a36

Răspuns la laudatio

Josef Wolf

Sunt profund mişcat de acest moment, neaşteptat de mine. Nu am alergat niciodată după titluri şi distincţii, dar onoarea de care am astăzi parte mă bucură din inimă. Consider acest titlu nu numai ca semn al recunoaşterii activităţii mele ştiinţifice, ci şi al colaborării dintre institutul de la care provin şi Universitatea Babeş-Bolyai.

Mulţumesc mult pentru judecata la care aţi supus activitatea mea ştiinţifică şi bilanţul pe care l-aţi realizat, domnule profesor Gräf, dragă Rudi. Mă voi referi în cele ce urmează la unele puncte din Laudatio. Vreau să luminez întâi câteva aspecte legate de studiul istoriei, de începuturile activităţii mele ştiinţifice şi de cezura importantă în biografia mea: plecarea din Cluj şi stabilirea în Germania, spre a mă referi apoi la activitatea ştiinţifică. Inevitabil, sunt nevoit să apelez la date autobiografice şi amintiri.

De ce am urmat studiul istoriei?

Marc Bloch, deschizător de drum al istoriei mentalităţilor şi structurilor sociale,  a deschis lucrarea sa istoriografică clasică Apologie pour l’Histoire („Apologia ştiinţei istorice sau profesia de istoric“, 1999/2002) cu o întrebare adresată de copil tatălui său, cu privire la folosul istoriei. Întrebarea are un caracter perorativ, de fapt Bloch introduce în problematica legitimităţii istoriei. Istoricul se aseamănă cu canibalul din poveste: „Acolo unde miroase a carne de om, se află în apropiere şi prada“. A studia istoria înseamnă a urma principiul plăcerii, ori acest principiu este cel mai important în profesie. Un sâmbure de adevăr este în acest punct de vedere.

Ce m-a determinat pe mine să studiez istoria? Determinantă a fost socializarea mea în anii după al Doilea Război Mondial şi preocuparea faţă de starea grupului meu de apartenenţă: cum s-a ajuns la catastrofa care a cuprins nu numai naţiunea germană, ci şi minorităţile germane din Europa de Est şi de Sud? De ce mulţi oameni au căzut în capcanele ideologiei sau nu s-au simţit în stare să opună vreo rezistenţă?

Tatăl meu a fost deportat la vârsta de 16 ani împliniţi, deşi se situa sub vârsta prevederilor de vârstă (bărbaţi de la 17 la 45 de ani). Că s-a întâmplat aşa nu era vina ofiţerilor ruşi şi a jandarmeriei române, care a întocmit listele în conformitate cu datele ultimului recensământ al populaţiei. Ruşilor le era indiferent cine era deportat şi ce vârstă avea, dacă numărul corespundea. Vinovat era tatăl său vitreg, primar instituit după 23 august 1944, exclus din Grupul Etnic German în 1943 pentru colaborarea îndelungată cu liberalii români şi protestul împotriva recrutărilor în armata germană, care, pentru a-şi scuti propria generaţie ajunsă la vârsta de 45 de ani, a coborât limitele de vârstă, de la 17 la 16 şi de la 45 la 44. Tata nu l-a iertat pe bunicul niciodată. Mi-a trebuit ca şi copil mult timp să înţeleg aceasta. Acumulând în ultima fază a războiului din lipsă de cadre de conducere grade militare, bunicul din partea mamei ajunsese prizonier în Uniunea Sovietică într-un lagăr de ofiţeri români, cu sprijinul cărora şi-a schimbat identitatea, declarându-se român, pentru a putea scăpa de internare şi sosi în ţară cu primul transport de ofiţeri români din noiembrie 1946. Reîntors, şi-a găsit copii, nu însă soţia – bunica mea – internată într-un lagăr de muncă minier din Munţii Urali, de unde s-a reîntors doar în 1949. Pentru a ieşi din vizorul miliţiei, bunicul a devenit la începutul anilor 1950 membru de partid, pentru ca mai târziu să fie exclus. Cum uneori pleca seara, l-am întrebat, unde se duce. Mi-a răspuns: „la asociaţia rozariului“, de fapt la organizaţia de partid. Nu în cele din urmă am cunoscut din copilărie ce înseamnă diferenţă culturală. În satul german, s-au aşezat în urma reformei agrare din 1945 colonişti români. Limba română mi-am însuşit-o de mic copil, preţuind-o ca propria-mi limbă maternă. În căutarea originilor, a identităţii, m-am decis să urmez istoria.

