a3

Frumuseţea lumii

Silvia Balea

          Se spune că fiecare popor are guvernul pe care îl merită.
Ce au făcut părinţii mei şi atâţia alţi oameni admirabili pe care i am putut cunoaşte în România copilăriei şi a adolescenţei mele pentru a merita această farsă din ce în ce mai grosieră şi devoratoare care le acapara vieţile în epoca lui Ceauşescu?
Cu multă demnitate, ei au încercat să salveze pentru noi, descendenţii lor, frumuseţea lumii… Hrăniţi de unii şi de ceilalţi cu o iubire fără limite şi, prin artă şi cultură, cu cele mai frumoase creaţii ale omului, trăiam într o lume aparte, cosmopolită şi plină de bogăţii spirituale. Acesta era micul nostru teritoriu! Aceasta era ţara noastră!
Însă tenebrele îşi întindeau din ce în ce mai mult tentaculele cu o voinţă fermă de a ne asedia. Era din ce în ce mai greu de rezistat invaziilor barbare şi pierdeam în fiecare zi o bucată din acest puţin „pământ“ care ne rămânea. Ne simţeam din ce în ce mai mult într o ţară străină. Aşa a început deja exilul în interiorul propriei noastre ţări!

          Eram studentă la Universitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj, unde urmam cursuri de spaniolă şi portugheză. Instinctiv paşii mă purtau spre locurile unde nişte oameni excepţionali reuşiseră să deschidă, în ciuda a orice, nişte spaţii de libertate într o lume culturală din ce în ce mai controlată şi cenzurată.
Revista Echinox, fondată în 1968, în ecou la evenimentele pariziene, ţinea de miracol. Ea reprezenta un teritoriu cultural de excepţie, unde multiple talente puteau să se exprime, la adăpost de cenzura obişnuită. Acest statut aparte era datorat încăpăţânării directorilor săi, profesori universitari care ieşeau din lot şi care ţineau să încurajeze o avangardă literară, ferind o, pe cât posibil, de presiunile politice care apăsau asupra tuturor celorlalte publicaţii.
Pentru a şi păstra independenţa, trebuiau derulate o mulţime de şiretlicuri…
Am făcut parte din colegiul de redacţie al acestei reviste din primul meu an de studii. Aveam un mic local în centrul oraşului nostru, unde ne reuneam în mod regulat. Întâlnirile noastre erau savuroase. Domnea acolo o ambianţă ludică şi veselă. Punerea la punct a unui nou număr era o partidă de plăcere garantată. Cei trei directori ai publicaţiei, Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, erau nişte profesori strălucitori. Ion Pop era cel mai cuminte, cel care ne modera conversaţiile ca să nu provoace scandal şi să poată apăra revista. Ceilalţi doi erau mai ştrengari. Erau nişte veritabili farsori, capabili să şi asume mari riscuri pentru a ne asigura doza de umor care ne salva din teribila dezolare în care trăiam. Eram mândri de frumoasa noastră revistă, care nu era conformă directivelor decât în editorialul său. Era o corvoadă să trebuiască să redactezi această pagină, care nu era decât o mască. Ea trebuia să dea impresia că revista noastră semăna cu celelalte. Editorialele noastre, care afişau o ideologie conformistă, cu citate din Ceauşescu şi fraze aparţinând limbii de lemn, ascundeau perfect conţinutul paginilor următoare, unde scopul nostru principal era să vorbim despre cultură în deplină libertate. Această revistă trilingvă şi multiculturală, în care paginile în română alternau cu altele în maghiară şi germană, era concepută cu o mare exigenţă intelectuală. Ne alegeam subiectele cu multă grijă şi ne citeam unii pe alţii fără complezenţă. Pentru noi toţi, Echinox nu a fost numai un spaţiu de expresie privilegiat, dar şi un formidabil loc de învăţare a jurnalismului.
Am participat la această revistă scriind articole de natură diversă, de la cronici literare şi teatrale până la eseuri. Conduceam chiar şi o rubrică specifică, numită „Meridian liric“, unde publicam traduceri din poezia universală, printre care propriile mele versiuni româneşti ale unor poeme în spaniolă şi portugheză. Printre acestea au existat anumite poeme ale lui Borges. Gabriela le a descoperit în momentul apariţiei revistei. Ea a fost foarte uimită, căci nu i spusesem nimic despre asta. Făcea parte din obişnuitele mele accese de libertate.
Gabriela Necheş (Tureacu) era profesoara mea de spaniolă. Ea mi a transmis cunoştinţele sale despre această limbă şi nuanţele sale infinite cu o grijă deosebită.
Nu am întâlnit niciodată pe nimeni atât de exigent ca ea în alegerea cuvintelor pe care le folosea. Le cântărea fiecare nuanţă, cu o dorinţă evidentă de a l găsi pe cel care era cel mai potrivit cu gândirea sa. Atunci când îţi vorbea, putea marca lungi momente de tăcere până când cuvântul invocat ţâşnea. Învăţasem să o ascult şi să aştept cu răbdare să şi termine frazele. Merita întotdeauna osteneala, căci rezultatul era savuros. În timpul tuturor anilor mei de studiu la universitate, m am lăsat ghidată de Gabriela, care mi a făcut cadou prietenia ei, pe drumurile acestei culturi care mă revela mie însemi.
Traducerile mele din Borges nu erau perfecte, departe de asta. Defectele de metrică erau evidente! Gabriela n ar fi publicat niciodată asemenea orori! Cu toate acestea, ea le a privit cu un ochi indulgent şi nu mi a purtat pică pentru că i le ascunsesem.
În orice caz, prin Echinox, trăiam acea atmosferă de libertate şi de frondă cu sentimentul că era ultimul spaţiu fără constrângeri ideologice care ne rămânea. Conversaţiile noastre erau pasionante. Ele continuau adesea în cafeneaua de alături, pe care o numeam „Arizona“, unde consumul nostru de cafea şi ţigări era proporţional cu importanţa subiectului abordat. Ca din întâmplare, într un anumit moment, această cafenea a fost închisă pentru lucrări şi la deschiderea sa am descoperit cu oroare că fotoliile fuseseră scoase şi că nu mai rămăseseră decât mese înalte unde cafeaua trebuia servită în picioare…

