, ci acei mari oameni de stat de la 1918, pe de o parte, iar pe de alta nu am reuşit încă să le pregătim nepoţilor şi strănepoţilor o Românie bună pentru următorul secol. Sărbătoarea noastră trebuie să ne dea de gândit şi să ne îndemne la mai puţine discursuri şi la mai multă acţiune.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare“. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale astrei, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!“. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. De aceea, actele de voinţă naţională românească din anul 1918 au o trăinicie perpetuă, au o tărie care le va face să dureze atât cât va dăinui poporul român. A ne aminti de Marea Unire înseamnă a ne interesa de casa noastră care este România, de a-i cerceta temeliile, de a-i cunoaşte arhitecţii şi constructorii şi de a o pregăti ca să ajungă în stare bună în mâinile copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri.

În 1916, România a intrat în război – după o adâncă şi îndelungată cumpănire – de partea Antantei. Mai mult de jumătate din toţi românii care trăiau atunci începuseră să lupte şi să moară încă din 1914, pentru cauze care nu-i priveau şi în care erau antrenaţi fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toţi politicienii români. Marele om politic Petre Carp – revoltat şi mânios pe rege când acesta şi-a expus şi motivat opţiunea pentru Antantă – a proferat vorbe grele (dorinţa ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) şi i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm şi lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulţi:

„D-le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o“. Acestea sunt vorbe şi fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă şi demne de urmat şi astăzi.

Când vom urma exemplul acelor bărbaţi de stat şi când vom avea frescele vieţii românilor din toate ţările mici ale românilor – fiindcă România este o ţară de ţări, apropiate sau depărtate geografic – atunci vom putea încerca reconstituirea frescei celei mari a anului 1918 la români, adică la românii văzuţi în ansamblu. Vom înţelege, astfel, că edificiul naţional sau casa noastră nu este un dat etern şi imuabil, ci că are nevoie – ca toate casele – de atenţie, de primenire, de renovare şi de grijă.