a35

Jean Lorrain (Prezentare şi traducere de Ştefan Bolea)

Posedatul (1895)

Jean Lorrain (1855-1906), pseudonimul lui Paul Alexandre Martin Duval, a fost un poet şi romancier simbolist. Lorrain a fost dedicat dandyismului, declarându-şi făţiş homosexualitatea. A semnat mai multe volume de poezie, dintre care cele mai importante sunt Le Sang des dieux (1882), La forêt bleue (1883) şi L’ombre ardente (1897). Amintim şi câteva dintre romanele sale decadente: Un démoniaque (1895), Monsieur de Phocas (1901). Lorrain se caracterizează astfel printr-un personaj autobiografic din romanul Très Russe (1886): „Simultan naiv şi sceptic, interesat şi generos, crud ca o femeie, blând ca un copil, nestatornic în afecţiune, tenace în ură, bun, irascibil, impresionabil, arogant şi neceremonios…“ Povestirea Le possédé face parte din volumul Sensations et souvenirs, publicat în 1895.

Posedatul (1895)

– DA, MI-A spus Serge, cred că sunt bolnav. Nu mai pot trăi aici. Şi nu din cauză că mai am fierbinţeli; tot organismul meu a fost revigorat de transfuziile de sânge pe care mi le-au prescris medicii. Pieptul meu este mult mai bine, lăudat fie Domnul! şi dacă am grijă voi ţine bronşita la distanţă; dar n-aş putea ierna aici, pentru că, odată ce se instalează luna noiembrie, încep să halucinez şi cad pradă unei obsesii înfricoşătoare. Să fiu cinstit, mi-e şi frică să zic. În faţa privirii mele sceptice, completă:
– O, să nu daţi vina pe eter! Sunt vindecat, am scăpat de acest obicei cu totul. În plus, eterul este otrăvitor. Timp de doi ani chinuitori şi-a răspândit veninul prin fiinţa mea şi m-a umplut cu o incredibil de delicioasă senzaţie de imponderabilitate. Dar ştiu astăzi ce poate face braţelor şi picioarelor şi chiar am început să observ o veritabilă deformare a membrelor. A trecut un an de când n-am mai luat eter.
– În plus, de ce aş mai lua? Nu mai am nici insomnii şi sunt mai bine cu inima. Toate problemele cu plămânii şi împunsăturile din partea stângă, în timp de stăteam în pat şi care îmi dădeau fiori – toate acestea sunt pentru mine doar un coşmar îndepărtat, ca o vagă amintire a povestirilor lui Edgar Poe care mi-au fost citite în copilărie. Sincer să fiu, când îmi aduc aminte de acea perioadă tristă a existenţei mele, îmi vine să cred că mai mult am visat decât am trăit.
– Cu toate acestea, trebuie să plec. Sigur iar o să mă îmbolnăvesc în acest Paris fantomatic, bântuit de noiembrie. Vezi, stranietatea cazului meu ţine de faptul că nu mi-e mai frică de invizibil, sunt – de fapt – înspăimântat de realitate.
– De realitate? Nu m-am putut abţine să repet ultimul cuvânt, fiind puţin derutat de spusele lui.
– Da, realitate! repetă Serge, accentuând fiecare silabă, realitatea mă bântuie acum. Creaturile în carne şi oase pe care le întâlnesc zilnic pe stradă – trecătorii şi trecătoarele, toate feţele anonime din mulţimea grăbită –, toţi aceştia mi se par nişte apariţii oribile. Chiar urâţenia şi banalitatea vieţii cotidiene îmi îngheaţă sângele în vine până tremur de spaimă.
Şi, aşezându-se brusc pe colţul unei mese:
– Ştiţi, oare, cum am început să sufăr de aceste viziuni? Când eram un nenorocit dependent de eter, mi-am schimbat apartamentul de trei ori în doi ani, pentru a scăpa de persecuţia viselor mele. Îmi umpleam literalmente camera cu fantomele minţii. Odată ce eram singur şi închideam uşa în spatele meu, fantomele încărcau atmosfera cu şuşotitul lor. E ca şi cum m-aş fi uitat printr-un microscop să văd un strop de apă îmbibat cu microbi şi bacterii. Vedeam prin draperiile umbroase feţele înspăimântătoare ale fiinţelor invizibile din interior. Era vremea în care nu puteam să mă uit în jurul biroului meu fără să văd mâini stranii şi palide care atingeau perdelele, fără să aud lipăitul unor picioare goale după uşă. Simţeam că mor încet din pricina luptei interminabile cu necunoscutul: pe jumătate nebun de angoasă, îngrozitor de palid, ferindu-mă de umbre, isteric la cea mai mică atingere.
– Dar toate astea au trecut! Sunt vindecat, mulţumesc Domnului! Mi-am recăpătat apetitul şi dorm ca la douăzeci de ani. Dorm ca un urs, mănânc ca un lup şi pot escalada un munte cu entuziasmul unui licean. Şi cu toate acestea, în ciuda faptului că mă simt atât de bine, trebuie că sunt bolnav, victima unei nevroze odioase care aşteaptă momentul prielnic pentru a surveni. Ştiu foarte bine că frica pândeşte în mine şi mi-e frică de această frică!
Serge se ridică iară. Începu să traverseze camera dintr-o parte în alta cu paşi mari, cu mâinile încrucişate la spate, cu fruntea îngândurată şi cu ochii fixaţi pe covorul gros. La un moment dat, s-a oprit brusc.
– Aţi remarcat, bănuiesc, urâţenia remarcabilă a oamenilor de pe stradă? Toţi oamenii infimi, care merg la slujbă, funcţionarii mărunţi care se îndreaptă spre birou, menajere şi servitori… Probabil că ai băgat de seamă cât de absurd de exagerate sunt manierele lor şi cât de bizar şi fantastic arată, atunci când merg cu tramvaiul! La primul îngheţ devin însă teribili. Oare din pricina grijilor cotidiene? Sau din cauza greutăţii deprimante a preocupărilor meschine, a anxietăţii de la sfârşitul fiecărei luni, când nu-şi pot plăti datoriile scadente? Să fie din pricina apatiei celor faliţi care se simt prizonieri într-o viaţă râncedă şi previzibilă? Sau din cauza faptului că experimentează platitudinea unei existenţe lipsite de orice fel de ideal, lipsite de grandoare sufletească? Mi se pare că n-am văzut niciodată caricaturi mai abjecte ale feţei omeneşti. Oare de unde provine caracterul lor halucinatoriu? Din confruntarea abruptă cu urâţenia lor? Sau din priveliştea relaxării lor pe băncile călduţe, în aerul insalubru şi vătămător? Lăsând la o parte cauza, observăm o creştere evidentă a bestialităţii lor: toţi aceia care se ghemuiesc pe locurile lor sau care se împing pe culoar; femeile grase împrăştiate în toate cele patru colţuri; bătrânii muncitori cu degetele noduroase, cu articulaţii albite de frig, cu păr grizonat şi rar, cu fizionomie vicleană, cu un aer clorotic şi vicios, ochii oblici, uitându-se întotdeauna cu răutate dintr-o parte în alta de sub pleoapele flasce; caracterele dubioase cu hainele închise cu nasturi până sus, nelăsând să se vadă cămaşa…
– Ar putea exista, dragul meu, sub cerul gri de noiembrie, un spectacol mai sinistru şi mai respingător decât cel din interiorul unui tramvai? Frigul de afară le-a întărit toate trăsăturile, le-a strâns frunţile încruntate, iar expresiile lor sticloase şi goale sunt ca privirile nebunilor sau somnambulilor. Cu atât mai rău dacă se gândesc la ceva, pentru că gândurile sunt ignobile şi sordide şi privirile sunt criminale; dacă visează ceva, au în minte numai îmbogăţirea venală, prin furt şi înşelăciune.
