a6

Profesorul clujean a cărui studentă mi-ar fi plăcut să fiu

Ileana Mălăncioiu

          Atunci cînd eşti invitat să participi la celebrarea unui critic literar şi teoretician al literaturii de anvergura domnului profesor Ion Vlad, instinctiv te gîndeşti în ce împrejurări l ai cunoscut, ce a însemnat acest lucru pentru tine şi ce reprezintă opera sa pentru cultura română.
Aşa cum am mai spus, în 1971, într o şedinţă de redacţie a secţiei Literar a Televiziunii, unde fusesem repartizată după absolvirea cursurilor universitare şi eram încadrată ca stagiar, am avut o intervenţie „nepotrivită“ cu privire la tezele lui Ceauşescu şi, ca urmare, a trebuit să părăsesc acea instituţie. Am obţinut, cu greu, transferul la revista Argeş, unde nu am rezistat mai mult de un an, după care am devenit şomer. Părinţii mei erau disperaţi că am ajuns din nou pe drumuri. Pentru a i face să înţeleagă că nu mi pierd vremea degeaba prin capitală, m am înscris la doctorat. În 1975 mi am susţinut teza, intitulată „Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka)“. Întrucît luasem tema asta în elanul şi inconştienţa tinereţii, fără să mi dau seama ce volum de muncă şi ce greutăţi implică tratarea ei, vreme de trei ani am ezitat să o public. Cel care m a făcut să mi depăşesc reţinerea a fost Marin Preda, care mi a spus, în stilul său moromeţian, că dacă tot am muncit cîţiva ani la eseul ăsta, ar trebui să l predau la Cartea Românească, să iau un ban pe el, că sunt şomeră. Apoi a adăugat că, indiferent cum va fi primit de critică, după părerea sa, e bine să se ştie ce gîndesc şi în afara cărţilor de poezie.
În anul 1978, cînd am publicat Vina tragică…, domnul profesor Ion Ianoşi, cu care mi am dat doctoratul, m a sfătuit să trimit cartea unor critici universitari interesaţi de problemele tragicului ori de autorii pe care mi am axat cercetarea. Primul nume de pe lista sa era Ion Vlad. Cum eu nu sunt absolventă a Facultăţii de Filologie, ci a celei de Filozofie, şi nu am făcut nici o oră de teorie a literaturii, mă temeam de lectura unui specialist din acest domeniu. Spre uimirea mea, criticul Ion Vlad a fost primul care s a pronunţat asupra cărţii, printr un comentariu entuziast, de o generozitate rar întîlnită. De girul acordat de către un intelectual cu credibilitatea sa nu a depins doar soarta volumului aflat în discuţie. Atunci mi s a pus eticheta de poetă a vinei tragice, care a fost preluată în comentariile ulterioare asupra cărţilor mele. După vreo doi ani, cînd am participat la o întîlnire cu publicul din Cluj, am avut ocazia să l cunosc pe domnul profesor Ion Vlad şi altfel decît din cărţile sale şi din comentariile publicate în revistele literare. M a întîmpinat, împreună cu doamna Carmen Vlad, şi m au invitat la Casa Universitarilor. După masă, am mai zăbovit acolo o vreme, la o cafea, iar apoi m au condus pe jos, către gară, să mai văd o parte din acel oraş frumos, în care ajunsesem pentru prima oară, şi să mai stăm de vorbă. Faptul că Rectorul Universităţii din Cluj m a tratat ca şi cum aş fi fost şi eu rectorul unei universităţi, m a făcut să uit că eram încă şomer şi să mă bucur de ziua aceea, care a rămas pentru totdeauna în memoria mea. Nu peste mult timp, mi a dăruit cartea sa despre Sadoveanu, cu dedicaţia: „Ilenei Mălăncioiu, pentru că a fost la Cluj, pentru că e un poet drag cititorului care a scris aceste pagini despre Mihail Sadoveanu. Fiindcă ştie că cel mai de preţ lucru e povestea. Deci, a fost o dată… Cu afecţiune, Ion Vlad Cluj, 28 mai 1981“.
