a16

Poezia lui Radu Vancu

Ion Pop

Radu Vancu e deja un nume foarte bine situat în ierarhia liricii noastre (încă) tinere, acompaniat de un critic şi eseist de particulară fineţe, şi ideatică, şi expresivă. Volume precum Sebastian în vis (2010), despre care am scris, cam în grabă şi superficial, la data apariţiei, doar că ar fi un fel de Carte cu jucării postmodernă, Monstrul fericit (2009), Frânghia înflorită (2013) l-au recomandat ca pe o voce distinctă, puternică, cu un discurs de o tulburătoare autenticitate în dramatismul ei ambiguu-tensionat. În vitrina actualităţii imediate se aşază şi volumul de „cantosuri domestice“ intitulat 4 A.M., ecou al unor ore tradiţional-insomniace, tipărit de curând la Casa de Editură Max Blecher.
Noua carte se înscrie evident în făgaşul, mai ales, al ultimelor două menţionate, căci prelungeşte stări de spirit pe care sunt tentat să le numesc subliniat oximoronice. Titluri precum Monstrul fericit şi Frânghia înflorită sugerau acest tip de asociere de termeni contrastanţi, greu de conciliat şi chemaţi să menţină viziunea în aria „frumuseţii convulsive“ despre care vorbeau suprarealiştii (acestea nu sunt totuşi ecouri dinspre acea parte a lumii poetice), însă cu o apăsată amprentă de postmodernitate relativizantă în privinţa „convenţiilor“ puse în joc, şi cu miză majoră pe autenticitate. A spune că avem de-a face doar cu o variantă de „râsu’-plânsu’“ autohton ar fi prea puţin, căci gravitatea acestor poeme e mereu profundă, iar râsul – cuvânt impropriu folosit aici – nu e mai deloc eliberator, are mai curând stridenţe abia mascate, de sorginte expresionistă. Rictusul dezabuzat, deznădăjduit sau de mască tragică, sfâşie mereu pânza cu aparenţe mătăsoase a surâsului îngropat sub el. În venele poetului curge – cum spune foarte tăios într-un loc – un „sânge plin de umorul atâtor catastrofe“. Catastrofe, nu mărunte împleticiri de clovn trist din moştenirea simbolistă târzie, nu gestică de „clovn farsor“, ci de mim tragic, pentru care orice încercare de eschivă nu face decât să accentueze, prin antifrază, tensiunea, adesea paroxistică, a trăirii. E în aceste versuri un curaj impunător de a întâmpina prăbuşirile, cu o forţă rară în lirica mai recentă, dedată frivolităţilor şi prea multor puneri în scenă ale câte unui eu declarat, cu un soi de plictiseală, precar şi insignifiant, într-un univers devalorizat. Şi lumea lui Radu Vancu e una profund slăbită în încheieturile ei de fostă geometrie cosmică, banalul şi derizoriul sunt chemate nu o dată să constituie o contrapondere a evenimentului ori obiectului cu impact ameninţător asupra eului, însă un dramatism conţinut conferă o altă consistenţă expresiei.
Într-un asemenea univers postura „înaltă“ a subiectului e ca şi imposibil de afirmat, acesta pare, dacă afişează chipul răvăşit dramatic, doar o „hahaleră elegiacă“, conştient că neliniştile lui, adesea de accent metafizic, nu au prea multe şanse de a impresiona spectatorii scenei pe care apare. De aici, o programată autopersiflare a ipostazei dureroase, suferinde, a „personajului“, refugiul în beţie ca insolită promisiune de „epifanie“, paliativ şi ersatz, precară iluminare. Doar că de cele mai multe ori eliberarea nu se produce, zisa epifanie e absentă şi conştiinţa că se trăieşte într-un decor de butaforie nu dispare mai niciodată. Căci asupra a tot ce face se proiectează amintirea morţii tragice a tatălui, sinucis când poetul abia ieşise din adolescenţă. De aici şi un anume cinism, o cruzime afişată pe gravul fond deceptiv al fiinţei. Foarte instructiv e, plasat în finalul volumului, excelent scrisul mic tratat despre alcoolism, „apolog“-confesiune a „monstrului fericit“, cu incursiuni docte, însă repede destinse prin surâsuri amar-ironice, în istoria mişunând de valenţe simbolice a alcoolurilor tari, cum ar zice Labiş, dar şi cu tuşe de autoironie pe grundul deloc luminos al reflecţiei legate de raportarea dificilă la zgomotele şi furiile lumii din jur şi din sine.
În Frânghia înflorită lucrurile nu stau, în esenţă, altfel. În suita acestor „învăţături“ sui-generis către fiul său Radu, tatăl spânzurat se exprimă ca în vis, mobilizând imaginarul specific funerar, cu foarte expresiva simbioză/osmoză între registrul ironic-grotesc al viziunii (de pildă cu îngereii, diminutivaţi în genul lui Ion Mureşan, care coboară, ca demonii biblici, în turma de porci) şi unul oarecum purificat, proiectat în nebulozităţi onirice. Regretatul Alexandru Muşina a caracterizat foarte exact aceste poeme situate tocmai sub numitul regim ambiguu, scriind că „Idilicul şi grotescul, ironia disperată şi burlescul, cruzimea şi delicateţea, limbajul colocvial, cel parabolic ori cel intelectual-filosofic, imaginarul debordant şi notaţia imediatului generează un univers pulsatoriu, a cărui ‚pneuma’ e dorinţa (şi posibilitatea?) de a fi fericit“. Rezultă din asemenea poeme un soi de realism cu irizări de intensă poezie, în alternanţe sugestive care „corectează“ şi reconfigurează, într-o unitate mereu pregătită de noi încordări, imaginea lumii şi spaţiul trăirii individuale.
