a2
Fortăreaţa
Horia Gârbea
Am luat comanda garnizoanei într o joi. Vineri dimineaţă, barbarii au atacat fortăreaţa. Nu ştiam ce trebuie să fac într o situaţie ca asta. Am ieşit la marginea zidurilor şi am explicat, prin semne, către barbari:
– Sînt nou aici. Ce se cuvine să fac?
Majoritatea au urlat ceva la mine. Semnificaţia am priceput o însă din semne:
– Să ne predai îndată fortăreaţa, lua te ar dracu’!
Alţii, mai puţini, au urlat încă şi mai tare altceva. Am dedus din semne:
– Să lupţi ca un războinic, lua te ar dracu’!
Atunci cei mulţi dintre barbari i au înhăţat pe cei care strigaseră să lupt şi i au spînzurat de cei mai apropiaţi copaci. Îndată după treaba asta, s au retras şi de atunci nu au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.
*
Am luat comanda garnizoanei într o luni, de dimineaţă. Marţi pe la prînz, barbarii au atacat fortăreaţa. Am adunat consiliul şi am cerut părerea ofiţerilor. Unii, mai ales cei tineri, au cerut să rezistăm, alţii au spus că e mai bine să le predăm fortăreaţa. Un al treilea grup a vrut să ieşim la cîmp deschis şi să i atacăm pe barbari. S au certat îndelung. S a lăsat întunericul. Au fost aduse făclii şi disputa a continuat toată noaptea. În zori, un soldat de veghe a venit să ne spună că barbarii au plecat şi nu se mai zăresc.
*
Am luat comanda garnizoanei într o zi de miercuri. Sîmbătă noaptea, barbarii au împresurat pe tăcute fortăreaţa. Duminică dimineaţă am văzut cetele lor înşirate în jurul zidurilor. Am ordonat să fie întinsă deasupra porţii o pînză pe care scria: „Chiar şi barbarii respectă ziua Domnului“. După un timp, pînă au înţeles mesajul, barbarii au întins şi ei o pînză prinsă de două suliţe. Pe ea erau spoite stîngaci nişte imagini rudimentare. Un tălmaci, care nu era totuşi prea sigur pe pictogramele barbare, ne a spus că pe ea ar fi scris: „Nu ne pasă. Noi luptăm numai duminica“. Ne am petrecut aşa, privindu ne şi fluturînd pînzele vreo patru săptămîni. La capătul lor, barbarii s au retras şi de atunci nu au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.
*
Am luat comanda garnizoanei într o seară de vineri. Pentru a evita orice risc de spionaj din partea barbarilor, am ordonat imediat ca nimeni să nu înveţe limba barbară. Cei care voi fi prinşi că o cunosc vor fi spînzuraţi pe loc. La primul consiliu, un ofiţer mi a spus că a învăţat limba mai demult, în tinereţe, şi că va încerca să o uite, dar nu poate fi sigur că va reuşi. I am spus că în acest caz nu va primi nicio pedeapsă. Totuşi, nu mi puteam asuma riscul, aşa că, în noaptea următoare, cînd era de strajă, i am ordonat unui soldat să se apropie pe furiş de el şi să l arunce de pe zid.
*
S a întîmplat să iau comanda garnizoanei într o duminică. Luni dimineaţă, barbarii au atacat fortăreaţa. S au postat în jurul ei, la o distanţă destul de mare şi au început să lanseze săgeţi şi proiectile. Un grup îndrăzneţ şi violent s a năpustit asupra zidurilor, condus de un barbar uriaş care urla tot timpul ca să i stîrnească pe ai lui. Am ordonat o ieşire prin spate şi o învăluire, aşa că, după o luptă scurtă, aproape toţi barbarii au fost prinşi de vii. Atunci oastea barbară a încetat să mai tragă. Ca să le arăt că nu glumim, am dat ordin să fie spînzuraţi pe rînd, din oră în oră, pe creasta zidurilor şi în afara lor, toţi prizonierii. Barbarii şedeau şi priveau în tăcere. Ultimul a fost spînzurat şeful grupului, care, pînă cînd şi a dat sufletul, a continuat să urle, probabil sloganuri de ale lor. Cînd a încetat să se mai mişte, barbarii s au ridicat şi au plecat. Iscoadele trimise către locul unde stătuseră barbarii au găsit cîteva obiecte de artă lăsate de ei, orînduite frumos, desigur în chip de daruri.
*
Era o zi ploioasă de sîmbătă cînd am luat comanda garnizoanei. Luni în zori barbarii au atacat fortăreaţa. După cîteva schimburi de săgeţi şi de pietroaie, s au apropiat de poartă trei barbari ducînd un băţ cu un steag alb. Pentru că nu ştiam unii limba altora, barbarii trimiseseră un mesaj simbolic. Solii au fost aduşi în faţa mea. Primul era un bătrîn care mi a întins un vas de lut şi două monede. Al doilea era un bărbat matur. El mi a dat un peşte mort şi o bucată scurtă de lanţ. Al treilea era un adolescent, aproape copil, care mi a oferit o praştie şi o bucată de aramă pe care se zgîriaseră nişte semne ciudate. Ofiţerii mei au încercat cîteva ore să interpreteze comunicarea barbarilor, dar fără niciun rezultat. Am hotărît ca obiectele, cu excepţia peştelui mort, să fie păstrate, iar trimişii să fie spînzuraţi pe creasta zidurilor, în afara lor. A fost o hotărîre bună. Barbarii s au retras imediat şi de atunci n au mai apărut pe lîngă zidurile noastre.
