a20
Dan Gulea
Trei reîncarnări
Casa de Editură Blecher este una dintre cele mai cunoscute edituri în poezie, cel puţin prin frecvenţa cu care este prezentă în spaţiul public; editura publică de mai multă vreme poezie tânără, pariind cu mai mult sau mai puţin succes pe nume necunoscute – uneori prezentate în primă intenţie în revista-caiet Poesis internaţional sau la serile de poezie de la clubul „Tramvaiul 26“, animate de Claudiu Komartin.
Trei viteze ale poeziei de azi pot fi exemplificate pe unele apariţii recente, trei viteze ale reinventării – existenţiale şi poetice deopotrivă, ce au diferite grade de reuşită. În primul rând, o operaţie delicată în sine este rescrierea unui text; când autorul iese la doar câţiva ani distanţă cu o altă variantă se poate uşor deduce lipsa de consistenţă, nesiguranţa vocii lirice, care bemolizează. Un alt tip de ieşire în public este schimbarea registrului de expresie: de la o scriitură ancorată în real, de tip jurnalistic, la exprimarea poetică, definită prin diferite grade de distanţare faţă de real. În fine, exersarea unor heteronime (cuvânt neasimilat de imaginarul istorico-literar autohton, trăgând ceva din ambiguitatea pseudonimului sau a farsei) înseamnă un alt tip de reconstrucţie interioară.
Pe prima treaptă a reinventării se află un autor precum Marius-Iulian Stancu, care semnează volumul Pe tine te cântă menajerele (Bistriţa: Max Blecher, 2017, 70 p.); acesta nu se află la prima apariţie editorială – astfel, unele poeme trimit explicit la volumele anterioare („electric & more“, titlul unei poezii, este chiar titlul unui volum din 2012). Reinventarea înseamnă pentru Marius-Iulian Stancu refrazarea sau micile jocuri sintactice şi de punctuaţie, ce descind din expresia clasic-avangardistă; ele reprezintă preocuparea cea mai de seamă a poetului, într-un decor impersonal, internaţionalist. Un singur exemplu: „corpul ales“ (text din 2016), cu îndemnurile: „tu care mişti mâini pe lângă corp / refren asiatic de care nu vom mai scăpa / niciodată. nu la chiloţei cu mărgele ne îndemni“ devine, în actuala prelucrare, „tu care mişti mâini pe lângă corp / nu la chiloţei cu mărgele ne îndemni“.
Mai departe, un debut, al Nicoletei Nap (volumul se numeşte uşor desincronizat, aproape imperceptibil, Bistriţa: Max Blecher, 2017, 66 p.), este construit la modul acerb-romantic, aşa cum sugerează mottoul din Georg Büchner („Nu auziţi această voce groaznică al cărei urlet cuprinde întregul orizont, şi pe care omul o numeşte de obicei tăcere?“). Intrăm în lumea noastră, românească, într-un univers urban scindat între nord (unde Clujul este un loc al juneţii) şi sud (Bucureşti, cu Rahovei, loc al datoriilor, al tragerii la răspundere), între diferite straturi sociale, ce devin incursiuni tematice: emigranţii care au grijă de bătrâni în Occident, corporatişti fel şi chip, studenţi, funcţionari, consumatori de diferite specii, lumpeni, publicitari. Trebuie făcută o corelaţie cu micul „bio“ de la începutul volumului, unde autoarea se prezintă ea însăşi între nord şi sud („a lucrat 12 ani în presa scrisă, la Cluj-Napoca (…), din 2013 locuieşte în Bucureşti“). Aceasta este povestea lui Nicky („sunt şmecheră, manipulatoare“), alcătuită din naraţiuni-sertar, prin care se ascunde inevitabil o traumă a eului, tradusă în singurătate, în relaţii stricte, manipulate de logica binară („toţi prietenii mei sunt pe Facebook sâmbătă noaptea / până şi cei de care m-am despărţit cu zece minute în urmă“; „îţi baţi singur la uşă / eşti acolo?“; „o relaţie patologică între noi“).
Mult mai sofisticat este Ovidiu Komlod – heteronim al criticului, şi eseistului, şi traducătorului Laurenţiu Malomfălean, care se află acum la debutul său în poezie; dacă la Nicoleta Nap aveam un romantism adaptat promiscuităţii contemporane prin mottoul din Büchner, la Ovidiu Komlod, autorul volumului noapte-lumină (Bistriţa: Max Blecher, 2017, 74 p.), lectura se face printr-o imagine din Blecher (Vizuina luminată), de la care volumul se revendică, titlul fiind un joc de cuvinte, dislocare, printre altele, a sintagmei „zi-lumină“.
Volumul-poem spune, aşadar, o poveste, povestea proprie, a celui care a semnat o teză de doctorat coordonată de Corin Braga, teoreticianul neo-onirismului din a doua jumătate a anilor 1990; discursul teoretic face loc, aşadar, unui discurs literar, conştient de predecesorii săi: ideile despre izolare ale lui Ioan Es. Pop sunt traduse similierotic („aş fi vrut un ieud fără ieşire cu tine“), ici şi colo apar unele sunete bacoviene (marşul funebru, marşul militar), pentru a îngăima acel unic „cântec de reazăm“, un poem identitar, despre straturile în care s-au format numele şi prenumele („mă consolez că vor deveni personaje nu alter-ego-uri nu / heteronimi“), despre veronimul (spune poetul) ce vine de la râul Comlod din centrul Ardealului („Comlodul în care nu m-am scăldat“, poundizează).
Cu ardelenisme şi cuvinte populare ce pendulează la limita dintre creaţia lexicală şi dicontinuitatea lexicală involuntară („vană“, „piaptăn“, „bobotez“, „reazăm“), Ovidiu Komlod scrie povestea eului dintotdeauna, a căutării unei identităţi; se trece astfel de la lumea goliardică a Clujului (oraşul ce se află în centrul mitologiei poematice) la ruperea de imaginile maternale şi paternale, contrastul dintre noua lume (cămin studenţesc – bibliotecă) şi lumea formării, a copilăriei, adolescenţei fiind cea mai de seamă preocupare a poetului.