a24
Despre ruşine şi onoare
Hannah Arendt, Stefan Zweig şi disperarea central europeană
Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan
Motto: „… those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.“
William T. Vollmann, Europe Central
În 1943, când ştirile despre punerea în practică de către nazişti a ceea ce osificata limbă birocratică a numit „Endlösung“ (soluţia finală), adică exterminarea întregii evreimi europene, începeau să fie confirmate, Hannah Arendt a publicat în revista de exil Aufbau (care apărea la New York) un eseu despre Stefan Zweig şi dispăruta lume de ieri, deci lumea viselor şi iluziilor cosmopolitismului burghez de cultură germană. Zweig fusese un răsfăţat al acelei lumi, una dintre vocile ei cele mai ascultate şi admirate. Era o lume plină de nevroze, de mistere psihologice, de splendide desfătări şi nelinişti nu mai puţin năucitoare. Era lumea lui Egon Schiele şi Oskar Kokoschka, a lui Sigmund Freud şi Gustav Mahler, a lui Ludwig Wittgenstein şi Karl Kraus, a lui Robert Musil şi Franz Kafka, a lui Elias Canetti şi a Almei Mahler. Un univers în care ereziile erau nu doar tolerate, ci de a dreptul încurajate.
Autoexpulzat din această lume din care nu mai rămăsese decât localizarea geografică, Stefan Zweig, născut la Viena în noiembrie 1881, s a sinucis împreună cu soţia sa la Petropolis, în Brazilia, în februarie 1942. Era convins că nazismul va triumfa şi că acea civilizaţie burgheză, întemeiată pe respectul pentru individ şi libertăţile sale, pe care o iubise fără rezerve, fusese osândită la dispariţie. Nu şi putea imagina că ar putea trăi într o lume a barbariei totalitare. Exact în acei ani, Hannah Arendt începuse să lucreze pe subiecte care aveau să ducă la scrierea capodoperei ei, Originile totalitarismului, inclusiv ramificaţiile şi implicaţiile antisemitismului modern. În acea perioadă schiţează ea tipologia condiţiei evreului modern, cele două opţiuni: paria şi parvenitul. Pentru ea şi Zweig, cu care evident se identifica în mare măsură, tot aşa cum se identificase cu favorita ei, Rahel Varnhagen („prietena de peste veacuri“), era esenţială afirmarea statutului de paria, conştientizarea şi asumarea sa, nu ca opţiune religioasă, ci ca admitere politică, în sensul profund al cuvântului, a unei situaţii reale. În faimoasa ei scrisoare din 1963 către Gershom Scholem, Hannah Arendt spune cât se poate de clar: „Sunt evreică“, deci e vorba de un fapt de necontrazis şi de netăgăduit. Dar acest lucru nu mă obligă la solidarităţi mecanice, la înregimentări presupus inevitabile. Onoarea mea este una individuală, nu de grup. Dar pentru a mi salva onoarea, mă voi opune dezonorării unui popor numai pentru că este acel popor.
Zweig a trăit, asemeni Hannei Arendt, tragedia a ceea ce aceasta din urmă avea să numească în „Origini“ populaţia superfluă, acele mase imense de refugiaţi nedoriţi de nimeni, dezrădăcinaţi, izgoniţi, prigoniţi, oameni lipsiţi de paşapoarte statale, abandonaţi de comunităţile politice în care se născuseră, crescuseră, fuseseră educaţi. Pentru autorul Lumii de ieri, această situaţie era insuportabilă. La fel, Hannah Arendt scrie în 1943 un articol despre refugiaţi. Heidegger scrisese cândva despre Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (starea de apatrid a omului contemporan). Conceptul a fost dezvoltat de unii dintre studenţii săi, inclusiv Hannah Arendt, Hans Jonas şi Herbert Marcuse. Precizăm că nu discutăm aici alunecările lui Heidegger spre naţional socialism, ci ne referim la opera sa filosofică. Intuiţia filosofului prefigurase condiţia existenţială a evreului, apoi una planetară.
