a29

Sărbătoare la Augsburg

Roxana Croitoru

A doua zi de Crăciun, pe un cer întunecat acoperit de nori grei, ce păreau să aducă în sfârşit zăpada, am pornit cu maşina, cu fiul meu, din München spre Augsburg, să vedem spectacolul Când Moş Crăciun cade din cer, la cel mai renumit teatru de marionete din Germania, Augsburger Puppenkiste. Am parcurs cu uşurinţă, pe şoseaua puţin circulată în zi de sărbătoare, cei şaptezeci de kilometri. Spectacolul începea la ora 16, aşa că mai puteam vizita ceva şi din oraş.
Augsburg, unul dintre cele mai vechi oraşe din Germania, fondat în secolul I în timpul împăratului Augustus, cu numele de Augusta Vindelicorum – de la numele populaţiei celte vindelicii, înfrântă de romani –, oraş liber, centru economic şi comercial la acea vreme, s-a dezvoltat în Evul Mediu şi şi-a păstrat importanţa şi în prezent, fiind capitala regiunii Schwaben şi al treilea oraş ca importanţă în landul Bavaria, după München şi Nürnberg. Oraş universitar, cu multe instituţii culturale, muzee, Primăria, catedrala Sfânta Maria din secolul XI, în stil romanic, turnul de veghe Perlach, cu arhitectură medievală şi vestigii bine întreţinute, am ales să vizităm der Fuggerei, cel mai vechi complex de locuinţe sociale din lume, care funcţionează şi astăzi. Fuggerei este un oraş în oraş. A fost fondat în anul 1521 de Jacob Fugger cel Bogat (bancher şi negustor), în numele său şi în memoria celor doi fraţi ai săi decedaţi, Ulrich şi Georg, pentru cetăţenii nevoiaşi ai oraşului şi ca un prinos adus Domnului pentru tot binele obţinut de ei în viaţa pământeană. Jacob Fugger a fost un precursor în gândire şi în faptă, cu mult înaintea lui Martin Luther sau a reformatorilor catolici care i-au urmat. Se povesteşte că, într-o noapte, Jacob Fugger s-a gândit că nu este bine să dai nimic pe gratis semenilor tăi, deoarece acel lucru îşi pierde valoarea. A stabilit atunci, pentru locatarii din Fuggerei, în contractul care se păstrează intact şi se aplică şi în prezent, ca valoarea chiriei anuale să fie un gulden olandez, adică 0,88 euro, şi, de asemenea, beneficiarii (catolici) să spună zilnic trei rugăciuni pentru cei ce i-au ajutat, fondator şi familia sa. În mijlocul unei străduţe pavate cu piatră cubică, flancată de case cu obloane de lemn, se deschide privirii pe partea dreaptă o arcadă boltită, intrarea în orăşel: o stradă-alee lungă, cu biserica Sfântul Marc la intrare şi o fântână în mijloc. De o parte şi de alta a străzii principale, perpendicular pe ea, se deschid patru, respectiv trei dintre cele opt străzi ale orăşelului. Căsuţe cochete aliniate una lângă alta, în stilul timpului, cu parter şi etaj (cei de la parter au o mică grădină, cei de la etaj dispun de pod), fiecare cu intrare separată, pentru ca proprietarii să-şi păstreze intimitatea, cu sonerii şi intrări individualizate, dau un farmec aparte locului. Iniţial doar 52 de căsuţe, azi 67, cu 140 de apartamente, adăpostesc 150 de persoane. Fuggerei are un mic muzeu, în care la parter poate fi vizitat un apartament cu arhitectura şi mobila pictată originală: un antreu, o bucătărie, o cameră de zi, dormitorul dominat de patul cu tăblii. Aici poate fi urmărit şi un film despre familia Fuggerei şi istoricul locului. Orăşelul a dispus de un spital cu o mică bibliotecă, de opt paturi pentru servitorii şi funcţionarii familiei. Una dintre îngrijitoarele spitalului, Dorothea Braun, a fost acuzată de fiica ei, de numai unsprezece