a22

Alice Valeria Micu

„O bucurie vitală a inimii”

Întâlnirea mea cu Aureliu Manea, pe care nu am avut şansa de a-l cunoaşte prin intermediul spectacolelor montate, s-a petrecut mediat, întâi prin rememorările celor care l-au ştiut şi admirat, iar acum prin volumul Spectacole imaginare – realizat de Viorica Samson Manea, sora regizorului, şi apărut în a doua sa ediţie (prima ediţie este din anul 1986) în acest an la Editura Eikon.

Să scrii despre spectacolele pe care, ca regizor, le visezi, dar ştii că nu le vei da viaţă niciodată este un demers pe cât de riscant, pe atât de emoţionant; riscant pentru regizor, emoţionant pentru receptori. Aureliu Manea, în acest volum, nu cade în desuete efuziuni, ci realizează o serie de eseuri despre dramaturgia lui William Shakespeare. Datorită mărturiei lui Nicolae Prelipceanu, prefaţatorul cărţii, care ne spune că a asistat acum aproximativ 30 de ani la scrierea acestor eseuri, presupunem că ele au fost elaborate în vremea când Aureliu Manea era încă activ – dar se poate să ne înşelăm. Un creator de spectacole, adică de imagini efemere, cum a fost Manea celebrează cuvântul scris, destinat memoriei pentru a ţine în plină vitalitate spiritul teatrului, această proiecţie minunat subiectivă a vieţii.

Aureliu Manea se dovedeşte un constructor de poveşti care dezvăluie culisele noilor creaţii. O face calm, făcând abstracţie de frustrările inerente ale unui regizor ce visează spectacole pentru sine însuşi, într-un pact al resemnării şi înţelepciunii între literatura marelui Shakespeare şi sine însuşi. Aureliu Manea îndrăzneşte să construiască spectacole destinate scenei imaginare şi o face cu pasiune: „Zidurile castelului lui Othello le visez şi noaptea“. E un demers lipsit de vanitate, autorul stă în umbră, asumându-şi statutul uman înaintea celui artistic, convins fiind că arta efemeră a teatrului poate fi concurată de meseria de a trăi, ca să evoc excelentul op al lui Cesare Pavese.

Fiecare capitol conţine o perspectivă, adesea surprinzătoare, pe care autorul ne-o oferă, adu-când sub reflector optsprezece texte cu lectura sa hermeneutică şi schema regizorală a fiecărui spectacol. E un festival William Shakespeare, în cadrul căruia nu uită, într-un cald exerciţiu de admiraţie, să evoce montări şi regizori.

Spectacolele din visul lui Aureliu Manea, fie că e vorba de Furtuna, Romeo şi Julieta, Titus Andronicus sau Iulius Cezar, Îmblânzirea scorpiei, Macbeth, A douăsprezecea noapte, Regele Ioan, Doi tineri din Verona, Othello, au toate o caracteristică pe care autorul a identificat-o ca fiind tema din Richard al III-lea – fragilitatea umană. Regizorul eseist traduce în limbajul scenic de actualitate marile adevăruri ale dramaturgiei lui Shakespeare. Tragismul disoluţiei existenţiale a lui Richard al III-lea îl face pe autor să-i dedice nu unul, ci două eseuri, în care Aureliu Manea înţelege mecanismele interioare ale personajului damnat, reproşându-i vieţuirea la nivelul estetic.

Aprecierea şi afecţiunea de care s-a bucurat Aureliu Manea sunt justificate, în faţa celor ce nu au avut bucuria să-i vadă spectacolele, de imaginaţia şi forţa sa creatoare. Pentru Zadarnicele chinuri ale dragostei regizorul plănuia un spectacol melancolic, a cărui acţiune să se petreacă între zeci de oglinzi, iar cele trei grupuri, evidenţiate prin costume sugestive: tinerii din Navarra ar fi fost înveşmântaţi în alb, ca simbol al învăţăturii curate, tinerele femei, fistichiu şi colorat, iar grupul de abili în lingvistică şi discurs, zdrenţăros. Comedia erorilor lui Manea s-ar fi construit în jurul unei idei a lui Musil, aceea a omului fără însuşiri, Mult zgomot pentru nimic – un ceremonial asemănător jocurilor mecanice, Iulius Cezar – într-o arenă de circ roman, înfierând impulsurile iraţionale ale istoriei, iar Porţia ar fi fost plasată într-o confruntare cu un computer în Neguţătorul din Veneţia.