Mi am îngăduit să reproduc aceste cuvinte prin care mi se aducea un elogiu nemeritat, pentru a mărturisi că, atunci cînd mi au fost adresate, nu ştiam că, prin statutul său existenţial, Povestea e cel mai de preţ lucru. Am înţeles cu adevărat sensul dedicaţiei abia după ce am citit cartea, care m a făcut să mă întorc la Hanu Ancuţei, la Divanul Persian şi la Creanga de aur, din perspectiva autorului, pentru care poveştile Orientului antic constituiau un izvor de înţelepciune. Comentînd aceste capodopere sadoveniene, Ion Vlad pune accentul pe faptul că în ele atmosfera este creată prin acel A fost o dată…, cu care încep poveştile de cînd lumea, repetat de cîte ori e nevoie, pentru a ne face să ne întoarcem la miracolul vieţii şi al petrecerii ei. Interpretarea sa este a unui teoretician şi critic literar înzestrat cu simţul valorii şi al realităţii, pentru care citirea unui roman nu reprezintă o pierdere de vreme, ca pentru alţi teoreticieni ai literaturii, ci dimpotrivă. Asta l a făcut să înţeleagă, din interior, că în pofida tuturor schimbărilor, datorate timpului, spaţiului şi orizontului de aşteptare al cititorului – pentru care o carte este nouă la fiecare lectură –, sensul existenţial al poveştii rămîne acelaşi. Chiar dacă nu se poate pune semn de echivalenţă între a povesti pentru a nu muri, aşa cum se întîmplă în O mie şi una de nopţi şi A trăi pentru a ţi povesti viaţa, cum scrie pe coperta cărţii sale de memorii autorul celebrului roman Un veac de singurătate.
În lucrările de sinteză publicate după 1989, Ion Vlad e situat alături de Adrian Marino şi de Mircea Zaciu, printre valorile de prim-plan care simbolizează – prin „ardelenism“ – ordinea, fidelitatea, solidaritatea şi ataşamentul faţă de tradiţie, dar au totodată o largă deschidere către valorile modernităţii româneşti şi universale.
În ce mă priveşte, cred că opera lui Adrian Marino e una de tip cultural, care se întinde pe orizontală, iar Jurnalul unui om singur mă îndepărtează şi mai mult de autor. Fiindcă scrisul reprezintă o cale de a ţi supravieţui, şi nu una de luptă oarbă şi cu cei vii şi cu morţii care nu se mai pot apăra. Dacă Adrian Marino a fost un om singur şi trist, Mircea Zaciu s a bucurat de preţuirea şi dragostea celor de care era înconjurat. Pentru echinoxişti el a rămas în continuare Profesorul şi după ce farmecul indiscret al Jurnalului şi scrisorilor sale, apărute post mortem, le a produs unora dintre ei leziuni greu de vindecat. Pentru mine, profesorul clujean a cărui studentă mi ar fi plăcut să fiu este Ion Vlad. Pentru că de la el am învăţat, cît puteam eu să învăţ despre lumea recreată de Dostoievski, cu personaje surprinse în situaţii de viaţă şi de moarte, care se confruntă cu Ordinea Divină, despre sensul existenţial al poveştilor care au dus la crearea unor ţinuturi imaginare ca Yoknapatawpha lui Faulkner şi Macondoul lui Márquez şi nu în ultimul rînd despre romanul universurilor crepusculare. Pledoaria sa pentru întoarcerea la Text şi pentru lecturile paralele, necesare în stabilirea unor filiaţii sau a unor interferenţe revelatoare, devine credibilă atunci cînd îi citesc comentariile în care Musil e privit prin prisma lui Joyce, ori cînd ne întîlnim pe drumul făcut înapoi, de la Procesul lui Kafka la procesul real al lui Dostoievski, încheiat prin sentinţa condamnării la moarte, care şi a lăsat amprenta pe cea mai mare parte din opera sa. Îmi veţi spune, pe bună dreptate, că nu e singurul teoretician al literaturii care pledează pentru ideea de a citi un creator de univers prin altul, pînă ajungi la Creatorul Suprem şi la geneza lumii, şi vă voi aminti că teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Drumul de la demonii lui Dostoievski, care se învîrtesc în jurul marelui păcătos Stavroghin ca în jurul soarelui negru al melancoliei, pînă la colonelul Sutpen din Absalom, Absalom! care a făcut din Războiul de Secesiune propriul său război, este lung şi greu. Eroul tragic din Lumea Nouă recreată de Faulkner nu se mai confruntă cu ordinea creştină, ca în opera marelui prozator rus. Nici cu paznicii de la Poarta Legii, pe care se pătrunde o singură dată, ca în proza lui Kafka, ci cu Dumnezeul crud al Vechiului Testament, ori cu Soarta, ca în tragediile antice.
