a3
Interviu de Ciprian Vălcan
Conversaţii … cu Aldo Masullo
Aldo Masullo (născut în 12 aprilie 1923) este o figură legendară a filosofiei contemporane din Italia. Pe lîngă opera sa extrem de importantă, a desfăşurat o bogată activitate politică, fiind ales în mai multe rînduri deputat şi senator. Socotit un adevărat reper moral pentru scena publică italiană, a exercitat o puternică influenţă asupra a numeroase generaţii de intelectuali. A publicat următoarele volume: Intuizione e discorso (1955), Struttura, soggetto, prassi(1962), Lezioni sull’intersoggettività: Fichte e Husserl (1963), La storia e la morte (1964), La comunità come fondamento: Fichte, Husserl, Sartre (1965), Il senso del fondamento (1967), Antimetafisica del fondamento (1971), Metafisica: Storia di un’idea (1980), Il fondamento perduto (1984), Filosofie del soggetto e diritto del senso (1990), Il tempo e la grazia: Per un’etica attiva della salvezza (1995), Paticità e indifferenza (2003), La libertà e le occasioni(2011), I linguaggi della follia e i passi della salvezza: Il lavoro psichiatrico di Sergio Piro (2014).
Ciprian Vălcan: Împărtăşiţi părerea celor care susţin că filosofia trece printr-o criză care îi anunţă sfârşitul iminent sau credeţi mai degrabă că avem de-a face cu o nouă formă pe care aceasta o îmbracă în seria ei de metamorfoze de-a lungul timpului?
Aldo Masullo: Istoria, la fel ca viaţa, e mereu în criză. Numai a muri înseamnă a ieşi din criză. Mai degrabă, în istorie, la fel ca în viaţă, se pot ivi momente în care viteza schimbării capătă o accelerare extraordinară. Atunci, schimbarea e percepută în mod traumatic: avem impresia că totul se scufundă, că se surpă coerenţa obişnuită pe care o avem cu realitatea şi e ca şi cum nu ne-am mai recunoaşte pe noi înşine. Filosofia, ca formă literară sau ca ştiinţă codificată, se schimbă şi ea în mod uluitor, nu ştiu însă dacă e prima sau ultima dintre componentele lumii spirituale umane care se modifică. Cu toate acestea, dacă ne îndreptăm atenţia asupra nevoilor constitutive ale umanităţii omului mai curând decât asupra fixărilor formale ale comerţului cultural, va trebui să recunoaştem că o raţiune matură presupune interogarea permanentă a omului în privinţa lumii în care trăieşte, a destinului, a limitelor sale şi a morţii. Din acest punct de vedere, timpul filosofiei coincide cu acela al omului: atâta timp cât omul se recunoaşte, chiar dacă se schimbă, filosofia va fi filosofie.
C. V.: Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că temeliile culturii noastre riscă să fie distruse, sau mai există speranţă?
A. M.: Mă leg de răspunsul precedent. Dincolo de mai mult decât justificatele temeri personale faţă de noutăţile bulversante ale vremurilor noastre, disperarea ar intra irezistibil pe scenă numai atunci când s-ar previziona situaţia-limită a unei rupturi radicale în istoria omenirii, astfel încât omul nu s-ar mai putea recunoaşte pe sine: nu ar fi vorba nici măcar de fabulatoriul post-uman, ci pur şi simplu de non-uman.
C. V.: Credeţi că putem imagina istoria spiritului drept o succesiune de perioade dominate de obsesia sistemului, a completitudinii şi de perioade fascinate de fragmentar, de aluziv, de eliptic?
A. M.: „Spiritul“ e în timp, iar sămânţa timpului e oscilarea, ritmul, alternarea între cele două extreme opuse ale arcului. Prin urmare, nu există sistem care să nu ascundă scăpări incipiente, fisuri care se lărgesc imperceptibil, nemulţumiri gata să explodeze. Pe de altă parte, nu există nici fragmentarisme sau stiluri aforistice în care să nu germineze ambiţia, de nemărturisit, a construcţiilor organice.
C. V.: Trăim oare într-o epocă a fragmentului? Sau visăm în continuare la acele metanaraţiuni a căror moarte a fost anunţată de pontifii postmodernismului?
A. M.: Rarefierea metanaraţiunilor filosofice nu e rezultatul unei mode şi nici nu ţine de oscilările ritmului temporal, ci depinde de datul istoric, şi anume de faptul că ştiinţa matematic-experimentală modernă a înlăturat necesitatea recurgerii la mit şi la speculaţia abstractă pentru a explica evenimentele lumii. Filosofia s-a restituit sieşi şi propriului destin de antropologie fenomenologică şi de critică etică.
C. V.: Relaţia dintre filosofie şi teologie este unul dintre nucleele gândirii medievale. Cum funcţionează această relaţie în secolul XXI?
A. M.: Cred că în ziua de azi nu există niciun fel de relaţie între filosofie şi teologie pentru simplul motiv că o pretinsă ştiinţă asupra lui Dumnezeu este evident imposibilă. Dumnezeu nu este un obiect posibil din care să se facă o ştiinţă, ci un ideal de justiţie şi o speranţă.
C. V.: Unde vedeţi locul filosofiei în cultura contemporană? Continuă ea să joace şi acum un rol important în dezbaterile publice, aşa cum se întâmpla în trecut?
A. M.: Filosofia nu are niciodată nevoie să îşi asigure un loc. Oriunde este omul este şi ea într-o formă sau în alta.
Interviu realizat de Ciprian Vălcan
Traducere din limba italiană
de Amelia Natalia Bulboacă