a8

Nu am nici o fotografie
cu mine şi domnul profesor

                                  de Ştefan Manasia

Nu am nici o fotografie cu mine
şi profesorul meu de teoria literaturii.
Aşa cum nu am cu mine
aprinzînd focul sau grădinărind
în acvariu. Lucrurile simple
şi pasionale nu apar
niciodată în fotografii.

Cum ai putea fotografia intonaţia, vibraţia
profesorului meu Ion Vlad
prezentîndu-ne (Litere, anul I)
noile triburi de zei (Faulkner, Cortázar, Babel)
şi isteţimea formaliştilor ruşi? Cum ai
putea surprinde chipurile
mesmerizate sau tîmpe ale studenţilor?

Cursurile lui Vlad – revelator pentru
impostură şi idioţie, singurul argument
ca să nu abandonez Literele,
sanctuarul sicofanţilor castratori,
templul bîntuit de iezuiţi.

Un paparazzo ascuns în arborele
de gingko-biloba din parcul facultăţii
l-ar fi văzut seara pe universitarul
cu alură de commissaire
urcînd la volanul acelui Oltcit,
cu grija pe care fără îndoială
o porţi relicvelor industriale.
Întîlnirile noastre au fost,
şi după studenţie,
cele mai bune antidepresive.
Am schimbat cărţi şi idei
cum nu credeam s-o mai pot face,
cu aceeaşi ardoare pentru literatură,
pentru roman.

Am vorbit şi la bordul acelui Oltcit
pînă ce aproape şi-a fixat botul,
într-un garaj de pe Nuferilor,
direct în sacii de cartofi. Era toamnă
cînd se aprind devreme felinarele
şi miroase a struguri.

Proză? Nu, poezie, am răspuns cînd profesorul Vlad
m-a întrebat ce scriu şi a pufnit cu exasperare.
Apoi, într-una din zilele alea, a ţinut cea mai
frumoasă oră făcînd arheologia
şi apologia unui singur poem.

Aş fi vrut să mă cheme Nichita Hristea Stănescu
să fi publicat Anatomia, fiziologia şi spiritul
şi să mă las de scris.