*
Comandantul garnizoanei a murit într o miercuri, pe la amiază. Miercuri noaptea am preluat comanda, iar joi seara barbarii au atacat fortăreaţa. Lupta a început cu încrîncenare. În cîteva zile, ambele pîlcuri erau zdrobite de oboseală. Am ordonat să se arboreze pe ziduri un steag cu o inscripţie care propunea un armistiţiu. N am primit răspuns. Era limpede că nu înţeleseseră. Am cerut atunci celor doi plutonieri care ştiau vag limba barbară să afişeze pe zid un fel de dicţionar. Poate cei mai isteţi barbari ar fi putut pricepe. Ei mi au raportat că nu e cu putinţă, pentru că barbarii nu cunosc nicio scriere. Atunci am făcut nişte plăci mari pe care am pictat diferite lucruri, am scris alături numele lor în limba noastră. În fiecare zi, un soldat afişa cîteva plăci, iar unul dintre plutonieri striga de pe zid denumirea în limba noastră şi în cea barbară, cît se pricepea. Alţi soldaţi îi protejau cu scuturile pe cei doi. Barbarii au tras tot mai puţin, apoi deloc. După cîteva luni, o solie compusă din cinci barbari a venit cu un steag alb la porţile fortăreţei pentru a negocia armistiţiul. Am constatat că scrisul nu se lipise de ei, dar vorbeau binişor limba noastră.
*
După ce am preluat comanda garnizoanei, într o joi, am avut cîteva săptămîni de pace. Am pregătit cu grijă totul pentru un eventual atac. Într o luni, noaptea, barbarii au atacat fortăreaţa. Totul era prevăzut. Am executat o ieşire fulgerătoare şi i am capturat pe cei mai de seamă doi comandanţi ai barbarilor. Oastea lor s a retras şi s a oprit la o distanţă prudentă de ziduri. Am închis prizonierii cu grijă. A doua zi, după cum citisem cîndva într o carte, i am poftit prin semne curtenitoare la masă. Ofiţerii şi cu mine am mîncat terci, cu mîna, din blide de lut şi am băut o poşircă din cupe de lemn. Celor doi barbari le am oferit mîncare de soi în farfurii de argint, cu tacîmuri de aur care i stinghereau, şi le am dat vin vechi în cupe de cristal. După masă, i am eliberat pe poarta principală, cu toată ceremonia. Barbarii nu s au retras. Spre seară, am primit de la ei o solie cu un mesaj scris în limba noastră, cu o gramatică îngrozitoare. Scrisoarea ne poftea pe mine şi pe aghiotantul meu să luăm masa la ei în ziua următoare.
*
Am primit comanda garnizoanei într o seară caldă de miercuri. Vineri dimineaţă, cînd ne am trezit, am observat că barbarii încercuiseră fortăreaţa. Ca să nu ajungem să luptăm, am hotărît să trimit o solie din trei ofiţeri ca să negocieze cu barbarii condiţiile în care ar accepta să se retragă fără să ne mai încăierăm. Nimeni n a vrut să facă parte din solie. Erau convinşi că barbarii îi vor spinteca pe trimişi. În cele din urmă am tras la sorţi. Cei trei, care au pierdut, au plecat îngroziţi şi convinşi că nu se vor mai întoarce. Au dispărut în tabăra inamică. Nu i am mai văzut pînă sîmbătă pe la prînz. Atunci au revenit, aducînd daruri de la barbari. Aceştia se purtaseră bine cu ei, le dăduseră carne şi vin, îi adăpostiseră într un cort al lor şi, la plecare, le oferiseră arme de ale lor şi chiar nişte monede primitive şi colţuroase, dar făcute din aur. Din păcate, oamenii noştri nu înţeleseseră prea bine, fiind aleşi prin hazard, şi nu după cunoştinţele lor lingvistice, dorinţele barbarilor şi ce voiau ei în schimbul retragerii. Trebuia trimisă o nouă solie. Toţi ofiţerii au vrut să facă parte din ea, erau gata să se încaiere, îşi exagerau cunoştinţele în graiul barbar. Pînă la urmă a trebuit să fiu de acord să plece şase mesageri. Au plecat sîmbătă seara, plini de voie bună. Duminică noaptea încă nu se întorseseră. Luni dimineaţă am observat că barbarii se retrăseseră fără niciun zgomot. Pe cei şase ofiţeri din a doua solie nu i am mai văzut niciodată.