a13

Între Caragiale şi Cioran

Ovidiu Pecican

1. De la critică la filosofia culturii

Cititorul specializat aşteaptă de la filosofia românească, dacă nu sisteme speculative, măcar formule ambiţioase de gândire pe cont propriu. Când vine însă vorba de textele propriu zise, el descoperă, în multe cazuri, exerciţii academice în marginea unor clasici ai speculaţiei occidentale; corecte, poate, utile în înţelegerea acelora, dar nu mai mult decât produsele unei bi¬rocratizări universitare a cunoaşterii, fără alonja pe care o presupune gândul eliberat de înţelegerea canonică, rigidă, a metodei. Or, gândirea filosofică originală presupune tocmai un exerciţiu de libertate, o evadare din canonic şi o descoperire pe cont propriu a temelor, unghiurilor de explorare şi a accentelor legate de marile (şi micile) probleme ale vieţii şi universului.
Unul dintre autorii de glose filosofice care scapă acestei arondări, în pofida faptului că, de o viaţă, îşi câştigă pâinea în aule populate de studenţi, este Ion Vartic. Datorită, în parte, publicaţiilor lui citite oarecum în grabă şi pentru că, realmente, este un împătimit de teatru (teza lui despre Ibsen şi teatrul modern, susţinută în 1988, dar publicată în 1995, sub titlul Ibsen şi „teatrul invizibil“: Preludiu la o teorie a dramei, este o lectură novatoare a dramaturgului scandinav, prilej de elaborare a unei teorii a dramei şi de reflecţie asupra „teatrului invizibil“), exegetul a fost socotit mereu critic literar şi expert în dramaturgie. După Iulian Boldea,

Ion Vartic reuşeşte să ne ofere o descriere detaliată, pe cât de „adevărată“, pe atât de riguroasă, a structurii lor dramatice, a resorturilor intime care generează tensiunea estetică şi ontologică, demonstrând astfel modernitatea formulei teatrale ibseniene. Cele patru capitole ale cărţii (Ibsen contemporanul nostru, Glose despre teatrul analitic sau teatrul invizibil, Teatrul şi „mişcarea recunoaşterii“, Astă seară, Ibsen…) articulează o viziune unitară, organică, în care demersul tipologic, preferând exactităţii exterioare precizia metodologică, îşi anexează, ca instrumente viabile de lucru, metoda comparatistă, raportările continue, fecunde, fie la dramaturgia postibseniană (Cehov, O’Neill, Miller, Pirandello, Strindberg), fie la teatrul brechtian şi la teatrul absurdului. (Beckett, Ionesco) (Iulian Boldea, „Modelul şi exemplul“, Apostrof, anul XXI, nr. 6 (241), 2010)