Dincolo de aspectul de legitimare ideologică, învăţământul universitar mi-a pus la dispoziţie acele cunoştinţe de bază solide, care au fost necesare pregătirii mele profesionale şi obţinerii de performanţe cognitive înalte. În timpul studiului, m-am apropiat de acei profesori de la care credeam că pot învăţa ceva. Cel mai important a fost profesorul Pompiliu Teodor, care mi-a devenit maestru şi mentor. Pentru mulţi dintre istoricii clujeni, el a fost creator de şcoală. Influenţa sa şi a şcolii sale se resimte până astăzi. Şi eu mă număr printre discipolii săi.

Nu am uitat până astăzi o discuţie în problema partinităţii în istorie în cadrul cercului de istoria istoriografiei, iniţiat de el, şi pe care vreau să o rezum aici. Este cu mult mai uşor în istoriografie să te poziţionezi partinic şi să judeci rezultatele unei cercetări din perspectiva timpului, decât să te dedici unei cuprinzătoare analize normative, care să ţină seama de sistemele normative ale epocii, considera profesorul Teodor. Acest specific a dăunat mult reputaţiei istoriografiei, deoarece i-a conferit imaginea unei ştiinţe schimbătoare, inconstante, care permite falsificarea faptelor istorice. Istoricul nu trebuie să se cramponeze de propriul său punct de vedere, ci trebuie să aibă putinţa să explice sistemul de valori care constituie temelia verdictului său. Aceasta înseamnă că trebuie să fie pregătit să se desprindă în întregime de propria sa perspectivă şi de spiritul epocii. A avut rezerve faţă de potenţialul istoriei structurale, la începutul anilor 1990 vorbea despre revenirea paradigmei clasice a narativului, a povestirii. Între multe altele, am reţinut de la el o maximă în domeniul etnicităţii, care m-a impresionat. Tatăl său i-ar fi dat următorul sfat: „Să respecţi toate naţiile, pe a ta să o cinsteşti“. Într-una din ultimele discuţii purtate, la Pisa, centrată pe evoluţiile politice din România postcomunistă, s-au înfruntat maestrul monarhist şi discipolul său republican.

În bună amintire îl am pe profesorul Ştefan Pascu, care mi-a sprijinit constant familia. A respins categoric acuzele care mi s-au adus când am fost îndepărtat din învăţământ. L-am apreciat ca erudit şi ca om. Avea lacrimi în ochi când ne-am luat rămas bun. Rezultatele cercetărilor sale trebuie judecate din perspectiva timpului şi a generaţiei sale, după cum vor fi şi ale noastre cândva. Într-o dezbatere publică care a avut loc cu aproape două decenii în urmă la München, m-am poziţionat clar, când un referent l-a etichetat ca reprezentant al naţionalismului epocii ceauşiste.

Cursul de istorie modernă a României ţinut de profesorul Liviu Maior a avut o incontestabilă pondere transilvăneană, integrând istoria regională deopotrivă în evoluţia naţiunii, cât şi în istoria imperiului. Pe lângă evoluţia mişcării româneşti de emancipare naţională, accentul a fost pus pe încercările de reformă ale imperiului. Profesorul Maior ne-a mediat imaginea unui imperiu târziu dinamic, confruntat cu ideile de reformă. Distanţa între ceea ce a predat atunci şi ceea ce a scris după 1990 nu este mare. Schimbarea de perspectivă nu a realizat-o printr-o schimbare la faţă sau printr-un viraj circumstanţial într-o nouă direcţie, reclamată de noile timpuri. Am câştigat mult din discuţiile purtate cu el, mai târziu, la Bucureşti sau în Germania. Pentru mine au fost corectivul necesar la imaginea cultivată de mediile occidentale şi germane asupra transformărilor politice din România după 1989. Nu numai că a privit evoluţiile dintr-o altă perspectivă, ci în multe privinţe mi-a deschis ochii.

