a15

Mirela Tomoiagă

Eminescu, poem cu poem

Dacă pentru mai mulţi critici şi istorici literari, provocarea cercetării filologice a fost reprezentată de conceperea unui studiu asupra operei eminesciene încă de la debut, pentru Alex Ştefănescu, această provocare s-a materializat abia după patru decenii de atentă aplecare asupra istoriei literaturii române şi asupra rolului jucat de în-făptuirea cuvântului în textele unor importanţi scriitori. Apărut recent (Bucureşti: Alffa, 2017), studiul Eminescu, poem cu poem – La o nouă lectură confirmă dezideratul criticului de a scrie (şi) o carte despre Eminescu, mai exact despre poeziile sale antume, asupra cărora se opreşte cu viziunea deontologică a filologului, potrivit căreia, indiferent de valoarea lor, poeziile publicate în timpul vieţii scriitorului au, implicit, acceptul acestuia pentru a fi analizate şi evaluate. Intenţionând o întoarcere cronologică la text şi o aducere mai aproape nu doar a poemelor frecvent interpretate în peisajul criticii eminesciene româneşti, ci şi a acelora oarecum rămase în umbră, demersul lui Alex Ştefănescu urmăreşte procesul de cristalizare a limbajului eminescian de la cel de tip retoric, ,,artificios“, prolix, la ,,fulguraţiile de poezie bună“ şi, ulterior, la activarea metaforei de profunzime din text. Altfel spus, criticul este atent la tipurile de mişcări ale poetului în cadrul limbii române: de la cele greoaie la cele mai suple, de la cele exterioare la cele interioare, surprinzând integrarea sau, după caz, părăsirea livrescului, în favoarea unei vibraţii aparte, care va declanşa şi o nouă forţă expresivă.

Diversitatea creaţiilor eminesciene antrenează şi un discurs metaliterar adaptat diferit, în funcţie de profunzimea mesajului şi de notele de originalitate ale poetului. Alex Ştefănescu îşi păstrează, însă, verva interpretativă, spontaneitatea observaţiilor, dar şi o anumită toleranţă nostalgică faţă de limbajul eminescian, nu doar în poeziile-capodopere, ci şi în acelea considerate a fi lipsite de metafizică (Pe aceeaşi ulicioară…) sau în cele în care subtilităţile filosofice dezvoltă o succesiune de paradoxuri (Rugăciunea unui dac). Cu toate acestea, ca iubitor nedezminţit al operei eminesciene, el nu solicită neapărat un dialog cu cititorul, ci, mai degrabă cu sine însuşi: relectura îi oferă prilejul unor noi descoperiri, al unor metamorfoze hermeneutice şi îl îndeamnă la transpunerea în cuvinte a unui important impact emoţional. Răbdarea analitică din anumite secvenţe este dublată de subversiunea ei, tocmai datorită inserţiei afectivului. Iată de ce, faţă de alte demersuri critice din istoria studiilor eminesciene, cartea de faţă este altceva: o explozie a sinelui şi o implozie a textului.