Subintitulându-şi noua carte „cantosuri domestice“, Radu Vancu (traducător al lui Pound) procedează similar cu modurile discursive din poemele precedente. „Cantosul“ ar da un fel de solemenitate faptului cotidian, care intervine cu acelaşi tip de notaţii ale imediatului prozaic, „domestic“, pentru a atenua şi, în fond, a face credibil adevărul stării lirice. În felul ei, şi 4 A.M. este o carte a dezvrăjirii, a coborârii pe pământ în viaţa imediată mereu invocată de lirica mai nouă (pe un traseu neoavangardist destul de transparent). Protagonistul acestor „cânturi“ rămâne aceeaşi fiinţă profund dezamăgită, deopotrivă în planul realelor şi în cel al orizontului metafizic, dar care se exprimă cu un soi de vitalitate programatică în numele voinţei de a trăi, sub ochiul de veghe al soţiei şi copilului de lângă el. Eliminând, desigur, orice tentaţie retoric-emfatică – şi e grăitor faptul că, paralel sau interferent, e introdus celălalt discurs, al concretelor casnice –, lucrul cu aspiratorul, bătutul covoarelor, trebile bucătăriei; iar dintre reperele literare la care se recurge unul e, alături de Ion Mureşan (evocat, pentru înrudiri şi diferenţiere, şi într-un poem pus la capătul volumului Monstrul fericit), Gellu Naum, care declara că în momentul când tinde să se simtă sublim spală vasele… O sintagmă concurând spre aceeaşi figură de sens e şi cea cărtăresciană a „măreţiei kitsch-ului“, tot aşa cum trimiterile la benzile desenate şi „cartoon“-uri ori la jocul de lego atrag atenţia asupra unei distanţări fie şi relative faţă de evenimentul agresiv, de amintirea sfâşietoare, obsedantă, a părintelui mort, dar şi asupra mobilităţii privirii constructive sau deconstructive a autorului. Ca la mai toţi poeţii optzecişti şi de după ei, imaginea „frumoasă“ ori solemnă e repede subminată de asocieri din afara instrumentarului estetizant, împrumutându-se elemente de viaţă cotidiană lipsite de strălucire. Citatul deviat din clasici, larg utilizat şi de precursorii din anii ’80, devine exemplar pentru o atare întreprindere: „Nu credeam să-nvăţ a spăla vase / vreodată. Maldăre şi pururi tânăr“ – „manta“ ceremonial-romantică împinsă foarte departe în tradiţia poeziei „mari“, cum fusese, de pildă, în Poema chiuvetei a lui Cărtărescu, Luceafărul aceluiaşi Eminescu.
Ecuaţia oximoronică despre care vorbeam la început funcţionează constant şi în noile poeme, asocierile de tipul „candoarea atroce“, „beteală de vene strălucind de sânge-nchegat“, „avantaj devastator“, creierul „terciuit sub răngile de lumină“, „elegante cantosuri domestice despre mutilare“, sfoara spânzuratului evocată ca „jucărie veselă“, scene de teribilă cruzime copilărească în atmosfera de pace sub un „cer blând“, „imperiul de mutilare şi tandreţe“ al unei călugăriţe, scrierea de „poeme metafizice când erau atâtea ţevi de vopsit“, sunt exemple la îndemână. Din asemenea învecinări rezultă un discurs poetic de o paradoxală, tandră asprime bărbătească, scrisă de un om şi de un poet trecut prin experienţa suferinţei celei mai atroce, familiarizat de timpuriu cu moartea şi cu tot ce poate oferi viaţa mai crunt şi mai lipsit de îngăduinţă. Pe un astfel de teren existenţial accidentat se edifică încă o dată un discurs poetic de mare vibraţie, în afara oricărui artificiu retoric. Ora 4 ante meridiem devine un moment temporal emblematic pentru aceste stări contradictorii, de o vitalitate în egală măsură dură şi plină de umană duioşie, cu stări de veghe acută, de conştiinţă a solitudinii, dar şi a solidarităţii cu toţi cei însinguraţi. Ne-o spune foarte clar şi convingător poemul care încheie volumul: „4 A.M. Ora la care / câteva miliarde de neuroni / sunt la fel de singuri / ca 7 miliarde de / oameni. Nimic nu te pregăteşte să treci / de ora asta. Şi, de fapt, / niciodată nu treci / de ora asta. // Cam atunci au venit / toate poemele din / cartea asta. E mereu / 4 A.M. în ele. Nu vă lăsaţi păcăliţi / de fericirea lor dementă“. Niciun cititor atent al poemelor nu se va lăsa, în mod sigur, păcălit de aparenţele acestei „fericiri“ sub care e disimulată sensibilitatea rănită, tulburător elegiacă, a celui care le-a scris.