Desigur, ar trebui să menţionez aici şi alte nume, trecute în eternitate: profesorii Camil Mureşan, Bodor András, Samuel Goldenberg, Francisc Pall. După plecarea din ţară, au fost colegii şi prietenii din Cluj aceia care s-au străduit să menţinem contactul, integrându-ne – pe soţia mea şi pe mine – în manifestări ştiinţifice din ţară şi străinătate: regretaţii Nicolae Bocşan şi Corneliu Leu, Ionică Bolovan şi Corneliu Pădurean şi, nu în cele din urmă, Rudi Gräf. Deşi nu ne-am întâlnit des, magnificenţă, dragă Ionuţ, apartenenţa la şcoala istorică clujeană, concepţii istorice apropiate, similitudinea multor puncte de vedere, respectul profesional reciproc şi alte afinităţi elective au constituit temelia unei prietenii durabile.

În timpul studiului, nu am fost scutit de câteva experienţe demotivante şi oprelişti. Deşi sprijinit de decanul facultăţii, profesorul Camil Mureşan, de simpatia căruia m-am bucurat, nu am putut beneficia de bursa acordată de British Council în 1975. Tot profesorul Mureşan m-a propus pentru acordarea bursei republicane şi mi-a luat apărarea în consiliul profesoral când, în prag de absolvire, un cadru didactic-ideolog şi incompetent mi-a adus la seminarul de istorie contemporană acuzaţia gravă a recursului la „literatura imperialistă a unchiului Sam“ în interpretarea ordinii financiare a lumii după Primul Război Mondial.

Profesorul Gräf a menţionat motivele hotărârii de a părăsi ţara, o decizie luată de familia mea cu inimă grea. În pofida celor întâmplate în 1986, noţiunea de victimă este inadecvată pentru descrierea situaţiei. Comportamentul nostru – al intelectualilor – în vechiul regim ne va urmări tot timpul. Oare ce am făcut pentru a ajunge în situaţia de atunci? Important este însă nu numai ce am făcut, ci şi ce n-am făcut. Ambele atitudini au contribuit la consolidarea sau stabilizarea regimului comunist. Cuprins de nesiguranţă şi teamă eram şi eu în căutare de strategii pentru a face faţă situaţiei. Un distins profesor clujean, mult admirat de mine, a formulat alternativa în felul următor: „Dacă vrei să influenţezi rezultatul unui meci de fotbal, o poţi face numai jucând pe teren, şi nu din tribună“. Ancorat în societatea tradiţională şi în patriotismul necondiţionat, un membru respectat al familiei mi-a dat următorul sfat: „Capul tăiat, sabia nu-l taie“.

Într-o lucrare clasică, sociologul Max Weber disociază două comportamente etice fundamentale: etica responsabilităţii şi etica convingerilor. Cei înclinaţi spre o etică a convingerilor se orientează în acţiunile lor după reguli prestabilite şi valori, cărora le revine întreaga responsabilitate pentru acţiunile lor. În forma sa pură, acest tip uman are reprezentări de valori clare şi nu face niciun fel de compromisuri, asemenea sfinţilor. Sunt puţini martiri ai rezistenţei anticomuniste. Însă mulţi indivizi reprezentând acest tip, oameni cu ţinută morală şi convingeri, pe scurt, oameni care gândesc, s-au arătat totuşi dispuşi la compromisuri mari cu regimul, până la a se nega pe sine însuşi. Nu pot decât să îl citez pe sociologul german Philipp Reemtsma cu privire la implicarea germanilor în fărădelegile şi crimele regimului nazist: „N-au făcut-o fiindcă o voiau, ci o voiau, fiindcă au făcut-o“. Aceasta înseamnă că odată intraţi în sistem nu mai exista pentru ei nicio cale de ieşire.

