a11
Nuvele arabe
Sonia Elvireanu
Romancier, eseist, cercetător, traducător din diverse limbi, orientalistul Christian Tămaş selectează scriitori reprezentativi din a doua jumătate a secolului XX, din Egipt, Liban, Maroc, Irak, Tunisia, unii încă în viaţă, şi traduce din literatura arabă contemporană şapte nuvele, reunite în antologia 7 nuvele arabe, publicată la Editura Ars Longa din Iaşi în 2014, în colecţia „Alif“. Este a treia antologie de nuvele arabe în limba română, după cele din 1971, 1980, după cum remarcă George Grigore în prefaţa volumului.
Ca inspiraţie, tipologie şi tehnică narativă ce mixează paliere temporale diferite, nuvelele se apropie de literatura occidentală, însă se deosebesc prin cultura şi mentalitatea încorporate în naraţiune, prin atmosfera de poveste sau fantastic în care e învăluit evenimentul banal, evocat într un limbaj literar, cu elemente dialectale, cu aluzii subtile şi persiflante la aspectele moderne ale vieţii contemporane.
Lectorul care deschide volumul se adânceşte în lectură cu plăcere, fără a avea senzaţia că se află în faţa unei traduceri, atât de fluentă şi savuroasă e limba română prin intermediul căreia descoperă o cultură diferită, cu rezonanţa specifică fiecărui popor datorită tradiţiilor, mai ales religioase. Dificultatea traducătorului constă în a găsi termenii adecvaţi pentru redarea amestecului între araba literară şi orală, caracteristică lui Yusuf Idris, primul scriitor egiptean inclus în antologie, considerat părintele nuvelei arabe moderne. Christian Tămaş e dublu inspirat, pe de o parte, prin adecvarea lexicală în traducere pentru exprimarea dialogului în limba populară, ca în original, pe de altă parte, prin pigmentarea versiunii în română cu cuvinte arabe, explicate în notele de la subsol, care dau senzaţia de întâlnire directă cu lumea arabă prin chiar pronunţarea lor.
Diferite tematic, structural şi stilistic, nuvelele relatează scene din viaţa cotidiană în aspectele sale general umane. În absenţa culorii locale, întâmplările ar putea fi plasate în orice timp şi loc. Unele sunt extrem de dinamice şi pline de umor, datorită dialogului (O tavă din cer, Nunta de diamant), altele au accente reflexive (Un depozit lăuntric, Pe scenă) sau sunt adevărate poveşti (Povestea lămpii), altele se construiesc pe opoziţia dintre vis şi realitate (Vise mărunte), uneori cu glisări în fantastic (Pe scenă). Toate nuvelele se coagulează în jurul unei situaţii tensionate, dramatice, se structurează pe răsturnări neaşteptate de situaţie ce modifică atmosfera şi destinul personajelor, au caracter social şi valoare moralizatoare.
Naratorul heterodiegetic alternează cu unul homodiegetic, uneori în cadrul aceluiaşi text. Naraţiunile au un farmec aparte, la fel ca poveştile, şi incită la reflecţie asupra unor adevăruri esenţiale ale existenţei. Se ordonează fie liniar, în nuvelele cu caracter preponderent narativ, fie discontinuu, datorită rememorării unor secvenţe din trecut. Toposurile evocate ca fundal al intrigii sunt sate sau oraşe din lumea arabă, iar personajele oameni simpli şi credincioşi. Povestirile înglobează aspecte ale cotidianului oriental social religios, superstiţii, credinţe şi legende, care reflectă o mentalitate diferită de cea occidentală.
Nuvela scriitorului egiptean Yusuf Idris, O tavă din cer, de un umor lingvistic irezistibil, prezintă un personaj anapoda, şeicul Ali, care renunţă la studii teologice, dar predică în moschee şi încalcă dogmele, apoi îşi abandonează ocupaţia, incapabil de a munci serios. Trândav şi sărac, e un personaj pitoresc, atipic şi perturbant, dar acceptat pentru că reprezintă o sursă de amuzament pentru săteni, din mila cărora trăieşte, profitând de devoţiunea lor religioasă. E asemenea unui bufon din teatrul ambulant, hazliu, iritabil, dar isteţ şi descurcăreţ, care sub masca actorului îşi asumă o libertate nepermisă: critică şi se ceartă cu divinitatea, stârnind teama de blasfemie a sătenilor ce se amuză pe socoteala lui şi l hrănesc de frică ca harţa lui cu Dumnezeu să nu abată mânia acestuia asupra satului. Aminteşte de Păcală din snoavele româneşti, ca personaj şi prin limbajul presărat cu întorsături lexicale pline de spirit şi umor.