Vartic a depăşit însă relativ repede critica literară propriu zisă, migrând pe nesimţite şi pe neobservate către filosofia culturii şi spre estetică; a formelor teatrale, în particular, dar cu deschideri mai ample către o posibilă reprezentare a lumii în oglinda scenei (evoluţie anunţată încă din 1982 de titlul culegerii sale de texte Modelul şi oglinda).
Cu Cioran naiv şi sentimental – apărut, iniţial, în 2000, tradus în spaniolă de Francisco Javier Marina, sub titlul Cioran ingenuo y sentimental (2009), şi reeditat, într o terţă ediţie (a doua în limba română), în 2011 –, autorul îşi dezvăluie mai bine anvergura şi capacitatea de a avansa, pornind de la performanţele bine ştiute ale unui eseist şi aforist sibian devenit faimos la Paris, pe calea unei exegeze caracteristice mai degrabă tipului de abordare filosofică. Avantajele condeierului, într o asemenea întreprindere, sunt de natura evidenţei. Excelenţa scrisului său literar, asigurată, pe lângă certitudinea talentului personal, de formaţia de filolog împătimit de literatură şi de laborioasa prestaţie de îngrijitor de ediţii (Vasile Pârvan, Emanoil Bucuţa, Dominic Stanca, Alexandru Sever, I. D. Sîrbu, Petru Dumitriu, Alexandru Vona, I. Negoiţescu, dar şi Adolfo Bioy Casares, Mihail Bulgakov, Ramiro de Maeztu, ori clasici precum Caragiale, E. Ionesco), vine, în cazul exegetului cioranian, în mod oportun la întâlnirea cu o privire sfredelitoare, maniacal atentă la detaliul aparent insignifiant din care renaşte o lume, dar peste care răsar şi sensuri noi, revelatoare pentru înţelegerea operei. Acest tip de demers, în aparenţă caracteristic eseisticii – de calitate – din cultura noastră, se cuvine aşezat, pentru mai multă acurateţe, în categoria demersurilor filosofice din categoria celor ilustrate de Allan Janik şi Stephen Toulmin în Viena lui Wittgenstein, de Michael Pollak (Viena 1900: O identitate rănită), de Carl Schorske (Viena fin de siècle) ori de William M. John¬son (Spiritul Vienei: O istorie intelectuală şi socială, 1848 1938). Precizarea se face doar în linia acurateţii şi exigenţei înţelegerii unor evoluţii care trec de decriptarea biografiei insului de excepţie înspre perceperea mai consistentă a ambianţei ideatic culturale în care el a evoluat şi către surprinderea unor tendinţe mai ample ale mediilor sociale, politice şi de gândire formative pentru unele linii de performanţă din creaţia culturală a unor epoci şi locuri. Aceeaşi formulă revine şi în amplul studiu despre clasicul prozei şi teatrului românesc, sub titlul I. L. Caragiale şi momentele sale exemplare, din ediţia Momentelor din 2013.
Astfel, Cioran fragmentarul, Cioran ratatul cu metodă, Cioran cititorul consumator de biblioteci teoretice, Cioran insomniacul şi frivolul se dovedesc, prin însumare, juxtapunere şi completare, faţetele unui ins în care se adună mai multe condiţii: cea de filosof suprimat, din care se revelează resturile sclipitoare ale unei gândiri prinse într o combustie rămasă mereu secretă şi evocată după consumarea ei, prilej de înţelegere în noi profunzimi a profilului unei Europe Centrale româneşti (sibiene, chiar!) interbelice; a unei românităţi digerate filosofic şi dezasamblate cu metodă, coroziv, pentru mai buna ei reconstruire în parametri europeni; a unui curent de idei şi de acţiune culturală care continuă prin Cercul Literar de la Sibiu, dar care se alimentează secret din situările estetice teoretizate şi/ori exemplificate/ilustrate de Schiller. Ocazia se vădeşte excelentă pentru resituarea mioritismului blagian însuşi şi pentru alăturarea oiţei mitice româneşti în penumbra lui don Quijote. În acelaşi timp, adeziunea simultană a lui Cioran la modelul lui Iov şi la rolul eternului curtezan donjuanesc îi prilejuieşte lui Vartic redimensionarea marginalităţii româneşti şi a unei condiţii metece exprimate în peisajul de megalopolis cultural parizian cu surprinzătoare şi originale încheieri.
Se poate observa, astfel, cu ce materiale îşi construieşte eseistul şi monograful clujean noile racorduri teoretice. Acestea îl apropie, cine s ar fi gândit, de Constantin Noica – cel din Povestiri despre om şi din cele Şase maladii ale spiritului contemporan, de exemplu –, de N. Steinhardt, ale cărui predici din Dăruind, vei dobândi se dovedesc prilej, pentru criticul literar şi eseistul care era, de a pune la lucru, într o selecţie convergentă şi filosofic (pentru că existenţialist şi metafizic), dar, mai ales, teologic orientată, un munte de lecturi deplin asimilate… Nici de eseurile pretins frivole şi ocazionale ale lui Al. Paleologu nu se situează departe, cu încercarea lor de a transporta micile detalii ale actualităţii către paradigmele marii culturi şi reperele axiologice ale unei civilizaţii europene profund asimilate.
Suntem, prin urmare, în prezenţa unui gânditor al culturii din descendenţa unei tradiţii cărturăreşti autohtone care include largi respiraţii – mai sunt de menţionat aici şi cei doi Vianu, Tudor şi Ion, cu goetheanismul lor programatic –, dar şi a unui spirit afin cu gânditori europeni din familia lui Ernst Cassirer, Georg Simmel (Die Groß¬stadt und das Geistesleben), Heinrich Zimmer, René Guénon sau E. R. Dodds. La drept vorbind, seria numelor care se lasă invocate poate continua, găsind exemple în toate culturile care, în secolul trecut, au socotit că reflecţia asupra culturii îşi află adeseori inspiraţia nu din sfera abstractă a ideilor înalte, ci explorând diverse areale factologice într o anumită lumină, pentru a pune în valoare un sâmbure de cunoaştere mai adânc şi mai general. Descinzând din această tradiţie extrem de bogată şi de ramificată, Ion Vartic elaborează în proximitatea unora dintre reprezentanţii ei (mai recenţi) care, împletind interesul pentru detaliul biografic şi de atelier, îşi recoltează probele din acest areal faptic, regăsind, pe baza lor, legăturile secrete – sau numai camuflate – cu rădăcinile pline de seve ale unei filosofii a culturii impregnate de latenţe şi posibilităţi.