Activitatea mea ştiinţifică

Vârsta la care am ajuns în Germania nu a constituit, la prima vedere, o premisă favorabilă pentru o carieră ştiinţifică. Posedam o cultură istorică solidă, competitivă, ceea ce îmi lipsea însă era exerciţiul în gândirea divergentă, concretizată în discursuri şi cultura dezbaterii libere. Piaţa de muncă academică era saturată. Se spunea că la vârsta de 38 de ani ţii deja de „fierul vechi“. Că noi, cei din Răsărit, avem alte biografii, aceasta nu interesa decât pe puţini. A fost profesorul Camil Mureşan care mi-a atras atenţia asupra institutului înfiinţat cu doi ani înainte la Tübingen şi mi-a dat în stilul sobru, distanţat care îl caracteriza câteva sfaturi. Între altele, am reţinut că ideologiile sunt peste tot prezente, important este doar să le descoperi formele şi conţinuturile. În legătură cu imputările care mi s-au făcut cu ocazia inspecţiei ministeriale, spunea: „corectitudinea politică“ joacă şi în Germania un rol important, regulile ei vor trebui învăţate. Ajungând în Germania, am fost neplăcut surprins văzând în metrou atâţia oameni care citesc Bild-Zeitung, până astăzi cotidianul cel mai important al presei politice. În pofida unei diversităţi mediale mari, lumea era interesată şi credea chiar în bună parte ce relatează Bild-Zeitung.

Profesorul Teodor m-a atenţionat asupra rolului reţelelor comunicative în planul ştiinţei, nu mai puţin importante decât în societatea comunistă, dar oarecum altfel. Medievistul de renume mondial Harald Zimmermann, doctor honoris causa al universităţii clujene şi directorul institutului din Tübingen, s-a arătat de la început interesat în atragerea mea în activitatea de cercetare şi s-a decis, în pofida concurenţei acerbe, pentru mine. Una din recomandări provenea de la profesorul Mathias Bernath, pe atunci profesor la Universitatea Liberă din Berlinul occidental şi director al Institutului Europei de Sud-Est (Südost-Institut) din München (actualmente cu sediul la Regensburg).

Pe profesorul Bernath, care a absolvit liceul român „Moise Nicoară” din Arad, l-am cunoscut prin medierea academicianului David Prodan, a cărui recomandare mi-a deschis uşile lumii ştiinţifice în Germania. Cei doi nu se văzuseră niciodată, dar au corespondat mulţi ani. Pentru Bernath, Prodan era marele reprezentant al tradiţiei istoriografice române. A fost o întâmplare fericită că mi s-a încredinţat un post de cercetător. În societatea economiei sociale este un lux să poţi lucra într-un astfel de institut, să-ţi concepi şi configurezi singur proiectele. Pentru aceasta mulţumesc şi cu această ocazie institutului din care fac parte şi ministerului căruia îi suntem subordonaţi. M-am putut ocupa de temele care m-au captivat şi să mă documentez în arhivele dorite. Numai teme captivante motivează interesul cercetătorului, temele de comandă acesta neavând de multe ori puterea să le refuze.

Interesul pentru istoria regională şi, cu deosebire, pentru cea a şvabilor bănăţeni se explică nu numai prin profilul institutului; el derivă şi din provenienţa şi identitatea mea, din apartenenţa mea la lumea în care am copilărit, m-am socializat şi mi-am dobândit competenţele profesionale. De „cămaşa“ pe care o port, nu m-am lepădat nici în Germania. Desigur, trebuie să ne întrebăm, la ce servesc aceste cercetări, de ce este importantă istoria regională. Istoria Transilvaniei sau a Banatului ca disciplină ştiinţifică trebuie privită în contextul istoriei generale, naţionale. Istoria regională este, prin excelenţă, o istorie a epocii premoderne, deci a Evului Mediu şi a epocii moderne, care nu se pot dispensa de perspectiva regională. Ea nu numai contribuie la istoria naţională analizând evoluţiile la nivel local şi regional, ci o şi îmbogăţeşte prin studii de caz şi prin concreteţea ei exemplificatoare.

Mă bucură aprecierea acordată ediţiei de documente cu privire la Banatul habsburgic. Cercetarea de astăzi din Germania subestimează, din păcate, producerea de informaţie primară – ediţia de izvoare – ca formă a creativităţii. Istoricii aplecaţi spre teorie o califică doar drept premisă sau stadiu primar al ştiinţei. Pentru aceştia, creativitatea este un proces al producerii fluente, flexibile şi originare de concepte în vederea soluţionării de probleme construite în actul valorificării izvoarelor. Ei nu înţeleg că aceste instrumente de lucru indispensabile sunt, în regiunile de care ne ocupăm, deficitare încă.