În Nunta de diamant, libanezul Mikha’il Nu‘ayme evocă un altfel de eroism, al slujbaşului mărunt, devotat, dar anonim, care devine erou prin longevitate, la 105 ani, datorită unui articol cerut de soţia acestuia redactorului şef al unui cotidian, cu ocazia nunţii de diamant. Gestul inspirat al redactorului care renunţă la subiectul politic pentru un fapt divers emoţionant pentru cititorul obişnuit creşte pragul de audienţă al ziarului, ce exploatează în favoarea sa nunta de diamant a bătrânilor.
În Un depozit lăuntric, irakianul Fuad al Takarli rememorează un episod din copilăria personajului narator, declanşată de întâlnirea întâmplătoare, după zece ani, cu copila de altădată, soţia directorului său, care îi poartă recunoştinţă pentru că nu a cedat impulsului erotic în timpul unui joc copilăresc. Naraţiunea nu mai e liniară, cronologică, ci mai complexă prin discontinuitate temporală şi inserţii reflexive, însă ritmul narativ nu are dinamismul primelor două, e mai lent.
Scriitorul marocan Muhammad al Zafzaf prelucrează superstiţii în Copacul cel sfânt, dezvăluie un conflict dramatic între populaţie şi poliţie din cauza tăierii unui copac, sacru în mentalitatea oamenilor.
Povestea lămpii de tunisianul Izz al Din al Madani e o adevărată poveste, similară cu cele din O mie şi una de nopţi, asociată de cititor cu Aladin şi lampa fermecată. Lampa e mijlocul prin care un pantofar, pribeag din cauza foametei, dobândeşte bogăţie din partea unui sultan, care nu văzuse până atunci o lampă, fascinat de puterea obiectului ce aduce lumina în palat. Altul repetă itinerarul primului pentru a se îmbogăţi, însă primeşte lampa pentru darul său, o pereche de pantofi. O poveste despre o calamitate ce schimbă destinul oricui, modifică reperele valorice, despre cunoaştere şi foloasele ei, despre credinţă, răsplată, uitare şi memorie, întoarcere la origini. Cel ce nu caută bogăţie o găseşte, iar acela care parcurge acelaşi drum cu gândul să se îmbogăţească primeşte o lampă, simbolul cunoaşterii.
Scriitorul egiptean Abd al Rahman al Sharqawi îşi construieşte nuvela Vise mărunte pe opoziţia dintre vis şi realitate, dezvăluind dorinţa de depăşire a condiţiei sociale a unui copil. Visul de a părăsi satul pentru a studia la oraş eşuează din cauza nerăbdării şi imprudenţei ce duc la un deznodământ dramatic.
În Pe scenă, egipteanul Edward al Kharrat meditează la discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă, fals şi adevăr, real şi ireal, la identitatea multiplă a actorului, la măştile, „ispitele adevărului“, cu care se identifică actorul pe scenă, la glorie şi solitudine, la adevărul de dincolo de mască, la devenire şi alteritate, la distrugerea tradiţiilor în contemporaneitate. Autorul strecoară accente satirice la adresa prezentului, denaturat de provocările lumii moderne, o mască a urâţeniei cotidiene: „Egiptul duhneşte de mirosul de putred al petrolului şi al banilor din Golf. Şi de cel al morţilor noştri. Adă lopata şi hîrleţul. S au prăbuşit sub loviturile electronicii, dar continuă să zică: «Ferice de cel liniştit, drept şi cufundat în somn»“. E cea mai complexă nuvelă la nivel narativ, cu accente satirice şi elemente de fantastic.
Antologia de nuvele traduse de Christian Tămaş sensibilizează lectorul român cu mentalitatea şi cultura lumii arabe, prin secvenţe de existenţă cotidiană ce dezvăluie adevăruri universale, demonstrând că destinul şi psihologia fiinţei umane sunt aceleaşi, indiferent de cultură. Dincolo de limbă, religie şi mentalitate, regăsim aceeaşi condiţie umană, între limitele şi contrastele sale sociale, prinsă pe fondul culorii locale, aceeaşi intenţie de reflectare a dramatismului existenţial, cu uşoare accente satirice şi fantastice.
Traducătorul român, foarte bun cunoscător al limbii arabe, se mişcă lejer în interiorul unei limbi orientale, reuşind o dublă performanţă, de cunoaştere a dificultăţilor sale şi de traducere şi nuanţare lexicală în română.