Iulian Boldea

Jocurile de oglinzi ale memoriei

 

Psihiatru, adept al psihanalizei, Ion Vianu a colaborat, până la plecarea din România, la reviste importante (Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul etc.). În 1975 publică volumul de eseuri Stil şi persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, dar şi o Introducere în psihoterapie. În 1977 emigrează, stabilindu-se în Elveţia, unde practică psihiatria, angrenându-se în acelaşi timp în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Este autor al mai multor cărţi, în diverse genuri literare: memorialistică (Amintiri în dialog – cu Matei Călinescu –, Exerciţiu de sinceritate); romane: Arhiva trădării şi a mâniei, Paramnezii, Necredinciosul şi un „roman autobiografic“, Amor intellectualis, distins cu mai multe premii, printre care şi „Cartea Anului“ (2010). În domeniul eseisticii, Ion Vianu a publicat volumele Blestem şi binecuvântare, Investigaţii mateine, Apropieri, Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri.

Cărţile publicate de Ion Vianu se regăsesc sub semnul tutelar al amintirii, al reverberaţiei afective ce reiese din recuperarea unui trecut trăit şi retrăit acut, prin fervoare anamnetică. Deloc întâmplător, Amor intellectualis (cu subtitlul Romanul unei educaţii) debutează cu notaţii dense despre tectonica primelor amintiri: „Amintirile din prima copilărie sunt arareori altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acţiune, secunde de film. Restul e reconstituire. Memoria cade, imaginaţia i se substituie. Limitele sunt neprecise. Aceste amintiri au calitatea visului, şi numai anumite circumstanţe, reconstituite, pot să deosebească între ceea ce s-a petrecut realmente şi ce a fost vis“. Pentru Ion Vianu scrisul este „un obicei necesar supravieţuirii“, căci, „fără scris te pierzi, te rătăceşti“. Gelu Ionescu defineşte suplu şi exact sensurile şi timbrul particular al acestui mod de a scrie: „Calitatea intelectuală a eseisticii lui Ion Vianu nu e tentată nici de o erudiţie pretenţioasă şi nici de divagaţia nemotivată, ca o formă de exhibare a inteligenţei. Suita ideilor este strictă, directă şi clară; cînd apar ambiguităţile, ele sînt în primul rînd semnalate de autor“. În interviurile publicate de Ion Vianu de-a lungul timpului sunt reconstituite, de cele mai multe ori, etapele maturizării intelectuale şi afective, se inventariază afinităţi afective şi elective, se limpezeşte un orizont etic şi cultural. Memorialistul din aceste interviuri plasează accentul epic şi etic asupra momentelor exemplare de iniţiere, restaurând avatarurile vârstelor proprii, cu experienţe livreşti sau afective, cu dileme şi căutări existenţiale.

În definitiv… (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018), convorbirile cu Ioana Scoruş, rescriu fragmente ale istoriei personale şi ale istoriei unei întregi epoci, redând o anume ambivalenţă identitară, ce restaurează conturul unei ambianţe specifice a relatării, din care nu lipsesc penumbrele sau accentele tragice. Plasate la limita fragilă dintre memorie şi imaginaţie, confesiunile lui Ion Vianu din aceste dialoguri îşi relevă o anumită propensiunea spre ficţionalitate, dedându-se tentaţiei unui „joc al intelectului“ în care golurile memoriei sunt suplinite de reverberaţii ale imaginarului. Desigur, dialogurile îşi au sursa în arhitectura unei memorii purificatoare, notaţiile autobiografice recuperând fapte, evenimente, întâmplări, detalii şi gesturi ce reconstituie o întreagă lume, diminuată de eroziunile timpului. Episoadele propriei biografii conduc la exerciţiul dificil al căutării de sine, edificând în cele din urmă trăsătura dominantă definitorie, cultivarea „gustului libertăţii“: libertate de creaţie, de gândire şi de rostire.