ani, de vrăjitorie. După „o teribilă tortură“, ea a fost condamnată de curtea imperială a oraşului Augsburg, decapitată şi apoi arsă la 25 septembrie 1625. Pe o altă stradă poate fi vizitat un apartament-model, mobilat şi utilat după standardele actuale: cameră de zi cu televizor, bucătărie, dormitor, baie. În insula de verdeaţă a orăşelului poate fi admirat bustul lui Jacob Fuggerei. Fuggerei are şi un zid de apărare şi cinci porţi, care se închideau după ora zece seara. Două dintre ele închid şi azi accesul în oraş, noaptea. Mărit şi renovat după distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial, istoria acelor ani, precum şi planurile reconstrucţiei se pot vedea în micul bunker. Descendenţii familiei administrează în continuare acest oraş-model, precum şi alte opt fundaţii.
Traversăm străzile discret ornate de Crăciun spre centru, la teatrul de păpuşi. O clădire sobră, impunătoare, în stil romanic, atât de bine reprezentat la Augsburg, şi cu adăugiri baroce. Intrăm în holul spaţios, dominat în mijloc de o masă semicirculară, casierie de bilete online sau tradiţionale, dar şi stand-vitrină cu caiete de sală, DVD-uri cu spectacolele teatrului, cărţi pentru copii, o frumoasă istorie ilustrată a teatrului, păpuşi, suveniruri de vânzare. În hol se află un bar-restaurant cu câteva mese, la care copii şi părinţi pot servi masa sau o prăjitură în pauza spectacolului. În partea stângă, lângă garderobă şi uşa de acces spre sala de spectacole, o scară amplă ne conduce la etajul întâi, la muzeul-expoziţie deschis în anul 2001. Păpuşile-vedete sunt expuse în spaţiul generos, în decorul, costumele şi recuzita lor, recompunând fragmente de spectacol. Ineditul acestui muzeu îl constituie minigarderoba aflată la îndemâna bunicilor, părinţilor şi copiilor. Astfel costumaţi, în personaje celebre, pot să pătrundă în lumea magică a poveştilor. Într-un colţ e amenajată o masă cu obiecte de lemn, păpuşi, mobilă, obiecte de bucătărie, pe care copiii le animă în poveşti după propria imaginaţie. Înainte de începerea spectacolului, am consultat caietul de sală, riguros alcătuit, extrem de util adulţilor în pregătirea celor mici, precum şi nouă, spectatori ocazionali.
Lada cu Marionete din Augsburg este teatrul de marionete al familiei Oemichen. În timpul războiului, Walter Oemichen, actor pasionat, soţia sa Rose şi cele două fiice au deschis o scenă particulară, Altarul Marionetelor, cu spectacole pentru familie şi prieteni. A fost un moment luminos în acele timpuri grele. Soţii Oemichen au creat apoi, cu resurse precare, o scenă, iar la 26 februarie 1948 „s-a deschis pentru prima oară capacul Lăzii“ (gest emblematic şi azi pentru micii spectatori), în spaţiul Spitalului „Sfântul Spirit“, cu povestea Motanul încălţat. Ansamblul s-a mărit în timp cu actori de valoare, care au început să fie cunoscuţi şi în ţară datorită numeroaselor turnee. Walter Oemichen a conceput în 1951 o scenă mobilă, uşor de deplasat. De asemenea, în anul 1953, la doar patru săptămâni de la prima emisie a telejurnalului la televiziunea germană, teatrul şi-a început colaborarea cu televiziunea, cu prima emisiune live, Peter şi lupul.
Anul 2013 a însemnat pentru teatrul de marionete un dublu jubileu: 65 de ani de la înfiinţare şi 60 de ani de teatru la televiziune, cu peste 1200 de emisiuni. Impresionant este crezul acestui ansamblu, care a jucat de-a lungul anilor pentru mai bine de 4,5 milioane de spectatori:

