a12

Accidente de maşină

Marc Levy: Şi dacă este adevărat…

Ştefan Borbély

Partitura introductivă probabil cea mai facilă în privinţa romanelor a căror acţiune derivă sau este construită pe accidente rutiere o reprezintă romanul de mare succes Şi dacă este adevărat… (Et si c’était vrai…; ed. rom. Bucureşti: Ed. Trei, 2011, în traducerea lui Vasile Zincenco), publicat de către francezul Marc Levy la Ed. Robert Laffont în anul 2005, pentru a deveni un best seller mondial, tradus în toate limbile importante ale globului, la fulminantul succes al acestui volum de debut aparţinând unui scriitor cumsecade care, până atunci, se ocupase de it şi de arhitectură, contribuind şi intuiţia de cineast a lui Steven Spielberg, care s-a oferit să cumpere drepturile de ecranizare înainte ca volumul să fi văzut lumina tiparului. Lansat în septembrie 2005, filmul, care nu respectă titlul romanului, fiind proiectat pe ecrane ca Just Like Heaven (regia: Mark Waters; cu Reese Witherspoon şi Mark Ruffalo în rolurile principale), e infidel şi în privinţa numelui personajelor şi, parţial, a profesiilor pe care ele le practică, doctoriţa Lauren Kline din roman devenind Elizabeth Masterson, arhitectul Arthur, protagonistul din carte fiind rebotezat David Abbott, acestuia din urmă schimbându-i-se şi profesia, în designer de interior. Ulterior, Just Like Heaven va genera o replică specifică la Bollywood şi alte metastaze fericite prin alte studiouri, semn că ne aflăm în faţa unui subiect şi a unui scenariu plăcute ochiului şi inimii, în care foarte mulţi se regăsesc sau ar dori să se regăsească, chiar şi dincolo de limitele precare ale existenţei noastre terestre…

Prin simetrie, Şi dacă este adevărat… /Just Like Heaven se află exact în poziţia în care se aflase romanul de uriaş succes Love Story al lui Erich Segal (1970), transformat în film în acelaşi an, prin care Contracultura anilor ‘60 se edulcorează siropos, mixând ingenuitatea dintotdeauna a iubirii cu ceva ingrediente decantate din decalajul de avere şi de clasă, peste care se suprapune linţoliul melodramatic al unui cancer aflat în faza finală, translat în filosofia lui nu e dat să fie. Oricum, era de recomandat să ai batista la tine atunci când citeai cartea sau când vizionai filmul, melodrama concentrată, cu final nefericit constituind, dintotdeauna, un reţetar de succes social fără egal, cu care nici telenovelele de azi nu se pot pune.

Ar fi interesant de ştiut dacă vreunul dintre spectatorii care s-au bulucit atunci cu milioanele să vadă Love Story ştie că Erich Segal (născut în 1937) a murit abia în 2010, la Londra, fiind un clasicist şi un… maratonist remarcabil, egalat ulterior, printre literaţii atletici de cursă lungă, doar de către Haruki Murakami. Pe Segal l-a apropiat anticipativ de Marc Levy pasiunea pentru J.D. Salinger, evlavia pentru Burroughs şi faptul că a rămas, până la sfârşitul vieţii, un om din cale-afară de cumsecade, profil care îl caracterizează cu asupră-de-măsură şi pe Marc Levy, francez trăitor la New York, în primul rând – cum el însuşi mărturiseşte – din impulsul de a nu se lăsa „gripat“ de fixaţiile specifice ale mediului intelectual parizian, dar şi din dorinţa de a experimenta – aşa cum tot personal o spune – o „nouă naştere“ cu fiecare zi pe care o petreci pe Terra, lucru valabil doar în creuzetul fierbinte al melting pot-ului din marea metropolă americană.

De pe site-ul propriu (www.marclevy.info), mai aflăm că scriitorul de notorietate de astăzi merge pe urmele adolescentului retractil de odinioară, pe care scrisul l-a deschis către lume, desveşmântându-l pentru totdeauna de timiditatea inhibantă din copilărie. Romanul Şi dacă este adevărat… s-a dorit, ca intenţie iniţială, să fie un text de sertar, pregătit de un tată grijuliu pentru fiul său când acesta va fi mare, ceea ce înseamnă că are o încărcătură iniţiatică bine conturată, pe care textul, de altfel, îl scoate în evidenţă. Sora scriitorului, scenaristă în viaţa de fiecare zi, a fost aceea care l-a îndemnat să trimită manuscrisul la Robert Laffont, entuziasmul editurii, după numai opt zile de la primirea manuscrisului, şi neaşteptatul telefon de afaceri al lui Steven Spielberg consfinţind, în cele din urmă, despărţirea autorului de cariera de arhitect unde dobândise notorietate, pentru a i se dedica integral scrisului.

