a13

Mircea Moţ

Imaginea şi textul

Relaţia dintre imagine şi text, amintind cărţile poştale de dinaintea poştei electronice, defineşte eseurile publicate de George Banu (Uşa, o geografie a intimităţii, traducere din limba franceză de Anca Măniuţiu, Bucureşti: Nemira, 2017). Autorul mărturiseşte de altfel că a conceput „o carte ca aceasta în aceiaşi termeni: la origine se află alegerea unei teme figurative – uşa/poarta, a căror prezenţă iconografică încerc cu obstinaţie să o explorez, însoţită de un text care revelează o subiectivitate. Ajutat de prieteni, explorând surse multiple, m-am angajat într-o muncă asemănătoare pentru a repera, ca în cazul modestelor mele cărţi poştale, imaginile, imaginile cele mai grăitoare, imagini având o valoare plastică şi, în acelaşi timp, apte să suscite un discurs care să le acompanieze“. În această situaţie, pentru George Banu eseul este „reunirea imaginii şi a cuvântului scris“, spaţiul de manifestare al autorului fiind un semnificativ „interstiţiu“ ca semn al unei recunoscute incompletitudini.

Autorul are nevoie de imagini, în special de „figurarea narativă“ prezentă întotdeauna în secvenţe care trebuie să-l stimuleze şi care îi stimulează „dorinţa înfrigurată de a vorbi“, cu alte cuvinte, de a scrie, de a crea, în ultimă instanţă mai mult decât un comentariu doct şi riguros. Imaginea este acceptată ca un reazem necesar pentru a crea eseul ca expresie a subiectivităţii şi ca nelimitată libertate asociativă, în care ipotezele hazardate sunt legitimate de faptul că textul nu este transcriere a imaginii, ci un pretext pentru perspectiva care, contând mai mult decât abordarea hermeneutică, rămâne semnul unei gratuităţi seducătoare de cele mai multe ori. George Banu evită neutralitatea comentariului de imagini, mai mult, el „injectează în domeniul savant al studiilor o doză de biografic, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în acelaşi timp, semnătură asumată, identificată, non-fictivă. Pe de o parte, imaginile ca patrimoniu comun, pe de alta, cuvintele ca mesaj individual, moştenire şi mărturie. Eseul nu va fi niciodată neutru“. De aici, cel puţin, semnificaţiile simbolice ale uşii/ porţii, cele care contează cu adevărat pentru volumul lui George Banu: ea, uşa, este limita, pragul, dincolo de care se află universul ficţiunii în care subiectivitatea autorului se strecoară seducător şi perfid, pentru a-l redimensiona pe cont propriu şi pentru a-i supralicita anumite detalii. Uşa despre care scrie George Banu este limita dintre imagine şi propriul text, departe de a conta ca unul convingător analitic. „Uşa, scrie George Banu, poarta, acele uşi şi acele porţi care se deschid şi se închid aici îmi aparţin, le resimt prezenţa, le transform în partenere şi în acelaşi timp le salvez realitatea, graţie unor imagini pe care le privesc neobosit“.

Pe de altă parte, eseurile lui George Banu sunt un seducător exerciţiu al acompanierii, şi autorul nu aminteşte întâmplător romanul Ninei Berberova: „Imaginile se impun, iar cuvintele li se asociază, cultivând acel amestec de admiraţie şi de mărturisiri proprii exerciţiului – considerat subaltern al acompanierii“. Autorul are chiar vocaţia unui autentic acompaniator, se complace în această postură, „plasat în proximitatea artiştilor şi a operelor pe care le admir şi care mă reconfortează prin ceea ce suscită în mine“. Operele devin suport al eseului, ele trebuie să-l inspire pe autor, în caz contrar, „dacă ele nu mă inspiră, mă desolidarizez de ele, mă îndepărtez şi încetez să le mai frecventez“.

Atitudinea lui George Banu este aici departe de cea a unui critic de artă şi a unui comentator care-şi asumă cu gravitate nobila misiune: „Nu dialoghez decât cu operele care sfarmă zidul tăcerii şi mă solicită să le comentez. Tablourile reunite aici dispun toate de acea forţă de a trezi la viaţă discursul, descătuşat dintr-odată ca într-o relaţie amoroasă“. Nu înseamnă însă că George Banu nu-şi asumă responsabil postura de acompaniator, şi faptul se răsfrânge asupra eseurilor sale: „Marii acompaniatori nu rămân supuşi admiraţiei lor, ei susţin prestaţia solistului, prin însăşi prezenţa lor, niciodată agresivă, mereu «secund㻓.