          În faţa succesului crescând al revistei noastre, difuzată în mod neoficial în toată ţara, simţeam că perenitatea ei era din ce în ce mai ameninţată. Un număr prea cu¬rajos, conţinând o convorbire cu Lucian Pintilie la turnarea filmului De ce bat clopotele, Mitică, a fost foarte repede retras din circulaţie, atât de virulente erau cuvintele acestui regizor, care deranja teribil regimul.  De altfel, şi filmul său a fost interzis.
Din acest moment, cenzura a început să intervină în mod tot mai apăsător înaintea publicării fiecărui număr. Menghina se strângea tot mai mult în jurul nostru.
La începutul anilor ’80, lumea jurnalismului era tot mai tensionată. Publicam şi în alte reviste decât Echinox. La un moment dat, editorii mei mi au dat de înţeles că dacă doream să continui să public şi să fac din asta o meserie, trebuia să fiu membră „de partid“. Trebuia deci să mi cer adeziunea oficială. Mulţi oameni făceau acest lucru, ca o formalitate şi fără convingere, doar pentru că asta era condiţia obligatorie pentru a exercita anumite meserii. Nu înţelegeam de ce mi se cerea să fac acest gest voluntar, pe când în timpul studiilor mele primare fusesem înrolată din oficiu în „trupele“ de pionieri şi apoi, la liceu, în Uniunea Tineretului Comunist. Era ridicol să mi se ceară, într o ţară cu partid unic…
De fiecare dată când depuneam un nou articol, mi se punea, sistematic şi cu tot mai multă insistenţă, întrebarea despre această faimoasă adeziune. Ştiind că nu voi fi niciodată capabilă de asta, răspunsul meu era invariabil „Nu mă simt încă pregătită“. Mi se dădea de înţeles că beneficiam de o ultimă favoare, dar că asta nu mai putea continua aşa.
Echinox nu îmi cerea nimic în schimbul publicării articolelor mele. Eu am hotărât să colaborez tot mai rar, în momentul când ideea de a mi părăsi ţara s a impus. Nu voiam ca gestul meu să fie un argument în plus pentru cei care pândeau cea mai mică ocazie pentru a face să dispară această revistă, pretextând, de exemplu, că ea era un „cuib de trădători“.