Etnicitate, raporturi interetnice, interculturalitate

Prin „etnicitate“ înţeleg concepte de auto- şi heteroasignare ale grupurilor umane prin caracteristici socioculturale. Rezultatul atribuirii (asignării) de caracteristici reprezintă un „grup etnic“, în terminologia tradiţională o etnie, un popor. Predecesorii conceptului de etnicitate se găsesc deja în aşa-numitele studii de comunitate (community studies). Conceptul a cunoscut o aplicare mai largă în studiile americane de sociologie, servind la descrierea apelului cultural în cadrul aşa numitelor fenomene de renaştere etnică (revival phenomena), după ce realitatea socială a amalgamării tradiţiilor culturale (melting pot) a fost pusă sub semnul întrebării. Însă abia la sfârşitul anilor 1970, conceptul de „etnicitate“ a înlocuit în discursul social-politic şi istoric american şi britanic categoria de „rasă“ ca mod de descriere a diversităţii. În etnologia europeană, abia la începutul anilor 1980 a fost abandonată paradigma cercetării „insulelor cultural-lingvistice“ (Sprachinseln) şi prin aceasta iniţiată o nouă cercetare a etnicităţii. De acum, cercetarea s-a focusat, pe de o parte, pe contextul regionalismului, al migraţiei şi politicii diferenţei şi, pe de alta, pe structurile cotidianului şi ale comunicării interculturale. Această transformare era în plină desfăşurare în momentul în care am ajuns în Germania.

Cine se ocupă de naţiuni sau de etnii poate considera aceste entităţi ori ca un produs al evoluţiei istorice (al „naturii“), sau drept rezultat al unui construct social. Prima perspectivă domină în viaţa cotidiană, cea de a doua în ştiinţă, cel puţin în cea occidentală. Poziţia constructivistă a fost articulată mai recent în articolele sociologului american Roger Brubaker, reunite în 2004 în volumul „Etnicitate fără grupuri“ (Ethnicity without groups). Ceea ce i se poate imputa este critica nediferenţiată a poziţiilor neconstructiviste, primordialiste, calificate fără deosebire naţionaliste. Preocupat şi de conflictele etnice din Europa răsăriteană, inclusiv din Transilvania, el este focusat asupra grupurilor discriminate, fără a se apleca asupra nivelului de jos. Dar nu este numai statul acela care, chipurile, discriminează, ci şi grupurile minoritare inflexibile, cărora individul contradictoriu trebuie să li se supună. Dedramatizarea poporului şi a naţiunii de către constructivişti de tipul lui Brubaker este, nu de puţine ori, însoţită de dramatizarea minorităţilor. Cercetarea se ocupă prioritar de minorităţi, în schimb naţiunea este ignorată. Or, în lumea de astăzi, naţiunea joacă în continuare un rol deosebit, o arată dificultăţile instituirii unei supranaţionalităţi europene şi revirimentul gândirii naţionale. A gândi în termeni de naţiune nu înseamnă astăzi a gândi în sensul unui naţionalism desuet, ci a înţelege naţiunea ca o structură de ordine garantă a unei evoluţii democratice. Or, democraţia constă, între altele, în aceea ca majorităţile să ia decizii pe cât cu putinţă consensuale şi minorităţile să le accepte.

Politicile diferenţei prezintă şi ele deficienţe, cum ar fi formele nereflectate, ideologizate sau ineficiente ale discriminării pozitive. Cercetările iau în vizor pe membrii unei anumite etnii prioritar ca reprezentanţi ai unui grup etnic, or important este comportamentul acestora în diferite practici ale vieţii. În centrul cercetărilor ar trebui să stea întrebarea: cine se orientează în ce situaţie la care practică? O astfel de problematizare ar aduce, de exemplu, întreaga dezbatere în jurul asimilării pe terenul vieţii cotidiene. Aceasta înseamnă, însă, reorientarea cercetărilor, în care domină problematica clasică a formării grupurilor şi a delimitărilor operate în definirea lor. Desigur, reorientarea nu este simplă, deoarece elitele sunt acelea care produc izvoarele. Or, noi suntem avizaţi de izvoare care ilustrează comportamentul populaţiei normale. Accentul trebuie să cadă nu asupra esenţei etnice, cât asupra caracterului performativ al etnicităţii. Nu interesează atât că există o etnie sau alta, ci cum se concretizează etnicitatea, cum se prezintă geneza şi devenirea ei istorică.

