a18

Sonia Elvireanu

1. Cărţile aşteaptă pe rafturile librăriilor, bibliotecilor publice ori personale, să le răsfoim, să le descifrăm taina în care e încorporat autorul. Unele vin spre noi, dăruite sau pe căi neaşteptate, ca şi cum ne-ar fi predestinate. Despre altele auzim vorbindu-se şi le căutăm.
Dintre cărţile dăruite în luna mai, cea mai recentă lectură este Picătura de arsenic, de Rodica Braga (eLiteratura, 2015), o scriitoare pe care o îndrăgesc pentru proza sa de fină introspecţie, limbajul reflexiv, elegant, poetic.
Titlul m-a frapat iniţial, din cauza cuvântului arsenic, cu sugestia de tragic existenţial. Am înţeles citind poemele că este în deplină concordanţă cu substanţa ideatică a cărţii. Cum îi citisem volumele anterioare, am remarcat în Picătura de arsenic o vibraţie nouă în atitudinea ontologică a autoarei.
Natură reflexivă, Rodica Braga se supune unei lucide autoscopii, cu rol catartic, reuşind să se elibereze treptat de angoasa morţii. Secretul eliberării se află în viziunea sa asupra marii treceri şi în iubirea arhetipală, trăită ca plenitudine a fiinţei, singurul reazem împotriva spaimei de solitudine şi disoluţie. Trecerea e resimţită ca eliberare de „povara fiinţei“, „dreptul la imponderabilitate“, „zbor descătuşat în indeterminat“, fiind destinată materiei, nu spiritului.
Limbajul poetic metaforic şi reflexiv al Rodicăi Braga, uneori metalic, contondent, alteori visceral ori cromatic, capătă corporalitate, are carnalitatea unui trup ce vibrează la fiecare atingere.
Unele cărţi, despre care nu ştim nimic, împrumută un drum curios să ajungă la noi. Câteodată un eveniment, un discurs, o vorbă deschid în mod neaşteptat o uşă interioară spre o carte. Un astfel de eveniment a fost Colocviul romanului românesc contemporan de la Alba Iulia (5-6 iunie 2015). În afară de Marta Petreu, Doina Ruşti, Irina Petraş, pe care le citisem, nu cunoşteam proza romancierilor prezenţi la colocviu. Pe Liviu Ioan Stoiciu l-am citit doar ca poet, nu ştiam că scrie şi proză. Îmi făceam tacit mea culpa şi ascultam discursurile prozatorilor despre valoare şi succes. Ne-a captat pe toţi discursul lui Florin Toma. Îl ştiam din paginile revistei Viaţa românească, unde semna cronica de artă plastică, nu ca prozator. În epoca internetului, rezolvi uşor o necunoscută. Am aflat imediat ce cărţi publicase şi am căutat texte online. Aşa am citit nuvela Ca la vecinul bine temperat, publicată în Luceafărul de dimineaţă. Mi-au plăcut în textul lui Florin Toma reveria personajului, jocul fantezist favorizat de ambiguitatea gesturilor cotidiene, amestecul de real/ireal, flash-ul memoriei, rafinamentul stilistic, forţa evocării şi detaşarea de vulgaritatea ostentativă a unor postmodernişti. Identificasem câteva elemente în proza sa.
Am căutat cartea şi astfel am citit Ca la vecinul bine temperat (Brumar, 2013) şi Peisaj cu fluturi noaptea (Cartea Românească, 1986). Am remarcat cu surprindere că, de la debut până în prezent, nuvelistica lui Florin Toma şi-a păstrat câteva constante: construcţie narativă complicată, mixarea planurilor real/ireal, ambiguitatea, suprapunere de poveşti, glisare imperceptibilă din real în fantastic, flash-uri ale memoriei de tip proustian, declanşate de asocierea unor senzaţii din prezent/trecut, un mister nedezlegat, întreţinut de confuzia de planuri şi timpuri, de deplasarea elementelor reale în ireal şi invers. Prozatorul creează o suprarealitate de tip oniric, ca în pictura suprarealistă, dă irealului aparenţa unei realităţi posibile, iar realului tentă fantastică. Apropierea de suprarealism e identificabilă şi la nivel de imagine, unele secvenţe narative fiind similare tablourilor, în care difuzarea luminii dă senzaţia de straniu, de ieşire din real. Prozatorul creează efecte de fantastic prin migrarea obiectelor şi întâmplărilor dintr-un univers în altul, dintr-un timp în altul.
Florin Toma mizează mereu pe universuri multiple în diegeză: realul, irealul, mentalul. Încorporează în naraţiune nu doar elemente descriptive, ci şi reflecţii. Întreţine dinamica naraţiunii prin flash-uri în manieră proustiană, rememorând scene şi dialoguri între personaje, şi o echilibrată dozare a elementului descriptiv. Succintele descrieri ale peisajului, în câteva fraze dense, relevante prin ineditul şi plasticitatea lor, dezvăluie o sensibilitate poetică.
Acelaşi eveniment m-a dus spre lectura unui roman al Lilianei Corobca, cea mai tânără dintre invitaţi. Îşi prezentase la o întâlnire anterioară între scriitori studiul despre cenzura comunistă. O percepusem drept cercetătoare, uitasem pe moment că este autoarea romanului Kinderland, care câştigase un premiu. Deschisă, simpatică, s-a apropiat firesc de noi, scriitorii din Alba Iulia, care ne-am nimerit în preajma ei. Ne-a promis câteva cărţi şi s-a ţinut de cuvânt. Aşa am ajuns să citesc Un an în Paradis, o carte despre realitatea terifiantă a traficului de carne vie peste hotare. Autoarea ridică vălul de pe realul sordid, coboară o treaptă în infernul promiscuităţii, în care inocenţa şi visul sunt strivite de brutalitatea şi cinismul bărbatului declasat, instrument al maleficului. M-a surprins subiectul la o romancieră atât de tânără. Contrasta cu imaginea ei delicată. Era mai degrabă potrivit pentru un bărbat şi-mi spuneam că nu avea cum să cunoască o astfel de lume.
