a6
Marele Război românesc
Bogdan C. Enache
Deşi participarea României la Marele Război, Primul Război Mondial (1914-1918), reprezintă un moment crucial din istoria modernă a românilor, într-atât încât acest episod mai este cunoscut în istoriografia românească şi ca Războiul de Întregire a Neamului (1916-1918/1919), bibliografia dedicată cunoaşterii efective a acestui complex şi influent eveniment din istoria naţională este, chiar şi în momentul aniversării centenarului, extrem de subţire, de săracă şi de datată. Faptul este cu atât mai izbitor la o comparaţie cu situaţia din alte state victorioase acum un secol, pentru care conflictul a dobândit, de asemenea, certe valenţe identitare, cum ar fi în mod special Franţa sau chiar Marea Britanie, unde interesul pentru cunoaşterea Primului Război Mondial a generat de-a lungul timpului o mică industrie academică şi a luat uneori proporţiile unui fenomen cultic de masă.
Bineînţeles, vicisitudinile istorice prin care a trecut România după sfârşitul tulburător al celui de-al Doilea Război Mondial (tratament umilitor de învins în ciuda unei schimbări de alianţe; ocupaţie şi ratificarea unor amputări teritoriale sovietice care au constituit de partea românească casus belli-ul iniţial; instalarea unui regim totalitar comunist printr-o lovitură de palat girată de puterea ocupantă, care a sugrumat apoi libertatea şi onestitatea intelectuală; în sfârşit, debusolarea societăţii româneşti postcomuniste) explică în bună măsură, dar nu scuză, de ce episodul realmente eroic al Primului Război Mondial este astăzi mai mult pomenit ritualic, nu de puţine ori chiar găunos, decât comemorat conştient şi responsabil, cantonat în truisme şi idei generale mai degrabă decât cercetat cu ingeniozitate şi rigoare.
Din acest motiv, cartea istoricului american Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial (Bucureşti: Editura Meteor Press, 2014, traducere de Dan Criste, 448 p.), apărută în limba engleză la Editura Universităţii Kansas cu doi ani în urmă sub titlul (mult mai precis decât adaptarea în limba română) The Romanian Battlefront in World War I, reprezintă o veritabilă rara avis. Deşi limitată din punct de vedere tematic şi tradiţională ca abordare, ea are marele merit de a oferi publicului interesat o foarte necesară monografie, bine documentată şi antrenantă la lectură, acoperind un teren aproape complet neglijat în istoriografia autohtonă după cele câteva istorii militare scrise în perioada interbelică (Gheorghe Dabija, Constantin Kiriţescu) şi – cu caveat-urile de rigoare – în ultimele decenii comuniste (Ioan Cupşa, Victor Atanasiu).
Cele şaptesprezece capitole ale volumului alcătuiesc, pas cu pas, o vie şi detaliată cronică de război ce se distinge prin capacitatea autorului de a interconecta constant, în buna tradiţie a istoriei militare, câmpul strategic, operaţional şi tactic al frontului românesc cu câmpul strategic, operaţional şi tactic de pe celelalte fronturi europene ale Marelui Război (francez, italian, rusesc şi balcanic), ţinând totuşi cont de influenţa predominată a factorului politic asupra deciziei pur militare: „Intervenţia României în Primul Război Mondial n-a fost în primul rând o reacţie la situaţia militară din vara anului 1916, nici măcar la ofensiva Brusilov. Ea a fost urmarea unei decizii politice calculate de a face un pas hotărâtor în misiunea de unificare naţională a ţării“ (p. 349).
Strategia de război a României, intitulată Ipoteza Z, fusese elaborată în mare secret de Marele Stat-Major, sub atenta supraveghere a preşedintelui Consiliului de Miniştri, în cei doi ani de neutralitate activă şi negocieri dure ale guvernării Ion I. C. Brătianu care s-au scurs între Consiliul de Coroană din 3 august 1914, la care nu s-a dat curs alianţei militare defensive cu imperiile centrale din Tratatul de la Viena semnat la 30 noiembrie 1883, pe care se baza de altfel până atunci întreaga strategie de apărare a ţării, şi declaraţia de război, în bună măsură neanticipată de Puterile Centrale, din 27 august 1916. Ea prevedea un război pe două fronturi imense şi excludea în mod rigid orice repliere din motive de ordin politic: la nord, o ofensivă rapidă de-a lungul Carpaţilor Meridionali şi Orientali în Transilvania, obiectivul de război principal al României, efectuată de grosul forţelor româneşti dispuse în trei corpuri de armată (Armata I, Armata a II-a şi Armata de Nord), iar la sud o defensivă pe întreg cursul inferior al Dunării şi de-a lungul frontierei dobrogene (Armata a III-a), care trebuia să fie urmată de o ofensivă în nord-estul Bulgariei numai după învăluirea cu succes a forţelor inamice în Ardeal şi sosirea forţelor aliate ruse.