2. Hermeneutica lui… Caragiale

Din fericire, traseul dinspre critica literară şi exegeza teatrală către filosofia culturii poate fi refăcut, la Ion Vartic, relativ precis. Încă în 1980, pe atunci tânărul literat şi universitar clujean descoperea versantul metafizic al scrisului caragialian în legătură cu enigmatica proză Inspecţiune de Caragiale („Domnul profesor Belikov şi nenea Anghelache“, in Ion Vartic, Clanul Caragiale, Cluj Napoca: Biblioteca Apostrof, 2002, p. 9 17). La celălalt capăt al intervalului, tema „complexului lui Fiesco“ apărea deja din 1992, într un eseu dedicat aceluiaşi autor, având şi un titlu care nu lasă loc îndoielilor („Caragiale şi complexul lui Fiesco“, in ibidem, p. 150 172).
Cum de, avântându se pe calea conceptualizărilor de factură filosofic culturală, Ion Vartic pornea de la cazul unui clasic al literaturii noastre, şi nu de la cel al vreunui filosof? (Şi cum de, pe de altă parte, îşi inaugura conceptualizările pornind de la un orizont teatral schillerian?) La drept vorbind, seria de concepte proprii, relevante pentru filosofia culturii, debutase mai devreme, în cartea despre Ibsen. Acolo, „«Drama cu turn» e […] acel tip de dramă care «figurează, sub aparenţe profane, un mit ascensional, unde elementele simbolismului axial – muntele, platoul, colina, turnul însuşi – sugerează trecerea către un alt stadiu de viaţă, spre o altă lume, spre ‘polul plus’ al începutului originar»“ (Iulian Boldea, op. cit.). Lansând conceptul dramei cu turn, Ion Vartic îşi făcea apariţia în câmpul filosofiei culturii pornind de la o metaforă teatrală posibil de aplicat însă şi în afara teatrului, la întregul câmp al culturii; căci „cu turn“, adică marcate de un sens ascensional, etajat, pot fi oricare simboluri şi parabole ce evidenţiază asemenea caracteristici.
Întrebările de mai sus sunt din cele cărora, probabil, li se poate răspunde pornind de la îndelunga şi bine dovedita pasiune a autorului pentru literatura dramatică şi pentru teatru, pe de o parte, iar pe de alta, prin atracţia faţă de o hermeneutică mai profundă, care, rămânând de expresie literară, să înglobeze şi o reflecţie de tip filosofic. Observaţia că principalele concepte de filosofia culturii propuse de Ion Vartic – „drama cu turn“, „complexul lui Fiesco“ – sunt produsul unei arte literare, şi nu formulări abstracte, eventual derivate, conform uzanţei îndelung afirmate, din alte limbi prestigioase cultural (greaca veche şi latina, în principal; dar şi germana, franceza ori engleza), are darul de a marca o opţiune importantă a autorului. El urmează tradiţia românească inaugurată strălucit de Lucian Blaga, urmând calea metaforei literare.
În eseul cu marcată amprentă memorialistică Privatissima, înclus în volumul Clanul Caragiale, între paginile 18 şi 22, autorul înscrie clar evoluţiile care au precedat declicul. „Lectura mea infantilă – mereu reluată, mai ales duminica dimineaţa, în pat, în aşteptarea micului dejun…“ (p. 18) a devenit ulterior, peste ani, un ritual de acum statornicit, căci „Multă vreme, aproape seară de seară, o deschideam [culegerea de scrieri Caragiale – n. O. P.] la întâmplare şi citeam din ea câteva pagini ca dintr o biblie [subl. O. P.]“ (p. 19). Intenţionat sau nu, fragmentul degajă un aer proustian, amintind de începutul întâiului volum al ciclului În căutarea timpului pierdut, Swann:

Timp îndelungat, m am culcat devreme. Uneori, abia stingeam lumina şi ochii mi se închideau atât de repede, încât n aveam când să mi spun „Adorm“. Şi, după o jumătate de oră, mă trezea gândul că era timpul să încerc să adorm; voiam să pun la o parte volumul pe care credeam că l am încă în mână şi să sting lumina; nu încetasem nici o clipă să fac reflecţii, în somn, asupra celor ce citisem, dar reflecţiile luaseră o întorsătură cam ciudată, mi se părea că eu însumi eram acela despre care vorbea cartea; o biserică, un cuartet, rivalitatea dintre Francisc I şi Carol Quintul. Această credinţă supravieţuia câteva secunde deşteptării mele; nu mi jignea raţiunea, dar mă apăsa ca nişte solzi pe ochi şi i împiedica să şi dea seama că lumânarea nu mai era aprinsă. Apoi ea începea să mi devină de neînţeles, aşa cum după metempsihoză gândurile unei vieţi anterioare sunt ininteligibile; subiectul cărţii se desprindea de mine şi eram slobod să mă potrivesc sau să nu mă potrivesc lui; îmi recăpătasem îndată vederea şi eram foarte uimit găsind în jurul meu un întuneric plăcut şi odihnitor pentru ochi, dar poate şi mai mult pentru mintea mea, căreia îi apărea ca un lucru fără cauză, de neînţeles, ca un lucru cu adevărat obscur. (Trad. de Radu Cioculescu)

Scenă originară a ciclului romanesc proustian, acest amestec dintre somn şi trezie, această îngemănare a iluminărilor onirice cu clarobscurul deşteptării, precum şi îngemănarea lumilor ficţionale (cea din somn şi cea datorată reminiscenţelor de lectură) cu realitatea imediată conturează un mit personal (Charles Mauron), cu ecou direct şi abia puţin diferit în fragmentul vartician.
Decantarea propriilor idei despre atracţia de dincolo de plăcerea lecturii, mai exact despre enigma, misterul îmbietor care făcea din lectura caragialiană o chemare şi o ademenire persistente, s a produs cu o anume încetineală; cu… „metodă“, repetitiv, aproape ritualic, ceea ce nu putea conduce decât la o impregnare profundă cu materialul şi cu abordările autorului îndrăgit.
Un colocviu critic de la Sibiu, în 1982, a fost evenimentul care a evidenţiat că demersul vartician începea să cristalizeze într o hermeneutică înaltă şi purtătoare spre versantul abstract al ideaţiei, lucru semnalat urgent şi cu promptitudine de Alexandru George, care vedea în translaţia respectivă o inadecvare hermeneutică. Fapt grăitor, Ion Vartic nu s a dezis vreodată de tipul respectiv de interpretare, socotit impropriu, în lumea literară, datorită faimei umoristice – şi deci întrucâtva minore, a aplicaţiei spre derizoriu – a maestrului receptat. Dimpotrivă, spune Vartic,