Citindu-i romanul, descopeream o fire puternică, inteligentă, ce plonja cu dezinvoltură într-o lume necunoscută, netrăită, imaginând-o. Mă surprindea din nou jocul regizoral cu dramele cumplite ale adolescentelor captive ale infernului, atitudinea uneori ludică în situaţii tragice. Liliana Corobca îşi construieşte ca un regizor universul diegetic despre o lume de coşmar, creează ficţiunea plecând de la poveşti auzite.
2. În primăvara aceasta, am citit două cărţi străine, în franceză, împrumutate de la scriitorul Gabriel Pleşea, un scriitor român din exil, care se întoarce în fiecare an în Bucureştiul natal. L-am descoperit pe internet în 2009, când căutam romane despre exilul românesc. I-am scris şi mi-a răspuns. De atunci, colaborăm excelent pe tărâm literar. Îmi vorbise în corespondenţă despre două cărţi recent apărute, cumpărate de la Paris. Cum venea în ţară de Paşti, l-am rugat să mi le împrumute pe timpul sejurului bucureştean. A avut generozitatea să le treacă din nou peste ocean, să le aducă în România şi să mi le trimită. Amândouă erau romane, scriitorii obţinuseră câte un premiu Goncourt, Lydie Salvayre în 2014, iar Michel Houellebecq în 2010. Aveam privilegiul să citesc romanul Pas pleurer (Premiul Goncourt în 2014) al scriitoarei franceze, de origine spaniolă, Lydie Salvayre şi un roman apărut în librăriile pariziene în ianuarie 2015, Soumission, al lui Michel Houellebecq, poet, eseist, romancier francez. Aşteptam cărţile cu nerăbdare, să văd cum şi ce scriu autorii unui prestigios premiu literar francez.
Soumission (Supunere) al lui Michel Houellebecq, un roman politic de anticipaţie, are toate ingredientele postmodernismului: livresc, intertextualitate, amestec de stiluri, ironie, autoironie. Autorul amalgamează elemente din diverse domenii: literatură, politică, religie, economie, reactualizând dezbateri politice, teorii economice, diferenţe religioase, pe fondul unei realităţi sociopolitice tensionate în Franţa şi în întreaga Europă.
Interesul major al romanului îl reprezintă incursiunile în istoria literaturii franceze, iar actualitatea politică devine fondul pe care se construieşte un scenariu politic surprinzător. Îşi imaginează alegeri prezidenţiale în 2017, în care câştigă Mohammed Ben Abbes, liderul partidului Frăţia Musulmană. Consecinţele, o societate franceză islamizată.
Pas pleurer (Să nu plângi), romanul lui Lydie Salvayre, e inspirat din războiul civil spaniol din 1936. Evenimentul istoric e reactualizat din perspectiva personajelor-martori: scriitorul Georges Bernanos, aflat în insula Palma de Mallorca, denunţă în Les grands cimetières sous la lune crimele comise de naţionalişti împotriva simpatizanţilor republicani; mama naratoarei, o nonagenară, povesteşte fiicei sale (naratoarea) aventura trăită în vara lui 1936, la vârsta de 15 ani.
Un roman cu voci narative multiple, inclusiv a romancierei, care introduce în roman informaţii provenite din surse istorice, reformulate sintetic, redate în maniera unor note, pentru introducerea lectorului neavizat în context.
3. Cea mai recentă carte citită dintr-un domeniu extraliterar e Codul vindecării de Alexander Loyd (Lifestyle Publishing, 2010), un medic care relatează cum i s-a revelat un cod al vindecării, experienţele făcute pe pacienţi, inclusiv pe medici neîncrezători, care au dat rezultate spectaculoase. Autorul scrie cartea împreună cu oncologul Ben Johnson, vindecat el însuşi prin aplicarea codului pe propria persoană. Înainte de a dezvălui secretul, câteva exerciţii simple pentru activarea unor centri din organism, autorul explică pe înţelesul tuturor, într-un limbaj simplu, povestind, aspecte din medicina alternativă, bazată pe fizica cuantică şi ultimele cercetări în psihologie. Potrivit viziunii sale demonstrate prin cercetări şi cazuri concrete de vindecare în situaţii fără speranţă, orice boală are o cauză psihică. E nevoie de identificarea emoţiei negative stocate în psihicul individului, a cauzei prime, pentru eliminarea energiei distructive din corp şi deblocarea canalelor energetice prin care circulă energia regeneratoare a organismului. Medicul afirmă că amintirile sunt stocate în fiecare celulă, iar cele negative sunt energii negative care îmbolnăvesc corpul. Deci vindecarea sufletului de obsesii, spaime duce la vindecarea corpului, pe fondul unei autentice credinţe religioase. E necesară însă o schimbare mentală pentru ca să poată fi eficientă aplicarea codului vindecării.
Cum am aflat de existenţa cărţii? Într-o situaţie-limită, când timpul nu aşteaptă, ci cere soluţii rapide pentru a remedia imposibilul, prietenii săritori îţi oferă poveşti, nume sau doar numere de telefon. O voce necunoscută mi-a acordat o consultaţie telefonică gratuită, recomandându-mi cartea, cu atenţionarea că doar pătrunderea pacientului în mentalul cărţii şi respectarea unui regim alimentar strict i-ar acorda o şansă de vindecare.
Cum să schimbi mentalul cuiva în trei zile? Imposibil.