Gânditoarea trăise ea însăşi într un lagăr din Franţa oprimarea proprie acestui statut social degradat la maximum. Parveniţilor, Hannah Arendt le reaminteşte cuvintele lui Balzac: „On ne parvient pas deux fois“. Şi unii, şi alţii sunt sustraşi forţei apărătoare a legii, dar parveniţii speră că vor obţine cumva o derogare de la deznodământul fatal. Meditând la soarta lui Zweig, a lui Walter Benjamin1 (bunul ei prieten) şi a atâtor altor spirite nobile în ceea ce au fost timpurile întunecate („Men in Dark Times“), Hannah Arendt scrie: „Acei puţini refugiaţi care insistă să spună adevărul, mergând până la punctul «indecenţei», capătă în schimbul lipsei lor de popularitate un avantaj nepreţuit: istoria nu mai este pentru ei o carte închisă, iar politica nu mai este privilegiul neevreilor“ (Hannah Arendt, „We Refugees“, in The Jewish Writings, ed. Jerome Kohn şi Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).
Acesta este şi sensul admiraţiei nedezminţite a Hannei Arendt pentru Rahel Varnhagen: curajul de a fi ea însăşi, de a rămâne independentă, fără a şi nega identitatea. Eseul despre Stefan Zweig începe cu descrierea unui vis al Rahelei Varnhagen, celebra amfitrioană a unuia dintre marile saloane literare germane din prima jumătate a secolului al XIX lea. Un vis în care Rahel se află în cer împreună cu bunele ei prietene Bettina von Arnim şi Caroline von Humboldt. Cuvântul cheie din acel vis este ruşine. Adaugă Hannah Arendt: „Ruşinea şi onoarea sunt concepte politice, categorii ale vieţii publice“ (eseul „Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday“, ibidem, p. 316).
Marele reproş pe care i l aduce lui Zweig este tocmai ezitarea definirii de sine ca subiect politic: „Niciuna dintre reacţiile sale în această perioadă nu a fost rezultatul convingerilor sale politice; toate au fost dictate de hipersensibilitatea sa în raport cu umilirea socială“. Viaţa lui Zweig s a consumat între „plăcerea gloriei şi blestemul umilirii“, teme pe care le a evocat chiar el cu acea „răceală proprie autenticei disperări“. Prefigurând nu doar Originile, dar şi dinamitardul Raport despre banalitatea răului (Eichmann la Ierusalim2), Hannah Arendt vede în fuga de politic o cauză a incapacităţii de a prevedea dezastrul ce avea să urmeze: „Dacă evreii din Europa Centrală şi de Vest ar fi avut măcar un minim de preocupare pentru realităţile politice ale timpurilor lor, ar fi avut suficiente motive să nu se simtă în siguranţă“. În acest sens, deşi cetăţean al lumii, ori poate tocmai de aceea, se poate spune că „nu există un document [mai revelator] privind situaţia evreimii în acea perioadă decât primele capitole din cartea lui Zweig“.
În finalul acestui răscolitor eseu, Hannah Arendt citează dintr unul din ultimele articole ale lui Zweig. Din nou, scriitorul se propune pe sine drept conştiinţă europeană, a unei Europe sfâşiate, mutilate, schilodite, dar afirmă cu tărie că ieri nu poate fi despărţit de azi „precum un om care cade de la o mare înălţime ca rezultat al unei lovituri violente“. Astfel avea Zweig să şi descopere, şi mai ales să şi asume, acea evreitate pe care Hannah Arendt a considerat o un lucru de la sine înţeles, un adevăr factual:
Întrucât voise să se adapteze standardelor politice şi sociale ale timpului său, nu a putut să lupte împotriva unei lumi în ai cărei ochi a fost şi este o ruşine să fii evreu… Pentru că onoarea nu este niciodată câştigată prin cultul succesului ori prin faimă, prin cultivarea propriului ego şi nici măcar prin demnitate personală. Nu există o altă cale pentru a scăpa de „ruşinea“ de a fi evreu decât lupta pentru onoarea poporului evreu în ansamblul său.
Iată şi motivul principal pentru care Hannah Arendt nu a ezitat să critice lucruri care i se păreau reprobabile, nepunând însă niciodată sub semnul întrebării, după 1948, dreptul nonnegociabil la existenţă al Statului Israel, în care vedea intrarea poporului evreu într un veritabil contract politic modern.
Note
1. Vezi, în Times Literary Supplement, recenzia semnată de Anthony Phelan („Uncarnal“, 25 februarie 2015) la cartea lui Howard Eiland şi Michael W. Jennings, Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.
2. Vezi, în Times Literary Supplement, şi recenzia semnată de Lawrence Douglas („A very deliberate banality“, 25 februarie 2015) la cartea Bettinei Stangneth, Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.