Olimpiu Nuşfelean
Grija mea nu este legată de întrebarea dacă suntem o cultură mică sau mare, ci de cum administrăm cultura în care ne trăim viaţa (culturală). Cum o configurăm, cum o potenţăm, cum o afirmăm sau, mai bine, cum o exprimăm, în emergenţa actelor noastre intrînd şi felul cum o îmbogăţim, şi cum o împărtăşim cu ceilalţi, din jurul nostru, din Europa noastră. Nu-i o mare pacoste să fii o cultură mică (deşi prin sintagma asta nu identific neapărat cultura noastră… naţională). Agricultura de azi, agro-cultura, ne spune că şi culturile „mici“ pot fi interesante şi profitabile. Specialiştii în agricultură afirmă că, azi, cele mai profitabile pot fi culturile de nişă (cătina, căpşunii, cartofii mov…) Însă trebuie ţinut cont ca afacerea să aibă la bază cererea de pe piaţa locală, adică o valorificare inteligentă, poate o minimă procesare, profitul se poate lăsa aşteptat. Hai să acceptăm că avem o cultură „mică“. Cum o procesăm? O lăsăm de izbelişte şi mergem să sprijinim cultura de nişă (a căpşunilor) din Spania. Urmare, zic, a unei ignoranţe administrative din planul nostru naţional. Valorificăm oare „inteligent“ piaţa culturală „locală“? Activiştii noştri culturali stăpînesc oare fenomenul?
Lucian Blaga şi D.D. Roşca au dat un start foarte bine consolidat (teoretic), dar nu cred că am fost în stare să-l continuăm într-o ascensiune fermă, cu toate oportunităţile, ascunse sau nu, pe care le-am fi putut valorifica. N-am găsit resursele filosofice (creatoare) necesare. Desigur că sincopa comunistă a creat disfuncţii grave în evoluţia culturii noastre, tancurile sovietice au adus nu doar comunismul „politic“, ci şi inhibarea culturii noastre. Trebuie să spun că nu pot desluşi pînă la capăt, încă, un asemenea fenomen. Care mă priveşte direct. Mă uit spre ruşii sovietici şi-i văd pe Bulgakov, pe Ahmatova, Boris Pasternak, Soljeniţîn, să zicem, sau nu mai ştiu pe care, luaţi aproape la întîmplare, scriind sub apăsarea enkavedeului sau kaghebeului. Mă uit spre albanezul Ismail Kadare, pe care, prin anii ’80, îl urmăream în presa străină. Şi în acelaşi timp îi văd pe Eugen Barbu sau Adrian Păunescu, scriitori talentaţi, făcînd compromisuri de doi bani. Îşi inhibă talentul, în loc să-l potenţeze prin atitudine (literară) verticală. Spun acestea şi nu neg deloc că am avut şi noi, în epocă, scriitori de anvergură artistică şi atitudinală. Ceva a inhibat/ restrîns, însă, afirmarea lor în orizont mondial şi acest ceva nu a fost dat doar de factorul politic.
Fac trimitere la Lucian Blaga şi vorbesc de cultură mică şi mare nu neapărat în termenii definiţi de filosoful din Lancrăm. Şi sunt de acord cu D. D. Roşca, potrivit căruia „Fiecare popor reprezintă o valoare unică în lume“. Suntem unici în continuare, dar mi se pare că această „unicitate“ este în scădere, în loc să sporească. Însă aspiraţia filosofului Blaga este exprimată atît de limpede de poet, în Daţi-mi un trup, voi munţilor: „Daţi-mi un trup,/ voi munţilor, / mărilor, / daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin! // Pământule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei năprasnice inimi,/ prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,/ fii amfora eului meu îndărătnic! / Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi/ şi-aş apare năvalnic şi liber/ cum sunt, / pământule sfânt. // Când aş iubi, / mi-aş întinde spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,/ spre cer,/ să-l cuprind,/ mijlocul să-i frâng,/ să-i sărut sclipitoarele stele.“ Poetul îşi asumă măreţia cu care se ridică din… România într-un orizont mult mai cuprinzător, în care se regăsesc „toate mările“. Lăsaţi-mă să mă joc cu această imagine. Aspiră spre absolut. Şi este vital, cum ar zice Marin Mincu. Mi-l imaginez înaintînd năvalnic şi liber prin cosmos asemeni luceafărului eminescian. E nevoie de o mare imaginaţie şi o sete de iubire măreaţă spre a-ţi asuma spaţiile care ar putea să-ţi cuprindă şi exprima fiinţa, identitatea. Cum ar fi să-ţi afirmi astfel nebunia de a fi român? Ai stîrni în jurul tău un vîrtej de clişee, o sufocantă pulbere desuetă, însorită precar? Oare ştii că „sclipitoarele stele“ luminează întotdeauna mai mult decît peticul tău de rai? Cum te raportezi la ele?
Sîntem europeni, sîntem integraţi – fără să ne dăm seama?! – într-o mare cultură. Nu ştim cum să trăim această integrare, de multe ori exprimată în proiecte meschine. Evaluăm mereu cultura noastră doar ca potenţialitate. La rigoare, nici nu ne ştim sprijini pe nucleul tare al unei culturi „mici“. (Observaţi că folosesc ghilimelele.) Cred însă că am depăşit nivelul unei culturi mici, fie ea şi de sorginte etnologică, nu neapărat în momentul cînd am intrat în istorie, în istoria modernă, ci atunci cînd am trecut pragul „simţului critic“. Acest simţ critic, care trebuia să ne arunce într-o nouă dimensiune, una „mare“. Ce vreau să spun? Că, prin Dimitrie Cantemir (cu a sa Istorie ieroglifică), Ion Budai-Deleanu (cu Ţiganiada), cu Caragiale, cu Ionescu sau Cioran (şi nu numai), spiritul nostru – naţional – s-a întors spre sine, în sine, într-o mişcare pe care ar putea-o defini foarte bine Hegel, şi s-a privit în propria oglindă, s-a examinat, chiar prin asta recunoscîndu-şi potenţialitatea. Dar, mai departe, ce am făcut? Istorii subiective, intimiste, de domestice călătorii interioare… Şi aici nici nu vreau să fac trimitere la lirismul nostru subiectiv.
Cîndva, Ion Heliade–Rădulescu, încercînd să combată avalanşa de traduceri mediocre, lansa un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!“ Acum revenim la o altă perioadă – fastă sau nefastă? – a traducerilor. Vine literatura tradusă peste noi, în forme şi realizări dintre cele mai provocatoare. Formidabilă, dar, în parte, şi mediocră. Ne vom putea lua la luptă cu această situaţie, adică să creăm refluxul care să ne ducă spre plaje de manifestare mai largi? Deocamdată, cu dezvoltarea practicilor online, apelul nostru heliadesc ar fi: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi online!“ Umpleţi internetul de moloz literar – într-un orizont ce depăşeşte firesc graniţele noastre – şi apoi vom vedea noi ce va mai fi!… Va putea ieşi cultura noastră „mică“ din această stare de regres, detectabilă sub anumite aspecte? Pun o asemenea întrebare, dar n-am nicio treabă cu cei care-şi încearcă pana pe taste precare. Revenind la o frumoasă afirmaţie a lui Blaga, trebuie să recunoaştem că ne aflăm în continuare „pe un tărâm de cumpănă“. Rămînem oare tot la cheremul ursitei?!…