Comentariul critic este la Alex Ştefănescu deopotrivă provocator şi dezarmant: provocator – prin acurateţea analitică şi prin plasarea în contextul publicării poemelor (sau a lecturii lor publice în cadrul şedinţelor Junimii); tot de provocare ţine şi naturaleţea prin care Alex Ştefănescu asociază imagini din unele poeme eminesciene cu secvenţe din dramaturgia lui Caragiale. De exemplu, referindu-se la poemul Pe aceeaşi ulicioară…, face observaţia că ,,Nu ne-am mira prea mult dacă pe ulicioară ar apărea Jupân Dumitrache, făcându-şi rondul de noapte în calitatea lui de căpitan în garda civică“ (p. 103); tocmai din această provocare derivă şi dezarmarea amintită mai sus: se constată, astfel, ,,irizaţiile“ unei lecturi inocente, de identificare, pe care criticul – admirator convins al operei eminesciene – nu şi-o poate stăpâni sau nu doreşte în mod voluntar să o facă. În acest sens, reţinem construcţiile care fac referire la versurile frumoase (ce înseamnă, de fapt, frumos? Unde începe esteticul?) sau uimitoare (acelaşi şir de întrebări…) ale poetului, la abordarea simpatică a unei viziuni, la tonul glumeţ (de pildă, în Cugetările Sărmanului Dionis). Discursul critic devine, astfel, puternic asumat subiectiv, concurând rigoarea ştiinţifică: ,,Dar o garafă pântecoasă ne umple de voie bună şi creează o atmosferă de comedie care se păstrează până la sfârşitul poemului“ (p. 38). Mai mult, comentariul unor poezii începe adesea într-o manieră jucăuşă, colocvială, persiflantă, fapt care atrage atenţia asupra unui public-ţintă pe care îl gândeşte criticul: nu neapărat unul specializat, ci unul în curs de formare, pentru că se propune o interpretare reflexivă (nu autoreflexivă) a textelor, cu o reprezentare imediată: ,,Un bărbat cu pălărie, grav şi gânditor, şi un drac de fată, care se cam plictiseşte cu el şi vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situaţia de un fin umor descrisă în Floare albastră“ (p. 44). Abordarea ludică şi de-ştiinţifizarea limbajului sunt realizate în mod deliberat de către un critic literar cu experienţă hermeneutică bogată, care îşi permite acum nu doar să propună judecăţi de valoare în legătură cu anumite texte, nu doar să ,,decupeze“ substanţialul de asfixiantul preţios din cadrul lor (de exemplu: ,,Altceva din poem nu rămâne“, cu referire la Înger şi demon, p. 42), ci şi să transpună în imagini nonconformiste un material lingvistic preexistent. Prin această tehnică, textul este evidenţiat ca fiind tranzitiv, iar analiza devine accesibilă oricui, nu doar unui public filolog.

Atipicitatea discursului critic la Alex Ştefănescu provine, pe de o parte, din nostalgia după lectura de plăcere, aşa cum s-a putut vedea mai sus, iar pe de altă parte, din puternica ancorare în realitatea imediată a comentatorului literar. De pildă, el recunoaşte, cu maximă subiectivitate, că ,,De câte ori ascult cântecul Atât de fragedă…, compus şi lansat de formaţia Mondial în 1969, la 90 de ani după scrierea textului de Eminescu, mă întreb ce ecou ar putea să aibă în conştiinţa tinerilor de azi“ (p. 110). Iată o formă mai puţin obişnuită de a începe un comentariu literar! Centrarea nu mai este pe Eminescu, ci pe tipurile diferite de receptori ai lui, pe variaţia contextului estetic şi socio-psihologic. Printr-o astfel de abordare, se dovedeşte spiritul inovator al comentatorului, dar şi o mutaţie de pe exteriorul receptării pe interiorul ei. Analiza devine mai laxă, mai permisivă, mai puţin riguroasă, pentru că se deschide ca o confesiune, pentru că face apel la experienţa subiectivă a interpretului. Or, în aceste condiţii, comentatorul nu mai poate fi echidistant faţă de ceea ce interpretează, obiectivitatea ştiinţifică dispare, iar pertinenţa unei demonstraţii lingvistice şi semantice este substituită de aşa-zisa intrare în atmosfera intenţionată de autor. Ne aflăm, aşadar, într-un plin proces de desfătare estetică, dacă ar fi sa-l parafrazăm pe Roland Barthes: ,,Dacă recitim poemul cu atenţie, dacă intrăm în atmosferă, simţim tristeţea înaltă trăită de poet într-un moment de singurătate, resemnarea lui luciferică“ (p. 239).

Însumând analizele tuturor textelor antume din ediţia Perpessicius şi având în Addenda poemele reproduse integral, cartea lui Alex Ştefănescu se constituie ca un ghid practic de lectură, ca un îndrumar util atât elevilor, cât şi studenţilor la Litere, pentru că ea vorbeşte despre cum ,,s-ar fi putut rata Eminescu“ dacă ar fi rămas în limbajul de lemn al primelor creaţii, dacă ambiţia sa scriitoricească, dacă vâna de poet autentic (şi autohton) nu s-ar fi manifestat ulterior mai pregnant, dezbărându-se de cutumele lingvistice şi livreşti ale unei epoci. Contribuţia critică a lui Alex Ştefănescu merită atenţia cititorului de azi, cu atât mai mult cu cât, trăind într-un secol al vitezei, al ritmului năucitor, acestuia din urmă îi sunt, evident, utile mai multe texte într-o singură carte, adică ,,locuirea“ împreună a comentariului şi a textului în sine. În plus, studiul îşi atrage cititorii prin abordarea mai deschisă, prin respingerea unor constrângeri sau a unor rigori hermeneutice deja încetăţenite în privinţa operei eminesciene.