Martor credibil al unei epoci revolute, Ion Vianu surprinde medii sociale diverse, cu relieful lor particular, cu figuri umane emblematice, desenate cu vervă epică şi fidelitate descriptivă. Relevanţa acestei cărţi de dialoguri constă atât din amprenta documentară, cât şi dintr-o asumată nevoie de clarificare interioară, de decantare etică a trăirilor proprii şi, în egală măsură, a trăirilor, gesturilor şi vorbelor celorlalţi. Cele nouă părţi ale cărţii de dialoguri împărtăşesc bucuria comuniunii şi a plăcerii intelectuale a cititului şi a scrisului, dar şi a interesului pentru psihanaliză, comun celor doi interlocutori. Se poate descifra în această carte şi o nostalgie a originilor, o căutare a adâncurilor şi a rădăcinilor fiinţei, ştiute sau neştiute, cum spune Ion Vianu: „Suntem cufundaţi prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci şi prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendenţă plurală, care pentru mine are o altă semnificaţie decât o poate avea cu altcineva“.

Confruntarea cu istoria sau cu propriul sine este continuă în aceste pagini, iar meritul Ioanei Scoruş este acela de a stimula, prin întrebări bine dozate şi ingenios alcătuite, descinderile lui Ion Vianu în spaţii şi timp, în epoci demult apuse, într-o realitate adesea brutală, fără însă a ignora primatul visului, al revelării semanticii onirice a eului: „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligaţi să visăm“.Remarcabilă este o definiţie a vindecării, pe care o dă chiar Ioana Scoruş: „A te înţelege pe tine însuţi înseamnă a te vindeca“. Un joc de oglinzi se instituie în acest dialog, în care biografia şi visul, peisajul cotidian şi revelaţiile unui absolut abia presimţit se întretaie şi îşi răspund, dezvăluind adâncuri şi înălţimi, asperităţi şi suprafeţe delicate ale sufletului.

Construcţie şi deconstrucţie a unor avataruri biografice, cartea de interviuri expune figura eseistului din unghiuri şi perspective inedite, cu multiple imagini şi poziţionări ale eului, situat între ţara de obârşie şi cea de adopţie (Elveţia), cu statut, mentalităţi şi concepţii cu totul diferite. Un exemplu este raportul dintre adevăr şi minciună, în cele două ţări („mi-am dat seama că minciuna te sancţionează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancţiona automat“). Cartea În definitiv… se impune prin densitatea materiei evenimenţiale şi confesive, dar şi prin subtilitatea unor dezbateri, sau prin punerea în scenă a unor idei şi concepte (delirurile ca întemeieri ale unor posibile opere, ca structuri potenţiale ale ficţionalităţii, de pildă).

Psihanaliza, condiţia exilului şi a exilatului, România de ieri şi România de azi, destinul Uniunii Europene, bucuria de a scrie şi bucuria de a citi, revelaţiile existenţei şi voluptatea trăirii în orizontul intelectului – acestea sunt doar câteva dintre temele cărţii de dialoguri în care Ion Vianu şi Ioana Scoruş ne oferă un spectacol al lucidităţii şi echilibrului, căci niciodată jocul de oglinzi al întrebării şi răspunsului nu se reduce la exasperări, diatribe sau frustrări. Aceasta, în ciuda poziţiei ferme a eseistului cu privire la comunismul românesc perceput cu exigenţa etică aferentă, cu toate tarele, constrângerile şi dogmele sale. Desigur, multe dintre aspectele abordate se contaminează de concepte, metode sau reflexe ale psihanalizei (căsnicia ca suferinţă, libertatea ca opţiune, aspiraţia eliberatoare în faţa oricărei autorităţi, beneficiile paradoxale ale nevrozelor, scrisul ca formă de mântuire existenţială, aspectul kathartic, eliberator al egografiei etc. Dialogurile reprezintă, din această perspectivă ideatică, o modalitate de definire şi autodefinire a sinelui, o relectură în grilă afectivă a propriului trecut, cu toate meandrele şi turbulenţele sale.