În percepţia Banatului, caracteristica diversităţii culturale primează până astăzi în pofida transformării radicale a structurii etnice a regiunii. Acest topos îşi are rădăcinile în experienţa administraţiei habsburgice şi s-a impus definitiv după 1848/49 în cursul încercărilor de reformare a imperiului. La el recurg astăzi din ce în ce mai frecvent şi cercetători din regiune. Astfel, Smaranda Vultur desemnează spaţiul urban al Timişoarei drept „un creuzet interetnic în care timp îndelungat au trăit împreună patru, cinci naţiuni“. Ea îşi sprijină teza pe afirmaţii din interviuri biografice. Victor Neumann a apelat la un model explicativ care recurge la conceptele postmoderne de transculturalitate şi identităţi multiple, aplicate cu deosebire modelului de aculturaţie al evreilor din Banat. Pe fundalul transformărilor istorice, diferiţi factori de identitate, de natură laică sau seculară, constitutivi conştiinţei de grup, interacţionează. Dacă privim logica acţiunii colective în evoluţia grupurilor regionale, constatăm o situaţie mai complexă. Pe de o parte, grupurile mici, neconstitutive de stat, îşi pot adapta interesele lor mai degrabă realităţii radical schimbate decât grupurile mari – în cazul nostru români, sârbi, unguri. Nu trebuie uitate nici situaţiile conflictuale într-o regiune calificată, uneori, în opoziţie cu Transilvania în esenţă paşnică. Grupurile etnice din Banat au trăit în societăţi paralele, unul lângă celălalt, mai rar laolaltă şi, şi mai rar, au acţionat unul împotriva celuilalt. Viaţa cotidiană a cunoscut zone şi situaţii de contact în activităţi economice şi punţi de legătură. Practica relaţiilor interetnice a produs în cele din urmă realităţi. Fără a nega dramatismul conflictelor care au avut loc în Banat (războiul civil din 1848/49 îşi are aici începuturile, excesele revoluţionare bolşevice din 1919, teroarea împotriva populaţiei sârbe în Banatul ocupat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, discriminarea şi deportarea germanilor din 1944/45 în Banatul românesc şi suferinţele pe care aceste acţiuni li le-au provocat), este important să subliniem cât de rar s-a atins nivelul agresiv al confruntărilor. Experienţa bănăţeană ne arată însă că comportamentul paşnic al unui grup, la un moment dat, nu este în condiţiile prezenţei stereotipiilor adânc înrădăcinate ferit de agresiuni în context şi situaţii schimbate.

Expoziţii

Profesorul Gräf a subliniat pe drept ponderea expoziţiilor în activitatea mea ştiinţifică, neobişnuită dar explicabilă. Mă voi referi doar la ultima expoziţie.