          Cam în aceeaşi epocă în care debutam în Echinox, mi se oferea un alt spaţiu de libertate, spre marea mea fericire. E vorba de trupa de teatru Ars Amatoria, care fusese fondată de un grup de studenţi strălucitori în 1974. Numele său, Ars Amatoria (arta de a face dragoste), se inspira din primul titlu cunoscut al Ars Amandi (arta de a iubi) al lui Ovidiu, scriitor interzis în epoca sa datorită conotaţiilor sale triviale. Ars Amatoria afişa deci, pentru cei care reuşeau să i înţeleagă sensul, voinţa de a se situa la marginea societăţii. Fondatorii săi, Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan şi George Ţâra, adoptaseră un mod de viaţă în care spiritul ludic şi farsele de tot felul făceau parte din cotidian. Pe scenă, textele lor atacau fără concesii lumea înţepenită a universităţii, cu profesorii tetanizaţi de frica de a şi pierde locul, şi tarele regimului comunist. Replicile lor deveniseră celebre şi ele reveneau adesea în conversaţiile noastre cotidiene. Pentru membrii Ars Amatoria, ceea ce conta cel mai mult era râsul eliberator, singurul spaţiu pe care ceilalţi nu puteau să ni l ia.
Eram mândră să aparţin descendenţilor fondatorilor săi şi să fiu aleasă ca actriţă de mentorul grupului, profesorul Ion Vartic, acelaşi pe care îl regăseam în mod regulat în colegiul de redacţie al Echinox-ului.
Eram fascinată de acest om care, în afară de părul său de o lungime care sfida regulile de înfăţişare impuse profesorilor, era o persoană discretă, lăsând chiar să transpară o anumită timiditate. Vorbea cu voce joasă şi gesturile sale erau măsurate. Cine şi ar fi putut imagina că în spatele acestei faţade se ascundea un copil poznaş şi de neîmblânzit, care avea curajul să pună în scenă cu noi texte cu puternică conotaţie subversivă, într o Românie tetanizată de frică?
După o punere în scenă complet nebunească cu Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov, am atacat Eugène Ionesco. Era vorba de prima versiune a Cântăreţei chele, scrisă de Ionesco în română, cu titlul Englezeşte fără profesor. Ne plăcea mult acest text, mai nebunesc şi, după gustul nostru, mai revoluţionar decât versiunea sa franceză. Grosso modo, personajele şi înlănţuirea dialogurilor absurde erau aceleaşi. Exista doar o diferenţă majoră între cele două texte care ne făcea fericiţi. La sfârşitul piesei Englezeşte fără profesor, plictisit să se afle în faţa unei piese din care nu înţelegea nimic, publicul se revolta, urca pe scenă şi ataca actorii. Totul se termina cu o frumoasă harababură, udată din abundenţă de Pompier.
Eu jucam rolul Doamnei Martin. Cuplul Martin avea feţe de clovni albi. Un machiaj dens se lipea de pielea noastră, ca să ne dea un aspect cât mai anonim posibil. Scena în care Dl Martin nu se mai oprea din întrebări către Doamna Martin, cuplu lovit de amnezie, era tratată ca un veritabil interogatoriu, inspirat de cel care era practicat în mod curent de Securitate… Publicul urla de râs!
Odată amnezia terminată, Domnul şi Doamna Martin înţelegeau că împărţeau acelaşi pat şi că, în consecinţă, erau soţ şi soţie. După frazele entuziaste „Elisabeth, te regăsesc!“ şi „Donald, tu eşti, darling!“, actorii trebuiau să rămână nemişcaţi, într o figură de îmbrăţişare, până la sfârşitul scenei următoare, când dialogul lor continua. Era un exerciţiu foarte greu, pe care încercam să l execut cât mai bine, cu partenerul meu, Mirel, pe când muşchii noştri tetanizaţi începeau să tremure şi căldura reflectoarelor făcea să ne curgă pe feţele machiate picături de transpiraţie care ne gâdilau în mod irezistibil. După aceste câteva minute de supliciu care ni se păreau interminabile, replica noastră venea ca o formidabilă eliberare.