Ca şi romanul lui Erich Segal, Et si c’était vrai… e un love story bine asezonat melodramatic, plasat, ca acţiune, în raza de influenţă a unui mare spital din San Francisco, unde doctoriţa Lauren Kline („caracter infect, dar talentată pentru medicină“ – spune despre ea şeful ei, partea de început a caracterizării referindu-se, cu precădere, la firea scrutătoare a femeii şi la obsesia ei de a nu păşi întotdeauna pe căile cele mai ortodoxe) face internship, nutrind speranţa de a fi angajată definitiv. Discret paseistă ca stil şi cadru de fixare în lume, ea locuieşte într-o casă victoriană de pe Green Street, împreună cu căţeaua Kali, conducând, din fidelitate nostalgică, un Triumph mai vechi, „bătrâna englezoaică“ asigurând stilul, dar nu şi siguranţa tehnică pe care o maşină mai nouă ar garanta-o. „Bătrânei englezoaice“ i se datorează, în cele din urmă, şi accidentul căreia Lauren îi cade victimă, în orele foarte matinale ale unei aşteptate escapade de weekend, de care se leagă toate speranţele protagonistei de a se reenergetiza după o săptămână de trudă medicală epuizantă.

Proiectată în afara habitaclului la impact, pacientei i se declară formal moartea cerebrală de către cei doi medici de urgenţă care vin la faţa locului, numai că unul dintre ei are impresia că întrezăreşte o pâlpâire de viaţă la „cadavrul“ scos dintre fiarele contorsionate ale autoturismului descarcerat, şeful ierarhic al lui Lauren, la care ea ajunge, hotărând s-o opereze împotriva oricărei evidenţe, corpul doctoriţei aflate în comă profundă fiind „depozitat“ apoi în secţiunea de resort a spitalului, speranţele de a fi resuscitată rămânând, de altfel, infime.

Acesta e, de fapt, momentul care declanşează acţiunea, fiindcă – se va dovedi ulterior – sufletul spectral al eroinei (grecii îl numeau eidolon) „e din categoria celor ce rămân, fiindcă n-au plecat chiar de tot…“ (Marc Levy, Şi dacă e adevărat, ed. cit., p. 57). Astfel, el se… mută înapoi în apartamentul pe care corpul l-a părăsit, dând peste cap, literalmente, viaţa arhitectului Arthur (partener principal al unei firme de profil, a cărei cealaltă jumătate este deţinută de către prietenul Paul), care închiriase apartamentul cu speranţa – foarte cuminte, de altfel – de a rămâne singur după o iubire neîmplinită, protejat de habitudini cuminţi şi de ticuri funcţionale nestridente.

Blajin şi cumsecade, Arthur e „tipul de om pe care soacrele îl adoră“. Prietenul său, Paul, de tovărăşia căruia s-a bucurat dintotdeauna, are deplină încredere în el, sentimentul fiind împărtăşit şi de către ceilalţi angajaţi ai firmei. Problema pe care Arthur o dobândeşte cu Lauren este aceea că el e singurul care o vede, care se raportează la ea ca la o prezenţă fizică palpabilă, motiv pentru care unele dintre comportamentele sale stârnesc suspiciuni. Astfel, clienţii unui restaurant rămân perplecşi văzându-l că vorbeşte cu un scaun, pe care, în aparenţă, nu stă nimeni. La fel se întâmplă şi cu Paul, consternat de faptul că partenerul, din partea căruia se aşteptase la succese manageriale însemnate dictate de vocaţie şi de calitatea umană intrinsecă, deschide şi închide în aparenţă fără motiv uşa din dreapta a maşinii sale înainte de a urca la volan, sau umblă cu braţul atârnat în aer, ca şi cum ar îmbrăţişa o nălucă. De vorbitul în dodii să nu mai pomenim: călătorind cu maşina împreună cu Paul, sau lămurind cu el probleme personale şi de serviciu stringente, Arthur conversează, în paralel, cu Lauren, pe care partenerul său nu o vede, fiind, în consecinţă, stupefiat de dorinţa acestuia de a schimba locul din maşină, pentru a nu strivi năluca din dreapta şoferului, invizibilă.