Expoziţia actuală, „Spaţii fluente. Hărţi ale spaţiului dunărean (1650-1800)“ este, de asemenea, rezultatul unui proiect de cercetare efectuat împreună cu Arhiva Landului Baden-Württemberg, partenerul nostru şi la alte proiecte expoziţionale sau de conservare şi valorificare a unor fonduri documentare importante pentru istoria Transilvaniei. Istoricii îşi amintesc de dezbaterea generată în contextul redefinirii studiilor areale (area studies) cu privire la definirea Balcanilor ca regiune istorică. În cartea ei „Inventarea Balcanilor“ (Inventing the Balkans, 1996), Maria Todorova a analizat imaginea contradictorie, în esenţă negativă, a Balcanilor, în cadrul culturii occidentale, cât şi paradoxurile referinţelor culturale ale acestei imagini şi supoziţiile acestora. Teza ei centrală este că stereotipiile Balcanilor, produse discursiv, determină până astăzi percepţia spaţiului, exercitând o influenţă durabilă asupra politicii. În teoria ei, a balcanismului, Todorova problematizează de fapt modul în care Occidentul accede la lumea „celorlalţi“. Acest acces a fost rezultatul unei experienţe originare, întemeiate nu pe performanţe perceptuale proprii, ci preluate din perspectiva observatorilor occidentali. Analiza ei recurge, îndeosebi, la relatări de călătorie, cu deosebire britanice şi franceze, concentrându-se asupra lungului veac al XIX-lea. Preistoria acestor contacte este tratată doar introductiv şi în linii generale. În această lucrare de referinţă pentru studiile areale, reprezentările spaţiale de tip cartografic nu joacă niciun rol, în pofida impulsurilor date cu doi ani înainte de Larry Wolff, în Inventing Eastern Europe. The Map of Civilization on the Mind of Enlightenment (1994). Wolff a recurs la paradigma „mapării“ (mapping, cartare, în accepţiunea largă a termenului), aplicată îndeosebi consideraţiilor sale asupra Rusiei. Imperiul Habsburgic joacă doar un rol secundar. Într-un capitol distinct, „Mapping Eastern Europe. Political Geography and Cultural Geography“, el atrage atenţia asupra importanţei hărţilor.

Expoziţia noastră a dezvoltat acest acces metodologic, care conduce la întrebarea centrală: Care este conţinutul şi sensul descrierilor spaţiale produse de artefactul „hartă“ premodernă? Prin aceasta, documentul hartă este reevaluat în perspectiva noii istorii a culturii: harta este înţeleasă ca text, discurs şi imagine vizuală. Conceptul central al unei astfel de interpretări este cel de „reprezentare“, ca dialog între „cititorul“ hărţii şi cartograf.

În lucrarea sa fundamentală La production de l’espace (1974), Henri Lefebvre distinge între practica spaţială ca „spaţiu perceput“, reprezentarea spaţială ca „spaţiu conceput“ (spaţiul cunoaşterii, cognitiv) şi spaţiul reprezentării („spaţiul trăit“). În proiectul nostru, această triadă este privită în interdependenţele sale. Reprezentarea spaţială constituie spaţiul conceptual al geografilor, cartografilor, arhitecţilor militari cercetaţi de noi.

În studiul său Imperial Landscape, William T. Mitchell a recurs la triada lui Lefebvre pentru a defini categoriile loc (engl. place), spaţiu (engl. space), cât şi spaţiu natural sau de cultură (engl. landscape), peisaj geografic în extensia termenului. Mitchell a considerat spaţiul de reprezentare a peisajului ca mediu al unui progres istoric inevitabil iniţiat de puteri imperiale, o interpretare pe care o împărtăşim în expoziţia noastră.

Un rezultat al expansiunii teritoriale a Imperiului Habsburgic şi al noii practici de stăpânire în teritoriile nou achiziţionate prin păcile de la Karlowitz – 1699 şi Passarowitz – 1718 a fost şi o regionalizare schimbată a spaţiului. S-au constituit regiuni noi ca Banatul Timişoarei, Graniţa Militară Austriacă cuprinzând şi periferii excorporate ale Banatului şi Transilvaniei, Valahia Mică (Oltenia) şi Bucovina. În sensul definit de Anthony Giddens (1981), regiunea nu este înţeleasă aici ca un spaţiu natural, ci ca un segment teritorial al unor momente, situaţii sau contexte acţionale. Construit prin marcaje simbolice, acest segment poate fi relaţionat cu structuri fizico-materiale (ape, văi, delimitări artificiale de natură materială, linii). La nivel politic, în aceste concepte spaţiale au fost înscrise diferite imaginaţii culturale, care transcend descripţia pură a locurilor geografice. Cu aceasta am ajuns la conceptul de „geografie simbolică“, relevant sub aspect metodologic şi pentru expoziţia noastră.