Ne plăcea la nebunie să repetăm şi să jucăm această piesă. În plus, pentru mine, repetiţiile erau salutare, căci ele mă făceau adesea să scap de zilele de instrucţie militară. Ca toate studentele, trebuia să mă supun, o zi pe săptămână, unei formaţii militare riguroase. Aveam uniforme, de vară şi de iarnă, pe care trebuia să le îmbrăcăm acasă. Traversam apoi oraşul, că să ne îndreptăm spre câmpul de manevră. Ce ruşine, pentru o tânără, să trebuiască să se afişeze public în aceste uniforme oribile, de culoarea rahatului de gâscă, sub care dispărea orice urmă de feminitate! Însă lucrul care era şi mai penibil era să reuşeşti să îmbraci ţinuta de iarnă, compusă din cămaşă, veston şi palton. Trebuia să încercăm în trei, mama, bunica şi eu, pentru a reuşi această operaţie după jumătate de oră. Leoarcă, ieşeam pe stradă, unde mişcările mele erau cele ale unui robot, atât de ţeapănă era ţesătura paltonului. Mă simţeam ridicolă şi de o urâţenie extremă. Făceam totul ca să nu mă întâlnesc cu prietenii mei…
Cu toate acestea, uniformele nu însemnau nimic comparativ cu comportamentul rigid al cumetrelor, locotenent sau colonel în armata română, care trebuiau să se ocupe de instrucţia noastră. De asta făceam tot posibilul ca repetiţiile să coincidă cu această zi, pentru ca Ion Vartic să motiveze absenţa mea. În gelozia lor maladivă, cumetrele gă¬seau întotdeauna mijlocul să se răzbune pe „actriţă“, atunci când mă aveau în sfârşit la îndemână, făcându mă să mă târăsc prin noroi şi supunându mă la alte suplicii în care erau experte.
În orice caz, succesul piesei noastre a fost enorm. Umpleam săli de mii de spectatori şi erau întotdeauna mulţi oameni care rămâneau afară, din lipsă de locuri suficiente. Sfârşitul piesei, care simula o minirevoluţie, aducea publicul într o stare de euforie debordantă. Eram atât de mândri de efectul cathartic pe care îl provocam!
Încet încet, gardienii culturii, nu prea isteţi, au înţeles că „Ionesco“ pe care îl jucam (Ionesco fiind echivalentul lui Dupont în franceză) nu era cel bun. Mamei i s a făcut frică şi a început să mi dea, înainte de fiecare reprezentaţie, un necesar cu obiecte de toaletă şi lenjerie de schimb în caz că îmi voi sfârşi seara în localurile Securităţii. Dar nu a trebuit să mă servesc de acestea. După câteva reprezentaţii şi un turneu strălucitor în mai multe oraşe din România, până la Bucureşti, spectacolul a fost interzis. Regretam acest sfârşit brutal, dar eram mândri că reuşisem să semănăm câteva grăunţe de revoltă…
Aflând de faptele noastre de vitejie, familia Ionesco i a trimis lui Ion Vartic, de la Paris, un frumos costum deux pièces, drept mulţumire. L am rugat pe Ion Vartic să l îmbrace în faţa noastră, în timpul unei ceremonii concepute în acest scop. Mânecile hainei, puţin prea lungi, îi dădeau scumpului nostru regizor înfăţişarea unui tânăr care moştenise hainele fratelui său mai mare. Asta ne a făcut să râdem cu lacrimi. Această consacrare internaţională magnifică părea ieşită direct dintr o piesă de Ionesco, atât de absurdă ni se părea!
Ceea ce e sigur e că cei trei ani în care Echinox ul şi Ars Amatoria au făcut parte din viaţa mea mi au adus multă fericire. Ei m au ajutat să suport mai uşor ambianţa sufocantă în care trăiam pe vremea lui Ceauşescu, până în clipa când acumularea unei serii de evenimente negative a făcut ca plecarea noastră să se impună ca o evidenţă.

          Am părăsit România în 1982. Aveam 23 de ani şi îmi era sete de libertate! Care ar fi fost viaţa mea şi cea a alor mei dacă am fi rămas? Nu vom şti niciodată.

          Plecam spre necunoscut şi nimic nu putea să mă sperie. Voinţa mea era mai puternică decât orice. Aveam doar o valiză, dar ştiam că eram înconjurată de o mulţime de altele, pline cu iubirea cu care fusesem îndopată şi cu cadourile spirituale care îmi fuseseră oferite cu generozitate atâţia ani. Cu aceste bagaje, ştiam că nu îmi va lipsi niciodată nimic…

          Tot ce am putut să fac apoi la Paris le este datorat acestor oameni admirabili care nu făcuseră nimic pentru a şi merita soarta atât de dificilă şi penibilă în acea Românie a dictaturii şi care reuşiseră, în ciuda a orice, să păstreze pentru noi umorul şi frumuseţea lumii…

Traducere din limba franceză de Letiţia Ilea