a19

Radu Constantinescu

Poezie şi politică

Oricâte rezerve sau îndoieli ai avea cu privire la şansele reale de receptare corectă a literaturii române în context universal, oricâte argumente pro şi contra, de natură sincronică sau protocronică, ai invoca în favoarea unui asemenea demers, nu poţi să nu fii de acord cu afirmaţia lui Marius Chivu din cuvântul înainte la volumul lui D. Sam Abrams, Între Beckley şi Bucureşti: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu citiţi la Barcelona de un critic american (Bucureşti: Meronia, 2018, traducere din catalană de Jana Balacciu Matei şi Lilica Voicu-Brey) – „Nimic mai interesant decât să citeşti literatura propriei tale culturi prin ochii unor exegeţi străini.“ Respectivul exeget, D. Sam Abrams, este poet, traducător, critic şi eseist, născut în Statele Unite şi stabilit în Spania, la Barcelona, unde şi-a luat licenţa în hispanistică. Aşadar, un apropiat al limbilor şi culturilor romanice şi, implicit, al celei române. Volumul Între Beckley şi Bucureşti  include trei eseuri consacrate unor poeţi români fascinanţi, cu destine diferite în momente diferite ale istoriei noastre literare contemporane, dar cu un impact asemănător, puternic, viguros asupra publicului şi literaturii române. Satisfacţia parcurgerii acestui volum este conferită de privirea proaspătă cu care se apropie de realităţile româneşti un critic aparţinând altei culturi, viziune neinhibată de reflecţii anterioare, de automatisme şi clişee de interpretare, datorată abordării subiectelor în discuţie de la cu totul alte premise decât cele cu care operăm de obicei.

Noutatea punctelor de vedere ale lui D. Sam Abrams constă în faptul că, alături de criteriile estetice cu care operează în mod firesc critica pentru a evalua creaţia literară, el propune şi o analiză a contextului politic, insistând asupra determinismelor de ordin extra-literar, care au favorizat/facilitat receptarea operei autorilor respectivi în spaţiul european şi american. Aş numi acest demers cu totul inedit în peisajul cultural românesc o încercare de biografie politică a creaţiei literare.

Capitolul dedicat lui Marin Sorescu debutează cu o trecere în revistă a operei sale de o diversitate derutantă (poezie, teatru, romane, proză scurtă, eseuri şi un amplu jurnal), caracterizată ca „un tot organic în care fiecare gen are o deplină  justificare artistică…“. Situând creaţia soresciană în contextul european şi mondial al momentului, D. Sam Abrams subliniază apăsat înnoirea poetică pe care o aduce autorul român în concertul liric universal al secolului XX, dar se grăbeşte să precizeze că momentul politic al afirmării sale, imediat după 1959, are drept fundal istoric epoca războiului rece, care îi va marca viaţa şi opera. Criticul analizează cele cinci trăsături definitorii ale războiului rece şi concluzionează că interesul Occidentului faţă de politicile de deschidere ale României din acei ani este cel care a facilitat şi lansarea/traducerea/tipărirea poeziei soresciene în spaţiul anglo-saxon. D. Sam Abrams identifică o subtilă strategie a lansării creaţiei sale, mai întâi la Londra, în 1971, în faimoasa revistă Encounter (publicaţie care, după ani, s-a dovedit a fi fost finanţată de CIA şi de serviciile secrete britanice M16), apoi la Iowa City în 1971-1972, invitat fiind la miticul International Writing Program (cu acel prilej, Sorescu are şansa să fie primit şi de Mircea Eliade la Chicago), apoi, în ediţii succesive, pe ambele maluri ale Atlanticului.

Fără îndoială, demonstraţia lui D. Sam Abrams este plauzibilă. Contextul internaţional a oferit o şansă în plus unei opere înnoitoare, care depăşea canonul epocii şi al poeziei româneşti din acel moment, de a se afirma puternic, ajungând chiar să bată la porţile Premiului Nobel. Dar a rămâne doar la această afirmaţie ar fi nedrept. Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu este de notorietate faptul că, între contemporanii săi români, el a ştiut ca nimeni altul să-şi promoveze creaţia. A fost un globe-trotter al poeziei, a călătorit mult şi s-a făcut preţuit şi apreciat prin felul său de a fi, modest şi nesofisticat, prin candoare şi onestitate. Şi-a făcut mulţi prieteni în lumea liricii secolului xx, care l-au tradus,
l-au tipărit şi l-au impus în concertul poeziei europene. Iată o mărturie chiar în volumul în discuţie, în interviul din 2006 cu eminentul poet/traducător germano-englez Michael Hamburger: „L-am întâlnit pe Sorescu la diferite festivaluri de poezie, el mi-a cerut să-i traduc poemele, pe care eu le cunoşteam doar din traduceri germane.“