„Geografie simbolică“ înseamnă că spaţiile geografice sunt recunoscute nu numai în baza caracteristicilor cadrului natural, ci sunt create prin mijlocirea puterii de reprezentare şi prin comunicare, reproducându-se în continuu. Această premisă este valabilă şi pentru practica geografică şi cartografică, care recurge la un sistem de semne pentru a reliefa utilizatorului caracteristici relevante ale spaţiului cuprins, cum ar fi elaborarea şi producerea hărţilor, în care sunt, între altele, indicate graniţele dintre teritoriile politice, care ele însele trebuie considerate constructe. În expoziţia noastră, „geografia simbolică“ are însă o însemnătate mai restrânsă. Antropologa Milica Bakic-Hayden definea în 1992 geografia simbolică ca un „rezervor de operaţiuni discursive, prin care un spaţiu iniţial continuu delimitat social sau politic este fragmentat, mai mult sau mai puţin clar, prin folosirea de perechi de semne contradictorii, frecvent asociate cu asignări de valoare polare“, care ierarhizează segmentele spaţiale. În veacul al XVIII-lea, concepte spaţiale ca „spaţiul dunărean“, „Europa de sud-est“ sau „Balcani“ nu existau încă. Spaţiul subcontinental a fost însă de pe atunci supus unor diferenţieri vizibile. În cursul expansiunii habsburgice, imaginea spaţială a fost încărcată cu noi strategii retorice, dobândind caracteristici schimbate. Pentru ilustrarea procesului de formare a constructelor de reprezentare, care pot fi surprinse discursiv, servesc cartuşele hărţilor. Simbolurile din cartuşe reduc situaţii complexe la o imagine sau o acţiune. Interpretările lor schiţează cadrul de eficienţă al artefactului-hartă în actul de recepţie.

Dintre toţi factorii care mi-au jalonat şi influenţat evoluţia ştiinţifică, viaţa de familie s-a dovedit a fi cea mai importantă. În timpul studiului mi-am găsit marea iubire. Etnicitatea nu are în astfel de cazuri nicio şansă. Anturajul familial, soţia mea şi copiii mi-au dat siguranţă. Coca dragă, nu numai ţi-ai asumat problemele casnice, dar m-ai motivat, m-ai încurajat, ai încercat să mă disciplinezi, m-ai înţeles şi m-ai sprijinit necondiţionat. M-ai ajutat în munca de arhivă, ai transcris, ai corectat, mi-ai dat sugestii privitoare la conţinuturi. Mă bucură că şi copiii noştri şi-au găsit o cale proprie în viaţă. Îţi mulţumesc din inimă şi în acest cadru public festiv.

Unele din conceptele menţionate aici pot fi aplicate şi festivităţii de astăzi – o înscenare în sensul pozitiv al termenului. Universitatea din Cluj, universitatea „mea“, se reprezintă printr-un student al ei, rămas, domnule profesor Gräf, într-adevăr „un călător între două lumi“; două lumi ale căror culturi ştiinţifice sunt astăzi, la o privire atentă, cu mult mai apropiate decât par deosebirile să le indice. Festivitatea prezintă un aspect comunicativ, şi pentru mine însumi mai ales unul afectiv de primă importanţă. Când mă uit în sală şi mă gândesc la începuturile activităţii ştiinţifice, la anii tinereţii noastre, „parcă îmi saltă inima de bucurie“, nu pot decât să-l parafrazez pe marele povestitor român pentru a descrie simţămintele care mă cuprind. Mă bucur să vă revăd: Nuţi şi Liviu Nistor, nu des ne-am întâlnit dar sentimentele noastre au rămas aceleaşi, Pisti Csucsuja dragă, tovarăşi de suferinţe am fost, Stelian Mândruţ, mein Herr, Vasile Muscă, Ştefan şi Ileana Damian, familia Fărcaş, stipendiaţii clujeni la institutul nostru – Greta Miron, Sandra Hirsch, Xenia Havadi-Nagy şi pe câţi din sală n-ar trebui să-i înşirui încă. Trecut-au anii, preţuirea noastră reciprocă a rămas însă neschimbată. Şi nu în cele din urmă te amintesc pe tine, dragă Mathias Beer; în momente dificile ai fost alături de mine. Mulţumesc încă o dată Universităţii din Cluj pentru înalta onoare acordată, vouă tuturor, stimate doamne, stimaţi domni, dragi colegi şi prieteni că v-aţi sacrificat preţiosul timp al startului într-un sfârşit de săptămână pentru a fi astăzi alături de mine.