a16

Dezarticulare

Ştefan Bolea

Berlioz – demon ratat. Fantastica – simfonie de redută. Cu mâinile murdare, Berlioz zâmbeşte cu dumicatul în gură.

Nonconformiştii sunt cei dintâi formalişti, pentru că au nevoie de presupoziţia formei pentru a înainta.

Allegretto din Simfonia a 7-a: sârmele-ţepi rup în felii sufletul unui călău.

Simfonia a 4-a, tot de Beethoven: Golgota pentru un asasin.

Şarpele traversează pânza de păianjen. Consternarea e un efect: analizând-o, nu dovedim nimic.

Ceilalţi nu sunt morţi, pentru că asta ar implica posibilitatea existenţei lor: ei nu au trăit niciodată.

„Scepticii se îndoiesc pentru a se îndoi şi se arată întotdeauna nehotărâţi“ (Descartes). Nu cred să existe lume + m-aş mira să exist şi eu.

Forma impresionează, esenţa te lasă rece. Răceala aceea de necomunicat este moartea.

Când spun „mă doare capul“, folosesc un limbaj (forma) care încearcă să redea o semnificaţie (esenţa), care frizează pentru mine aproximativ tragicul – celălalt poate să ignore limbajul, pierzând astfel şi semnificaţia sa (ratează forma, ratează esenţa). Deci, primo, forma administrează esenţa – la fel de bine, ar fi putut-o secreta. Dacă celălalt, sceptic („de rea-credinţă“), îţi va răspunde „minţi“, punând la îndoială esenţa, el va reacţiona formal. Secundo, forma este învestită cu o credibilitate considerabilă – faţă de esenţă (sau nucleu), întotdeauna fragilă, plină de umbre. Dacă în loc de a începe cu „mă doare capul“, i-aş fi tras celuilalt un pumn sarcastic în faţă, i-aş fi câştigat atenţia, pentru că forma care ia înfăţişarea puterii influenţează cu promptitudine. Tertio, forma pură este reprezentată de extravertirea animalică – ea transmite cel mai riguros esenţa, pentru că o încadrează în limitele puterii. În consecinţă, dacă stăpâneşti formele, nu mai ai nimic de împărţit cu oamenii.

Better ain’t perfect.

În condiţii de autoconştienţă, nimic nu-ţi poate trezi interesul.

Celălalt este un mit.

Ca să poţi visa, ai nevoie de încredere. Nu am încredere.

Mozart – un hedonist, un spirit fin, un senzual; Beethoven – dictatorul, trişorul formal şi monstrul care face să ţâşnească din focar finalul.

În faţa ispitei scânteietoare, dominatoare, apără-ţi trecutul.

Zorilor negri, să le smulg laurii consecvenţei mele.

Vine o clipă când trebuie să alegi între resentimente şi virtualitate, între figuraţie şi regie, între marionetă şi păianjen. Când se pune problema deciziei, răspunsul este deja o revelaţie convenţională.

Cel mai sigur mod de a transcende impasul este de a folosi otrava drept antidot.

Genii la groapa comună, măsură uşor pragmatică.

Răul este natural – sugarul muşcă din sfârc, îl stoarce până se ofileşte, ritualul fiind acceptat şi încurajat.

Posed ceva de neînţeles. Mă apropiu de un zid-neant în încercarea de a înţelege.

Durerea câştigă, orice ar fi. Scriem pentru a celebra durerea, care ne-a învins.

Orice respiră este prost organizat.

Dacă masturbarea în locuri publice ar fi permisă prin lege, plăcerea ar întuneca invidia şi inhibiţia.

Bunătatea îţi roade memoria, este, vorba lui Cioran, o stare jenantă. Dar când eşti bun nu te simţi bun. Prin bunătate, te pierzi în celălalt, te răzbuni împotriva naturii (inocenţa lui Mâşkin). Celălalt va aprecia ridicolul situaţiei, se va speria şi te va refuza. Şi îţi va face un bine.

Kierkegaard – un filozof esenţial, de care nu poţi fi niciodată sigur, ţi se prelinge printre degete.

Suntem, în calitate de oameni, cârtiţele de sub crâşma istoriei.

Beethoven, Missa în Do major, Credo. Singur cu strămoşii mei barbari, care îl sufocau pe Dumnezeu cu dragostea lor.

Boala te face sensibil la fatalitate pentru că ea te ţintuieşte pe tine în tine.

Ura celorlalţi este un întăritor.

Geniile au doar instincte. E un anume iad aici.

Jurnalul lui Kafka: forma ucide forţa. Cei mai mari oameni au fost străini.

Nonconformismul e o fatalitate, singurul mod de a-ţi împlini blestemul.

Beethoven, Allegro moderato din Erzherzogtrio, op. 97. Vioi – vervă în derâdere, facilitate voit evidentă. Intersensuri, schimbări de nivel. Reglaj delicat, metaforă esenţială pentru hăţiş.

Singura puritate este idioţenia. La început, când numele nu existau, eram magnifici, pentru că ne înţelegeam fără pretenţii. Cuvintele au încărcat inutil realitatea.

Un gând nenumit ne umple cu atrocitatea sa. Îi ratăm sensul extirpându-l din esenţă.

Norii – ghimpii gândurilor mele.

Epitaf: Te-au scos din minţi deopotrivă şoapta şi vacarmul.