Surprinzător e doar faptul că toate acestea i se întâmplă unui Arthur crescut de către mamă în spiritul hedonist-empirist al anilor ‘60, pentru care a deveni „un infirm al emoţiilor“ (Marc Levy, op.cit., p. 137) reprezintă pericolul care trebuie să fie evitat. Vanitatea lui ascunsă este aceea de a fi asistemic: „Nu aparţin unui sistem, întotdeauna am luptat împotriva a aşa ceva. Îi văd pe oamenii care-mi plac, mă duc unde vreau să mă duc, citesc o carte pentru că mă atrage, nu pentru că «trebuie absolut să o citeşti»“, îi spune el la un moment dat lui Lauren, foarte răbdătoare să asculte orice tiradă, inclusiv pe cele autojustificative. Însă, asistemic şi de-a dreptul bizar Arthur devine abia după ce „împarte“ apartamentul cu Lauren, lucrul dându-le celor din jur – inclusiv candidatelor matrimoniale – destul de mult de furcă.

Cum spuneam, empirismul moderat revoltat al protagonistului e prezentat ca venind din educaţie, Arthur beneficiind, fireşte, de o mamă cum puţine sunt date să se nască. „Să nu ai îndoieli – îl dădăceşte tandru mama atunci când se aflau la pescuit, într-o perioadă idilică a copilăriei. – Vei cunoaşte multe spaime. Luptă împotriva lor, dar nu le înlocui cu ezitări prea lungi. […] Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi. Fă în aşa fel ca lumea să se mişte…“ (Ibid.) Alteori, ea îi vorbeşte despre miresmele materiale, senzoriale ale universului, avertizându-l împotriva amăgirilor şi depresiilor imaginare: „…Atunci deschide bine ochii şi priveşte în jurul tău. Amintirile frumoase nu trebuie să fie trecătoare. Impregnează-te cu materii şi culori. Acestea vor sta la originea gusturilor şi nostalgiilor tale, când vei fi bărbat.“ (Ibid., p. 134)

Poveţele vin la pachet cu o somptuoasă casă la malul oceanului, pe care Arthur o moşteneşte atunci când mama sa, Lili, moare, însă n-are puterea de a o mai vizita, pentru a nu stârni amintiri filiale dureroase. Nici de vândut n-o vinde, în primul rând în numele nostalgiei, şi apoi fiindcă acţiunea romanului va avea nevoie de ea, acesta fiind, de fapt, motivul pentru care o pomenim aici. Să nu uităm, totodată, imaturitatea oedipiană a fiului crescut şi educat fără tată, blajinul pictor Antoine, colocatar al casei somptuoase, om bun la toate, în care Arthur suspectează şi un iubit secret al mamei, făcând parte din ecuaţia romanului doar pentru a transla complexul tatălui absent într-unul de surogat, viaţa mutându-se în acest fel în artă fără prea multe complicaţii retardante.

Ţinând cont de toate acestea, devine aproape neverosimilă fervoarea cu care Arthur i se abandonează unui simulacru. Fusese învăţat că lucrurile sigure sunt cele pe care poţi pune mâna. Că obiectele trebuie să aibă neapărat culori, contururi şi miresme, că senzorialul reprezintă sursa tuturor bucuriilor pe care le poţi încerca. Cu toate acestea, după ce îşi interiorizează şocul iniţial că locuieşte în apartament împreună cu fosta chiriaşă a acestuia, care-l urmează peste tot, din sufragerie până-n baie, fiind, pe deasupra, şi foarte frumoasă, ca să nu mai vorbim de inteligenţă, viaţa lui se face vraişte. Întârzie la birou, apoi renunţă temporar la vocaţie, caută febril pe Internet explicaţii ştiinţifice referitoare la diferitele nivele de comă, ajungând până la ultimul, al patrulea, extinde căutarea la biblioteca municipală, face chiar o vizită la spital – însoţit de Lauren, fireşte –, pentru a conchide în cele din urmă că neverosimilul există ca atare, putându-se chiar materializa.