Această cifră de succes este pentru noi un stimul şi ne obligă să continuăm înţelept şi cu înţelegere, dar şi cu umor şi cu suflet, încă mulţi ani de aici înainte activitatea Teatrului Lada cu Marionete. Într-o lume invadată de oferte mediatice, dorim să rămânem o insulă a fanteziei şi a divertismentului profund comic, dorim să stimulăm gândirea şi să prezentăm pur şi simplu un teatru de calitate.

Proprietari ai teatrului sunt fraţii Jürgen şi Klaus Marschall, a treia generaţie de descendenţi ai familiei întemeietoare, director Klaus Marschall. Susţinerea financiară a teatrului este asigurată de oraşul Augsburg, precum şi de fonduri anuale din partea landului bavarez şi a numeroşi şi importanţi sponsori.
Păşim curioşi şi emoţionaţi în sala de spectacol cu arcade romane, dispusă în pantă pentru o mai bună vizibilitate, cu scaune comode de pluş roşu, bunici, părinţi cu copii, dar şi adulţi singuri, veniţi la o poveste de Crăciun.
Când Moş Crăciun cade din cer este povestea cunoscutei autoare de cărţi pentru copii Cornelia Funke. Piesa este scrisă după regulile clasice, pe care spectacolul le respectă întocmai: două acte în douăsprezece tablouri – partea întâi, şapte tablouri, urmate de o pauză, partea a doua, cinci tablouri. Lumea magică a Moşului se îmbină armonios, pe canavaua poveştii, cu problemele actuale atât ale celor mici, cât şi ale celor mari. Cortina reprezintă coperţile frumos colorate ale unei cărţi cu poveşti supradimensionate. Lumina scade, „coperţile“ se deschid şi pătrundem pe un tărâm feeric. Într-o seară de decembrie, pe când ultimul Moş Crăciun adevărat, Niklas Julebukk, călătorea pe cer cu caleaşca sa trasă de Renul Stea Căzătoare, începe o furtună de iarnă cu tunete şi fulgere. Renul se sperie, rupe hăţurile şi fuge cuprins de panică în noapte. Caleaşca cu Julebukk se roteşte, coboară în spirală şi se izbeşte de pământ. I se rup roţile, dar Moşul, cei doi pitici – Barba Muştelor şi Barba Caprei – şi Îngerul de Crăciun Matilda sunt nevătămaţi. Nedumeriţi, ei se întreabă unde s-au prăbuşit. Se află pe Strada Ceţoasă, în Ţara Oamenilor. Şi chiar acolo trebuiau să ajungă, ca să asculte noaptea visele copiilor şi să-şi noteze în caietul Moşului dorinţele lor secrete. De un real efect este imaginea caselor care se perindă prin faţa Moşului şi a piticilor, pe Strada Ceţoasă, luminată de lună. Dar fără ren nu puteau pleca de pe Strada Ceţoasă, iar renul Moşului era invizibil în Ţara Oamenilor. A doua zi de dimineaţă, Julebukk se întâlneşte în faţa caleştii cu Ben, un băiat de doisprezece ani, care mergea destul de amărât spre şcoală. Avea teză la matematică şi nu era prea bun la socotit. Era supărat şi pentru că părinţii lui voiau să-l ducă de sărbători în insula Mallorca, iar Ben nu avea altă dorinţă decât să petreacă Crăciunul acasă, cu multă zăpadă, şi să primească în dar un căţeluş. Julebukk îl invită pe Ben, după şcoală, în bucătăria lui, unde acesta îi vede pe cei doi pitici la lucru şi pe Matilda, care cocea prăjituri. Julebukk îi povesteşte, trist, cum Moşul Waldemar, cel rău şi avar, împreună cu armata sa de spărgători de nuci a ocupat cu un an înainte Ţara Crăciunului. Waldemar i-a obligat pe ceilalţi Moşi Crăciun să le dea copiilor, în locul jucăriilor visate, jucării scumpe făcute în fabrici şi care îi costau pe părinţi bani foarte mulţi. Doar Julebukk şi încă şase Moşi Crăciun au reuşit să se opună şi să împlinească pe ascuns dorinţele copiilor. Dar Waldemar a reuşit să-i prindă pe cei şase Moşi şi să-i descalţe, să le scoată cizmele din picioare. Un Moş poate fi fără cizme doar un minut, după care se transformă într-un Moş Sfântul Nicolae de ciocolată. Piticii erau şi ei trişti, nu mai puteau să construiască jucăriile visate de copii. Julebukk este urmărit şi din această cauză uşa albă din bucătăria lui este încuiată. Ea se deschide doar în Ţara Crăciunului cea înzăpezită. În acest an copiii nu vor mai avea zăpadă, maşina de pompat zăpadă s-a defectat în timpul aterizării forţate pe Strada Ceţoasă şi, chiar dacă piticii vor repara caleaşca şi maşina de pompat zăpadă, fără Renul Stea Căzătoare nu se pot întoarce în Ţara Crăciunului. Ben, fata din vecini, Charlotte, şi câinele ei Wutz pornesc în căutarea renului. Îl descoperă într-un mare magazin de jucării, invizibil pentru oamenii-cumpărători. Cei doi pitici repară caleaşca şi maşina de făcut zăpadă şi împreună cu renul se întorc în Ţara Crăciunului. Waldemar şi armata sa sunt prinşi şi învinşi, transformaţi în moşi de ciocolată. Piticii pregătesc jucării adevărate copiilor, iar Ben are bucuria de a sărbători Crăciunul acasă, cu zăpadă şi cu un pui de căţeluş.
Am relatat subiectul pentru claritatea poveştii. În spectacolul cu şaisprezece personaje este inclus aproape întregul ansamblu de actori ai teatrului. Decorurile şi marionetele, minuţios executate, realist, la scară, sunt deosebit de frumoase şi redau atmosfera fiecărei scene. Foarte reuşită e bucătăria-camera de zi a lui Julebukk, cu soba de gătit, la care coace prăjituri Matilda, jucăriile intens colorate pregătite sau în curs de a fi meşterite de către pitici. Schimbările de decor/tablou au loc pe heblu (întuneric). Mânuirea din cruce cu traverse a marionetelor-păpuşi cu sfori este o tehnică deosebit de dificilă, de mare măiestrie (din păcate, din ce în ce mai rar folosită), se face din podul scenei, nimic la vedere, pentru a nu distruge iluzia micilor spectatori. Actorii-mânuitori nu apar nici la aplauze.
Cu mic, cu mare am urmărit fascinaţi povestea, iar la final, după ce coperţile cărţii s-au închis, nu am putut să nu mă gândesc ce mult înseamnă în teatru, într-un spectacol, pe lângă talent şi dăruire, ştiinţa lucrului bine făcut şi a continuităţii.
Pe drumul de întoarcere a început să fulguiască. Maşina de pompat zăpada funcţiona…