George Banu îşi rezervă ipostaza unui diletant în măsura în care aceasta îi justifică subiectivitatea şi libertatea de care el are nevoie. Îi aminteşte pe Roland Barthes, cu L’Empire des signes, pe un Paul Claudel, cu La Peinture hollandaise ori pe Eugenio d’Ors, Du baroque: „Resimt o atracţie specială faţă de marile texte ale diletanţilor seduşi de arta lumii, care se sprijină pe concreteţea imaginilor, fără a adopta, totuşi, postura savantului exeget. Atunci când erudiţia lor e reală, fără a fi, însă, academică, eseurile lor acţionează în mod miraculos. Texte care afirmă o disponibilitate… şi poartă amprenta unui subiect implicat şi călător“.

Ceea ce-l interesează în fond pe George Banu este un spaţiu al intimităţii, de altfel titlul original al cărţii sale este La porte, au coeur de l’ intime. Cartea sa este un univers personal în primul rând, contând de fapt „reflecţiile şi reveriile“ dezvoltate  „în jurul uşii sau al porţii, focar vizual, multiplu şi variat“ şi autorul insistă, de altfel, asupra acestei idei: „Acestuia mă consacru acum deplin“.

Textele ce însoţesc imaginile stimulează imaginaţia autorului, George Banu fiind convins că trecând pragul a cucerit un spaţiu asupra căruia îşi poate pune liber amprenta: „Fragonard, în Zăvorul, reprezintă o femeie care simulează că rezistă şi amantul care trage zăvorul uşii pentru a garanta intimitatea actului erotic, menit să treacă într-o fază superioară după plăcerile iniţiale. Odată tras zăvorul, ceea ce se aşteaptă se va întâmpla: el anunţă perspectiva actului sexual. Uşa încuiată exclude orice vizită intempestivă, amantul înflăcărat îndeplineşte gestul precaut al încuierii uşii cu acordul tacit al tinerei sale partenere, care se preface că i se opune. Odată ce uşa a fost încuiată, se va trece de la hârjoană la copulare şi amândoi ştiu asta. Zăvorul garantează reuşita operaţiunii“. Autorul priveşte imaginea ştiind că are dreptul să presupună, să imagineze, să umple cu subiectivitatea sa cadrul tabloului: „În Papucii de casă (…) unde zărim o mătură sprijinită de perete şi nişte papuci de casă pe prag, eu sunt cel care trebuie să presupună cui îi aparţin aceste obiecte. Sau în altă pânză, unde singura prezenţă vie este câinele, surprins parcă într-un instantaneu fotografic. Sau în tabloul unde doar o găleată cu apă, plasată astfel încât să iasă în evidenţă, evocă o prezenţă umană. Temporar, lumea dinăuntru se expune în vacuitatea sa, cu toate că urmele de viaţă nu lipsesc: nouă ne revine sarcina de a imagina aceste vieţi“. Cunoscător al operei şi al criticii de artă indiscutabil, George Banu îşi îngăduie o meritată vacanţă. Într-o ţinută lejeră, diferită de vestimentaţia scumpă în care, îmbrăcat, Machiavelli se dedica scrisului, George Banu abordează cu totul altfel obiectul de artă: „În pictura olandeză, de la Vermeer la Hoogstraten şi Pieter de Hoch, uşa se impune ca o referinţă. Ea decupează habitatul şi concentrează privirea, delimitează un teritoriu personal şi te invită, fără nicio reticenţă, să pătrunzi acolo. Uşi deschise. Uşi care scandează muzical“. Despre Uşa de Tapies: „Ea ne invită să-i trecem pragul, suscită un curaj care nu trebuie să pălească şi o dorinţă irepresibilă de a lupta. Este o poartă de intrare şi de deschidere, a cărei culoare ne invită să ne aruncăm în agitaţia vieţii şi să luptăm cu toate greutăţile ei“. Şi exemplele pot continua!

George Banu este absolut convins că nu „ochiul e cel care evadează dincolo de uşă, ci spiritul care îşi construieşte altundeva universul“. Eseurile din Uşa, o geografie a intimităţii susţin pe deplin afirmaţia autorului.