Viaţa modernă, luxoasă sau dură, le-a dat bărbaţilor şi femeilor suflete de bandiţi sau de temniceri. Invidia, ura şi disperarea sărăciei transformă chipul oamenilor în feluri noi, turtindu-le capetele şi ascuţindu-le trăsăturile, făcându-i să semene cu viperele şi crocodilii; avariţia şi egoismul le dau altora râturi de porci bătrâni sau fălci de rechini. Atunci când mergi cu tramvaiul vezi un bestiar în care fiecare impuls josnic şi-a imprimat stigmatul brutal pe feţele călătorilor; este ca şi cum intri într-o cuşcă unde broaşte, şerpi şi tot felul de creaturi scârbavnice sunt închise împreună, îmbrăcate grotesc în maniera unui caricaturist ager, în pantaloni şi vestoane… Şi de la începutul lunii am fost obligat să fac astfel de călătorii zilnic!
– Vezi, venitul meu este de douăzeci şi cinci de mii de franci şi trebuie să iau tramvaiul, la fel ca portarul meu. În fiecare zi trebuie să merg alături de oameni care au capete de porci şi femei cu profiluri de pasăre, funcţionari juridici asemenea corbilor negri cu o foame de lup în ochi, comisionari de la atelierul de modă cu trăsături netede de şopârle. Sunt obligat să mă amestec cu tot ce e ignobil şi inexprimabil, redus pe neaşteptate la nivelul lor. Mi-e frică.
– Înţelegi ce-ţi spun? Mi-e groază.
– Ieri – era sâmbătă dimineaţa – impresia de coşmar a fost atât de puternică, încât a devenit insuportabilă. Luasem tramvaiul de la Louvre la Sèvres, iar efectul deprimant al peisajului suburban, probabil agravat de delăsarea din Avenue de Versailles, mi-a adus un asemenea puseu de angoasă în timp ce urmăream acele feţe urâte, că a trebuit să cobor lângă Pont-du-jour. Nu mai puteam să suport; aveam convingerea, atât de limpede că îmi venea să invoc milostenia divină, că toţi oamenii care stăteau în faţa sau în jurul meu erau fiinţe dintr-o rasă extraterestră, jumătate bestie, jumătate om: produsele dezgustătoare ale unei copulaţii monstruoase, creaturi antropoide mult mai aproape de animal decât de om, cu fiecare instinct murdar şi cu toată răutatea lupilor, şerpilor şi a şobolanilor imprimate în carnea lor obscenă.
– Chiar în faţa mea era o babă care trăgea dintr-o ţigară, cu un gât lung, bălţat ca al unei berze, şi nişte dinţi mici, puternici şi risipiţi, ascunşi într-o gură căscată ca a unui peşte. Pupilele ochilor săi holbaţi şi curioşi erau extraordinar de dilatate. Acea femeie, care părea arhetipul întregii specii, era însăşi nerozia. Când m-am uitat la ea, m-a lovit o groază cumplită: dacă şi-ar fi deschis gura şi ar fi vorbit, nu cred că ar fi emis o limbă omenească, ci numai cloncănitul unei găini. Ştiam că de fapt era o creatură care aparţinea coteţului şi m-a cuprins o mare tristeţe că o fiinţă umană poate degenera în felul acesta. Pentru a pune capac, purta o pălărie de catifea mov fixată de o broşă camee.
– A trebuit să cobor!
Zilnic în tramvai, în autobuz, chiar şi în vagon, groaza de feţele hidoase ale spectrelor vii mă copleşeşte, intensificată seara de lumina necruţătoare a felinarelor. Aceleaşi profiluri animale se degajă din feţele privite pe furiş, vizibile nimănui altcuiva decât mie.
– Este un fel de posesiune, înţelegi?
– Dar ştiu că am şi eu un rol în asta. Sunt eu însumi creatorul acestui infern.

Prezentare şi traducere de Ştefan Bolea