Cred, vorba Sfântului Pavel, că, de fapt, suntem cam „leneşi la pricepere“ în privinţa lui Caragiale, căci, din cauza unei prejudecăţi străvechi, moştenite de la Aristotel, considerăm că scriitorul comic nu poate fi o „fire serioasă“, ci o natură inferioară, de rând, care se ocupă doar de isprăvile oamenilor de rând, rămânând la suprafaţa lucrurilor. Or, cred că nenea Iancu face parte dintre creatorii privilegiaţi în care, uneori, coboară harul şi care, atunci cufundă în inconştientul textelor lor mesaje şi revelaţii transestetice, transindividuale. (Clanul…, p. 21)

Dacă ar fi cunoscut pe atunci ce urma să spună Alexandru Dragomir în primăvara lui 1985 (dar dezvăluit abia în 2004), Ion Vartic ar fi putut da şi acest citat din fostul discipol al lui Heidegger:

oricine creează cu adevărat spune mai puţin decât ar vrea să spună şi mai mult decât crede că spune. Acesta este Spielraum ul interpretării. De aceea o interpretare trebuie să redea haloul din mintea autorului plus acel lucru pe care autorul „l a prins“ ca pe un fel de epifanie a lui proprie. Şi pentru că interpretarea este astfel înţeleasă, nu mai interesează dacă, într adevăr, Caragiale a gândit întocmai tot ce vom spune despre el. Principalul este că acest lucru e spus, fie că a fost gândit sau nu. (Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 4)

Trecând dincolo de paranteza anterioară, confesiunea interpretului operei literare este, aici, cât se poate de clară. Dacă un autor sau o operă vădesc – dincolo de analiza strict estetică, şi cu mijloace artistice omologabile, de nu chiar strălucite – mesaje cu bătaie dincolo de estetic şi de individual, frizând universalitatea, metafizicul sau vreun alt orizont de aceeaşi anvergură (eticul, teologicul etc.), misiunea exegetului este de a urma direcţia observată, fie şi în afara strictei lui specializări.
Aşa se face că Ion Vartic s a aplicat descifrării operei caragialiene – intuite devreme ca lectură de anvergură biblică, subiectiv afectiv vorbind –, cu deplină încredere că

în momentele lor de inspiraţie, hermeneuţii textelor pot descifra măcar fragmente din aceste revelaţii şi mesaje. Căci şi hermeneutica literară are legătură cu „metafizica interpretării“, şi ea conţine ceva din acea gratia interpretandi pe care o explică Moshe Idel, pornind de la Abélard, Gioacchino da Fiore şi diverşi cabalişti. Axiomatic, creatorul are harul de a primi o revelaţie, iar interpretul, harul de a o explica. (Ibidem, p. 21 22; Moshe Idel, Cabala: Noi perspective, Bucureşti: Nemira, 2000, p. 315 316)

Mărturisire a credinţei într o învestitură mai înaltă şi într o vocaţie transcendentă care se cere onorată, această scrijelire a paginii dezvăluie o dimensiune abisală a criticii, crezul în inspiraţia criticului (şi nu doar a autorului de beletristică) şi atestă podul ce leagă, în activitatea de scormonitor literar a lui Ion Vartic, critica de filosofare, pe de o parte, de creaţia de tip artistic, în general, pe de alta.

(Fragment)