Dacă am căuta în catalogul de motive Aarne Thompson, am descoperi, probabil, şi codul generic al structurii mitopoetice: frumoasa din pădurea adormită (index AT 410). Pentru a nu ne obosi să căutăm catalogul, scriitorul ne furnizează el „cheia“, sub forma unei amintiri din copilărie. Părinţii invitaseră la masă câţiva prieteni, printre care se afla şi doctorul oftalmolog Miller, care le povesti îngândurat comesenilor că deunăzi operase o fetiţă, „oarbă din naştere“, al cărei caz fusese diagnosticat ca fiind unul fără remediu. „Ea nu ştia cum arată, nu înţelegea ce este cerul, nu cunoştea culorile şi nici măcar chipul propriei sale mame. Lumea exterioară îi era necunoscută, nicio imagine nu-i impregnase creierul. Ghicise forme şi contururi toată viaţa ei, dar fără să poată asocia vreo imagine cu ceea ce îi povesteau mâinile.“ (Ibid., p. 94) Operaţia se dovedeşte a fi un succes, chiar o minune, fetiţa vede pentru prima oară lumea, îşi recunoaşte instinctiv mama dintre cele câteva femei care-i stau prin preajmă, scriitorul fiind suficient de drăguţ (nu sunt ironic, cuvântul apare de mai multe ori pe parcursul romanului, cu precădere pentru a-l caracteriza pe Arthur) să ne spună povestea din cel puţin două motive, ambele structurale.

Primul este acela că furnizează pattern-ul: prinţul care trezeşte la viaţă frumoasa adormită. Al doilea se leagă de rolul pe care Lauren îl joacă, printr-o logică a oglinzii, în economia vieţii lui Arthur, trezindu-l erotic, maturizându-l senzual, paradoxul neputând fi luat în seamă decât dacă ţinem cont de faptul că finalul romanului rămâne, totuşi, deschis. Oricum, iubirea celor doi se înteţeşte, devine împlinire şi eros, o piedică neaşteptată în calea fericirii lor ivindu-se din direcţia spitalului, unde, după luni şi luni de existenţă comatoasă, lipsită de reacţii şi de speranţe, doctorii izbutesc s-o convingă pe mama lui Lauren să accepte eutanasierea fiicei sale, să semneze actele de renunţare şi să elibereze patul.

Periclitat fiind şi dublul spectral de care se îndrăgostise, Arthur recurge la gestul nebunesc de a sustrage corpul iubitei lui de la terapie intensivă, ajutat fiind de către Paul, care „împrumută“ o ambulanţă arhaică  de la tatăl său vitreg, de profesie strângător de vechituri şi tinichigiu auto, dosarul de transfer fiind măsluit pe computer şi la imprimantă de către Arthur, cu complicitatea lui Lauren, care-i dictează termenii medicali şi textul formularistic ca atare. Scos neverosimil de uşor, corpul e dus în casa de vacanţă de pe malul oceanului, lucrurile complicându-se atunci când pe fir intră poliţistul George Pilguez, care înnoadă câteva indicii formale şi de circumstanţă, ajungând la concluzia că episodul răpirii din spital şi cel al dispariţiei fără urmă sunt prea suspecte pentru a nu îndreptăţi declanşarea unei investigaţii mai amănunţite.

Din nou, melodrama bate realitatea, oferindu-i cititorului iluzia că iubirea triumfă chiar şi-n cele mai potrivnice dintre cazuri. Versat, bun detectiv, lui Pilguez nu-i vine greu să-l demaşte pe Arthur, numai că, între timp, se lasă convins de intensitatea iubirii celor doi, hotărând să cauţioneze restituirea tacită a corpului la spital, convingându-şi ulterior superiorul să închidă ochii în privinţa aspectelor procedurale şi să claseze dosarul.

Numai că, se produce o minune: atunci când nimeni nu se mai aştepta, doctoriţa Lauren Kline se trezeşte din comă, nerecunoscându-l, desigur, pe iubitul sufletului ei, a cărui prezenţă la căpătâiul ei o contrariază neplăcut. Acum e cazul să ne reamintim, dezamăgindu-l pe cititorul fericit care s-a narcotizat deja cu happy end-ul, că superiorul ierarhic al lui Lauren o lăuda pentru aptitudinile sale medicale, dar o considera un caracter cu care e dificil de convieţuit. De bună seamă, mama e la îndemână pentru a-i desluşi fiicei sale cine este Arthur şi cărui cavaler îi datorează ea trezirea din pădurea adormită, însă continuarea ipotetică a romanului e privilegiul nostru, al tuturor. Nu e neapărat nevoie să ne imaginăm un deznodământ idilic, precedat de câteva conflicte sau neînţelegeri tranzitorii. În călimara scriitorului există de toate, inclusiv speranţe pentru un al doilea volum, mai furtunos.

Bunul cititor va fi remarcat deja că, tot povestind, am uitat de câine. Merită şi el un al doilea volum, pentru a fi reintegrat cum se cuvine.