Faptul că ne am întîlnit pe acest drum m a făcut să constat că studiile despre lectura povestirii şi despre lectura romanului semnate de Ion Vlad sunt ale unui teoretician al literaturii înzestrat cu darul cititului şi cu acel simţ special al concretului care face ca ideile susţinute prin scene relevante din capodoperele literaturii române sau universale să poată fi văzute cu ochiul liber. Opera sa este a unui teoretician şi critic literar care iubeşte cu adevărat literatura. De aceea mă bucur că întîmplarea sau norocul a făcut ca de la relaţia de preţuire şi recunoştinţă de la care am plecat să se ajungă treptat la una de prietenie. Dată fiind distanţa dintre noi şi cea dintre Bucureşti şi Cluj, acest lucru n a fost uşor de realizat. El se datorează în bună măsură harului unic de comunicare al doamnei Carmen Vlad, pe care am întîlnit o într o vacanţă petrecută la Casa Scriitorilor de la Neptun, şi am avut sentimentul că o cunosc de totdeauna. Poate şi pentru că, prin fineţea intelectuală, îmi aducea aminte şi de I. Negoiţescu, care era vărul său.
Un rol important în această poveste de viaţă şi literatură l a avut şi o întîmplare semnificativă pentru ultimii ani ai dictaturii, în care a fost implicat Tudor Vlad, după ce debutase cu succes în proză şi era corector la Tribuna. În anul 1983, un număr al revistei a fost retras de pe piaţă, din cauza unui grupaj de versuri al meu. În poemul care deranjase cel mai mult oficialităţile, făceam o trimitere de la aplauzele mulţimii înfometate în faţa lui Ceauşescu, la cele cu care era întîmpinat la vremea sa Führerul. Incidentul s a soldat cu o anchetă a Securităţii făcută în redacţia revistei. Întrebat despre ce e vorba în poemul incriminat, Victor Felea, care semnase pentru publicarea lui, a lăsat capul în jos, recunoscînd că e vinovat şi dovedind astfel încă o dată că nu întîmplător i se spunea Kafka. Augustin Buzura, care gira postul de redactor şef, a tăcut, lăsînd să se înţeleagă că el nu l a citit, iar Tudor Vlad s a uitat senin la anchetator şi a spus că e un poem antirăzboinic. De atunci, el a rămas pentru mine Corectorul. Chiar dacă între timp a devenit profesor de literatură, la o universitate din SUA. Pe la jumătatea lunii septembrie, vorbind cu domnul profesor la telefon, am întrebat, ca de obicei, ce mai face Corectorul. Era în vacanţă la Cluj şi peste cîteva zile urma să plece în America. Citise pe internet că am fost propusă de Cristian Tudor Popescu pentru postul de Preşedinte al ţării, luase propunerea asta în serios şi a ţinut să mi spună că el a optat pentru mine. Aflînd că mă bucur şi de un sprijin preţios de peste Ocean, m am simţit ca şi cum aş fi cîştigat deja competiţia. Dar nu am invocat numele Corectorului pentru contribuţia sa la această victorie, ci pentru a l readuce astfel printre noi, cu prilejul celebrării tatălui său, căruia mă bucur să i pot spune:
La mulţi ani, Domnule Profesor, cu cele mai calde urări de sănătate şi împlinire a tot ce vă doriţi, cu gratitudine pentru încrederea pe care mi aţi acordat o cînd nu mi găsisem încă drumul şi pentru prietenia apărută pe fondul acesteia, menită să reziste vremurilor şi vremii.

Textul face parte din volumul aniversar
îngrijit de Laura Lazăr Zăvăleanu,
în curs de apariţie la Editura Eikon