Aceste planuri optimiste cu care Marele Stat-Major al Armatei Regale Române a însărcinat, după declanşarea mobilizării, Marele Cartier General, comandamentul militar care va avea de acum înainte controlul efectiv al operaţiunilor, vor fi dezminţite brutal pe câmpul de luptă, în ciuda entuziasmului patriotic general şi a moralului ridicat al trupelor. Slaba experienţă de luptă a armatei române, după marşul haotic din al doilea război balcanic ce avusese loc cu doar trei ani în urmă, în tipul de război modern cu care urma să se confrunte; dotarea tehnică inferioară, în special în ce priveşte mitralierele automate în batalioanele de infanterie şi tunurile în batalioanele de artilerie, ca urmare a neglijării investiţiilor bugetare în anii de pace şi, după 1914, a embargoului impus de furnizorii externi tradiţionali din centrul Europei; numărul mic de ofiţeri profesionişti, care scădea eficacitatea combativă a unei armate de recruţi ce număra nu mai puţin de 800.000 „de baionete“, plus încă 400.000 în rezervă; absenţa unui corp de vânători de munte, în ciuda unor frontiere montane de mii de kilometri; proasta coordonare interarme a trupelor de uscat cu marina şi cu aviaţia incipientă; incompetenţa şi conflictele personale dintre comandanţii de stat-major, alcătuit mai mult din generali de salon, pensionari şi favoriţi politici decât din profesionişti cu o experienţă militară practică; în sfârşit, logistica militară improvizată, infrastructura de comunicaţie rudimentară sau chiar inexistentă la nivelul unităţilor inferioare – toate aceste elemente prefigurează, în opinia autorului, eşecul dureros al campaniei româneşti din 1916, atât în Transilvania, cât şi în Dobrogea, care se va încheia, după debandada operaţiunii generalului Alexandru Averescu de la Flămânda şi spargerea frontului în defileul Jiului, cu pierderea Munteniei şi retragerea dezordonată în Moldova.
Contraofensiva germano-austro-bulgaro-turco a fost, bineînţeles, facilitată de împotmolirea ofensivei ruse în Galiţia, urmată de reticenţa Înaltului Comandament Rus (STAVKA) de a se angaja serios pe frontul românesc dincolo de Siret, precum şi de incapacitatea forţelor expediţionare franco-britanice de la Salonic, aflate sub comanda generalului Maurice Sarrail, de a lansa, conform angajamentelor asumate în Convenţia militară a Tratatului dintre Antanta şi România, o ofensivă serioasă care să împiedice armatele bulgare, germane şi turce din Balcani să ameninţe forţele româneşti din Dobrogea şi apoi să traverseze Dunărea. Dar o bună parte din succesul acesteia revine totuşi abilităţilor militare extraordinare, deopotrivă tactice şi strategice, a doi comandaţi germani: generalul Eric von Falkenhayn, dornic de revanşă împotriva României după ce fusese înlocuit la şefia Înaltului Comandament German (OHL) cu agresivul Paul von Hindenburg tocmai pentru că nu anticipase intrarea acestei ţări în război la un moment critic al conflictului, comandant al noii Armate a IX-a germane din Transilvania, cu o autoritate ce se extindea şi asupra Armatei I austro-ungare conduse de generalul Arz von Sraussenburg; şi feldmareşalul August von Mackensen, „cuceritorul Serbiei“, comandantul armatelor Puterilor Centrale din Macedonia şi, mai apoi, cuceritorul Bucureştiului.
Succesul parţial al ofensivei româneşti de la Mărăşti – lansată, pentru a depresuriza frontul occidental, în cooperare cu armatele ruse după reorganizarea armatei române cu sprijinul Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Mathias Berthelot, între ianuarie şi iunie 1917 – şi, mai apoi, respingerea ofensivelor germano-austro-ungare de la Oituz şi Mărăşeşti în vara anului 1917 au permis României nu doar să supravieţuiască, dar şi să dobândească un capital moral intern şi un prestigiu extern greu de ignorat ulterior de liderii occidentali ai Antantei, care într-un acord secret cu Rusia din 1916 conveniseră că promisiunile teritoriale făcute oficial României vor fi realizate „doar în măsura în care situaţia generală le va permite“ (p. 27). Acest capital moral obţinut prin sacrificii enorme pe câmpul de luptă nu a fost erodat nici atunci când, confruntată cu dezorganizarea armatei ruse şi cu ameninţarea militară şi propagandistică a republicii bolşevice ucrainene din Odesa, condusă în mod ironic de românul de origine bulgară Cristian Rakovski, armata română este obligată să îşi disperseze trupele pentru a-şi asigura spatele în Basarabia (unde într-o primă fază ofiţerii români însărcinaţi cu ordinea publică au neinspiraţia de a se amesteca în conflictul dintre moşieri şi ţărani izbucnit pe fondul Revoluţiei Ruse), iar România este forţată să încheie, la 4 martie 1918, un armistiţiu şi, în 7 mai, chiar o pace separată cu Puterile Centrale, ce-i drept niciodată promulgată de regele Ferdinand I, care contravenea în mod direct Tratatului de alianţă cu Antanta, negociat explicit în acest sens de Brătianu tocmai pentru a preveni o dezangajare a puterilor occidentale faţă de pretenţiile româneşti!
Ultimele capitole ale cărţii lui Glenn E. Torrey ar putea fi la fel de bine primele capitole ale unui volum despre războiul sau războaiele de după Marele Război. În noiembrie 1918, cu mai puţin de 24 de ore după intrarea în vigoare a armistiţiului dintre Aliaţi şi Germania pe frontul de vest, România, încurajată de capitularea Bulgariei şi de sosirea lui Berthelot în fruntea unor contingente franceze la Dunăre, reintră oficial în război. În anul următor, pe timpul Conferinţei de Pace de la Versailles, care va ratifica cea mai mare parte din pretenţiile teritoriale ale României, armata română, refăcută după demobilizarea parţială din 1918, va juca rolul de jandarm al coaliţiei internaţionale împotriva bolşevismului, susţinând logistic trupele aliate din sudul Ucrainei angajate în consolidarea armatei Albe a generalului Anton Denikin şi ocupând Budapesta, pentru a debarca regimul sovietic al lui Béla Kun.