Şirul eseurilor regizorale ale lui Manea se încheie cu Hamlet, unde autorul îşi trădează cu nedisimulată voluptate admiraţia pentru această partitură unică din istoria omenirii. „Ce încântare-i să fii hermeneut viteaz în preajma versului shakespearean! […]Simt în mine o bucurie năprasnică, alcătuită din valuri de emoţie caldă. Mă simt fericit citind această tragedie superbă, cruntă în desfăşurarea ei, dar înconjurată de un nimb, de o aureolă ce nu poate fi decât semnul genialităţii ei sublime. Odată cu dezlegarea acţiunilor şi rostirea cuvintelor, puterea tainică a Teatrului învie, îmbrăcând veşmânt de flacără şi diamant. […] Prin Hamlet ne vom afla chiar în inima Teatrului , în centrul clocotitor al vieţii şi morţii. Vom trudi spre analiza misterului, însoţiţi de migală şi răbdare. Fie-ne munca răsplătită de aflarea Adevărului din cuvintele înfăptuite şi gesturile nerostite.“

Pentru punerea în scenă a capodoperei shakespeareane regizorul a simţit nevoia să cruţe „sufletul tânăr al privitorului de otrava vicleană a poveştii acesteia“, viziunea spectatorului curat, ca la prima întâlnire faţă în faţă cu realitatea mediată de un spectacol, se pliază pe ideea că fiecare creaţie de artă, în acest caz, spectacol văzut, e o viaţă nouă. Astfel, Hamletul său s-ar juca „într-un amurg de vară fierbinte, undeva, într-o piaţă uriaşă“, pe o scenă de lemn curat, transpunând tema teatrului în teatru într-un spectacol sărbătoresc, cu recuziteri care ar traversa grăbiţi scena, aşezând obiectele la locul lor, cu indicaţii regizorale şi scenografice de ultim moment la vedere şi cu actori ce ar îmbrăca acolo costumele de scenă. Sărbătoarea s-ar naşte ca o bucurie vitală a inimii“.

A doua parte a volumului este consacrată unor confesiuni despre menirea teatrului, a actorului şi regizorului, despre inefabilul premierelor  sau amintirii minunate a unei întâmplări de la Sibiu, când a fost trezit în miez de noapte de actorii cu care lucrase pentru că acestora li se părea că nu mergea ceva în spectacolul lor, plus evocării calde a celor pe care i-a cunoscut de-a lungul carierei sale. Precum într-o mărturisire generală a „păcatelor“ sale profesionale făcute de-a lungul anilor, autorul revede notiţele unor spectacole, îşi aminteşte întâlnirile sale pe scândura sacră a teatrului cu marii dramaturgi ai lumii ori cu actorii celebri, ori revede întrebările care i-au apărut în timpul vieţii sale de fiinţă neliniştită. Un carusel de nume se perindă în faţa ochilor: Cehov, Irina Petrescu, Delavrancea, Goethe, Lucian Raicu, Beckett, Caragiale, Oedip, Constantin Zărnescu, Eschil, Teodor Mazilu, Brecht, Sorescu, Seneca, Vali Zitta, D.R. Popescu şi mulţi alţii. Mai mult de o pagină e consacrată unei piese scrise de Constantin Cubleşan, Zborul de la cuib, un alt text pe care Aureliu Manea şi-ar fi dorit să-l pună în scenă. Manea nu uită nici experienţa lu pasageră ca regizor de teatru de păpuşi, de pildă cu Cenuşăreasa dramatizată de Al. Căprariu, când grija lui era cum să fie pe măsura publicului – copiii.

Exerciţiul eseistic din acest volum este unul dulce-amar, iar finalul primei părţi dedicate lui Hamlet este un veritabil cuvânt al autorului de dincolo de marea scenă, dăruit cu chibzuită şi dreaptă cumpănire: „Într-un amurg de vară fierbinte, când se va juca posibilul meu spectacol, voi fi şi eu acolo, într-o piaţă uriaşă, în faţa scenei sacre a Teatrului, pentru a afirma prin fiinţa mea credinţa nestrămutată în geniul lui Shakespeare şi în puterile infinite ale Artei Teatrale“.