Post-restant
Emil Hurezeanu
Ce peisaj misterios, au şoptit, după marea secetă
Observatorii astronomici.
Se vedeau dintr-o dată pe câmpii secătuite colorate
Doar cum coama leului
Runele ruinele cifrul vechilor bazilici şi drumuri romane.
Acolo unde globalizarea lăsa încă mlaştini în jurul noilor oraşe,
Uscăciunea a scos la lumină epura conturul metafora
Trecutului îndepărtat.
Incapabil de transformarea poetică a acestui straniu
Fenomen apocaliptic – pentru că
Repet dintr-un penultim poem despre femeia după 30 de ani,
Apocalipsa înseamnă la origine îndepărtarea voalului,
Nu pot decât relata câte ceva despre memoria mea
Extraordinară şi memoria colectivă precară.
Complet ireconciliabile.
Un autor al cărui Jurnal îl citesc de zeci de ani doar la Sibiu,
Ernst Jünger se numeşte
Susţine că la dezvelirea unei statui
Într-un mic oraş suab
Primarul ar fi spus:
„Von Gesichtslosigkheit zu Geschichtslosigkeit“
Adică, dezvăluind chipul statuii personajului dispărut
Omul ne avertiza că în absenţa istoriei se ajunge la Lumea fără chip.
Eu sunt acum posesorul lui nefericit.
Sunt, adică, să fie clar, posesorul chipului istoriei.
Mi-am notat sârguincios ultimile lucruri înaintea intrării
În sala de operaţie.
„Memory is inexplicable“(Virginia Woolf)
Sau
„I would enshrine the spirit of the past
For future restauration“(William Woodsworth).
Adică, voi îmbălsăma duhul trecutului pentru
Reîntruparea ce va să vină.
Sau:
„There is not memory you can wrap up in camphor
But the moths will get in“. (T.S. Elliot)
Adică,
Nu poţi păstra memoria în camfor
Fără să atragi moliile.
Am găsit toate astea în cartea unei doamne ce scrie
Despre virtuţile egale ale amintirii şi uitării
În alcătuirea memoriei. Nu-i ţin minte numele.
Ştiam ca Ernest Renan, parcă, spunea că naţiunea este
Pentru noi toţi
Ceea ce ne amintim dar şi uităm împreună.
În această dimineaţă a zilei de toamnă egală cu
Noaptea
Am fost livrat pe bandă rulantă la clinică.
Erau doctorii şi surorile adolescenţei acoperiţi de praful
Mormântului proaspăt şi neocupat.
Mângâiau fruntea unui adult amnezic rătăcit între
Hotelul din München
Al scriitorului vienez Sacher-Masoch
Şi cabinetul doctorului Alois Alzheimer.
Şi uite aşa nimerii
În sala în care Hitler a cedat Ceholsovacia în 1938.
Tot acolo,
L-am sărbătorit pe Eminescu în 1989 în exil
Dând bir cu fugiţii.
Acum acolo cântă violoncelul lui Edgar Reitz
Care a făcut multe filme
Despre patria germană rostogolită, uitată, recuperată.
Şi tot aşa, de la capăt.
Ce vreţi la mine, spuse doctorul deschizând îngust braţele
Aţi greşit adresa, cred.
Nu sunt uitarea selectivă, ci moartea definitivă.
Veţi avea parte, în sfârşit, de chipul final
De toate peisajele lumii restaurate în roua noii Dimineţi.
Fetiţa din La Dolce Vita care, la sfârşit,
Iese din mare şi spune Marcello, Marcello,
Îţi va striga ţie numele
Iar tu vei crede că s-a înşelat.