Eseul consacrat lui Nichita Stănescu se derulează aproximativ în aceleaşi coordonate. Utilizând cu acribie informaţiile de natură bio-bibliografică, D. Sam Abrams conturează o biografie nu lipsită de detalii inedite, unele cu parfum de cancan literar, inclusiv despre celebrul „ritual al scrierii în aer“, când poetul compunea un poem spunân-
du-l cu voce tare, în timp ce prietenii încercau să fixeze textul, inclusiv pe… şerveţelele meselor din restaurantul în care se aflau. Analiza literară, ca şi în cazul Sorescu, porneşte de la aceeaşi premisă: „La abordarea extraordinarei opere lirice a lui Nichita Stănescu, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că se bucură de o cvadruplă calitate: poet român, poet al Europei de Est, poet european şi poet internaţional sau universal.“ El este „fiul epocii războiului rece, un fapt istoric de importanţă covârşitoare, care a sfârşit prin a condiţiona în mod hotărât formaţia şi manifestarea poetului, pe de o parte, şi receptarea critică entuziastă a operei lui în străinătate.“ Şi totuşi, analiza propriu-zisă a creaţiei sale îi surprinde exact unicitatea,  trăsătura lui caracteristică fiind, în viziunea criticului, „punctul de tensiune foarte puternică între a rămâne şi a pleca, între a prinde rădăcini şi a o lua la goană, între a se integra şi a se înstrăina.“  Din punctul său de vedere, Stănescu se naşte ca poet matur, pentru că depăşise etapa de formare şi instruire la publicarea primului volum de versuri, Sensul iubirii, în 1960. Aşa încât, dacă ar fi obţinut Premiul Nobel, în 1979 sau în 1980, gestul ar fi reprezentat o firească situare a sa „printre vocile lirice ale Europei şi ale lumii secolului xx”, o recunoaştere a valorii poetice, dincolo de considerentele politice care ghidau opţiunile juriului. Magician al limbii, Stănescu este situat de critic în descendenţa predecesoarei sale, Gertrude Stein, asemenea căreia a căutat „să zgâlţâie limba, să o scoată din zona de opacitate, invizibilitate şi muţenie ca să o facă să se simtă ca şi când fiecare cuvânt ar fi fost nou şi spus pentru prima oară.“

Cel de al treilea autor român prezent în volum, Mircea Cărtărescu, are parte de o radiografie poetică oarecum diferită de cea a mai vârstnicilor săi confraţi, fapt firesc de vreme ce debutul său are loc în 1980, adică într-un moment politic românesc de o cu totul altă factură decât în cazul celorlalţi doi autori. Subliniind că Mircea Cărtărescu se numără printre „marii poeţi care au abandonat lirica pentru a se dedica prozei, până la punctul de a se converti, prin romanele, naraţiunile, jurnalele şi eseurile sale, într-o autentică şi indispensabilă referinţă internaţională pentru proza de ficţiune şi non-ficţiune”, D. Sam Abrams identifică şi în cazul lui o serie de interferenţe ale politicului cu literatura. Obiectul reflecţiilor sale, asupra căruia îşi lansează cu precizie bisturiul analitic, este volumul Nimic, scris între 1988 şi 1992, dar publicat în 2010, volum ce izvorăşte, spune criticul, dintr-o serie de „fracturi“ produse în viaţa autorului. Dacă prima dintre ele era de natură strict personală („paternitatea total asumată“), cea de a doua emana din realităţile politice ale momentului: dramatica prăbuşire a Uniunii Sovietice, revoluţia română din 1989 şi iluzia primelor alegeri libere de după 1937. În fine, cea de a treia fractură, la fel ca la Marin Sorescu cu ani în urmă, a fost plecarea în 1990 ca „fellow“ la International Writing Program din Iowa. „Cele trei fracturi – concluzionează D.Sam Abrams – au marcat un neobişnuit «înainte şi după» în viaţa şi opera autorului. Nimic nu va mai fi la fel ca înainte. Era clar că se simţea dislocat şi perplex în faţa schimbărilor şi trebuia să se reinventeze ca poet sau să renască pentru a încerca să fie la înălţimea circumstanţelor.“

Citându-l pe Marius Chivu, „Eseurile lui D. Sam Abrams sunt forme de revizitare a unor opere nu atît într-un alt timp istoric (nu în diacronie), cît într-un alt spaţiu cultural (mai degrabă în sincronie).“ Într-un cuvânt, o lectură fascinantă a unor pagini exemplare de istorie şi critică literară comparată.