MIRELA NAGÂŢ, POZIŢII DE FORŢĂ

Dacă e să ne luăm după reacţiile la cald, din spaţiul online, ale cititorilor care-au parcurs Soarele negru, noul roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu (Bucureşti, Editura Trei, 2024), s-ar zice că un soi de fascinaţie a lecturii (peste 450 de pagini etalând o multitudine de fire narative, cu un aer de Halima modernă, „devorate” accelerat) coexistă cu o anumită derută, generată de luxurianţa materialului epic. De fapt, Stănescu creează o construcţie cu o vizibilă preocupare totalizantă, deschisă spre amplitudinea lumii, altfel spus, un roman maximalist ca la carte. Genul, apărut în a doua jumătate a secolului trecut, nu e foarte ilustrat la noi, Mircea Cărtărescu practicându-l, de pildă, constant.

În esenţă, se remarcă, la fel ca în precedentele romane, tot o sondare a relaţiilor de familie; îl urmărim pe eroul central, Gigi/Ibrahim, născut în ultima etapă a regimului comunist, ajuns jurnalist de investigaţie, parcurgând etapele formării, marcat de spectrul tatălui absent, şi răscolind trecutul. Pe trunchiul narativ principal, al fiului şi al părinţilor, aceştia din urmă personalităţi contrarii, unite sub semnul unei vitalităţi remarcabile: o mamă karatistă şi-un tată de culoare, sunt „altoite” o multitudine de poveşti aşa-zis secundare, căci egale ca statut de reprezentare. O mătuşă din partea mamei, căreia o decepţie în amor îi declanşează schizofrenia, e poarta spre lumea protipendadei comuniste din jurul lui Nicu Ceauşescu, cu manechine, modiste şi securişti, dar şi spre biografia unui psihiatru malefic, format în anii ’50, racolat de KGB, iar un prieten al tatălui, scriitor neamţ, e piesa de legătură pentru o incursiune în preistoria ocultă a mişcării naziste. Am schiţat ilustrativ tipul de strategie textuală practicat, care face ca poveştile să se imbrice precum ţiglele de pe acoperiş. Digresiunile sporesc „aluatul” epic, focalizările se schimbă de la eroi la un destin colectiv al umanităţii, care, ciclic, cade pradă unor impulsuri distructive. Cu alte cuvinte, avem ingredientele romanului maximalist, inventariate de Stefano Ercolino, de la hipertrofia epică, multiplicitatea vocilor, poziţia de forţă auctorială, până la aspiraţia încapsulării ambianţei culturale şi ideologice a epocii. Cartea face un tur de forţă prin vârste istorice diferite (România comunistă, dar şi cea de azi, Revoluţia din ’89 tratată în cheie ironică, istoria contorsionată a Africii, regimul nazist etc.), fiind totodată şi un Bildungsroman, şi un roman de familie, şi unul politic şi satiric.

Zăbovind asupra arhitecturii interioare, creionez, de fapt, punctul de diferenţă pe care-l reprezintă Soarele negru faţă de succesul precedent al autorului, Abraxas. De data aceasta Bogdan-Alexandru Stănescu face un exerciţiu de virtuozitate narativă, în fond, obsesiile umaniste care-i generează scriitura rămânând aceleaşi – memoria, insinuarea răului, degradarea la scară individuală şi societală. În volumul anterior, structura se ridica pe verticală, într-un „bloc” al amintirilor sau imaginaţiei, pe care protagonistul, Michi Lucescu, le accesa cu elan autoscopic, iar celelalte poveşti, care proiectau destinul profesorului de istorie ratat, într-un plan de semnificaţii mai profund, erau inserate ca implanturi, fără vreo flexibilizare a materiei epice. Acum, în Soarele negru, expansiunea e pe orizontală, suprafeţe largi sunt înghiţite de fluxul naraţiunii, care amalgamează cu dezinvoltură voci, registre, epoci, referinţe livreşti, adaosuri de exotism şi satiră, elementele de racord fiind fluide.

De-abia la pagina 40 înţelegem că suntem ghidaţi în povestea unui personaj metis, cu un tată camerunez, idealist de stânga, venit în anii ’70, la studii, în România ceauşistă. Poziţia minoritară a tânărului Gigi/Ibrahim e explorată exponenţial în câteva episoade discriminatorii, dar accentul nu cade pe acest tip de alteritate, ci pe condiţia de detectiv-hermeneut a personajului, care caută să devoaleze şi să interpreteze textul unei istorii multigeneraţionale.

Eroul îşi clamează natura „radical raţională”, iar crezul său e formulat de la primele pagini: „întreaga mea viaţă a fost închinată raţiunii şi luptei împotriva a ceea ce Croce numea întreita minciună a misticismului, iraţionalului şi gândirii magice”, intră într-o subtilă opoziţie cu melanjul de spiritualitate orientală, yoga şi mistică ortodoxă al mamei sau cu „obscurantismul tradiţional” al tatălui. Episodul frisonant al ritualurilor mistice ale grupării oculte Thule, care duc la naşterea unui „Mesia germanic”, redat pe pagini întregi, în cadenţa un delir satiric al imaginaţiei (pântecele putrefact al reginei din Ur, „fecundat” de Lancea lui Longinus şi hrănit cu sacrificiu uman, expulzează nou-născutul – Hitler, un bărbat cu „penis minuscul” şi „privire de nebun”), luminează şi mai neaşteptat sensurile premonitorii şi foarte actuale ale cărţii, în climatul de obscurantism, bigotism religios şi New Age care hrăneşte azi extremismul. Subiacent, e instilată ideea că abdicarea de la raţionalitate face fiinţa permeabilă la rău, naşte monştri.

Dialectica specifică romanului maximalist, după Stefano Ercolino, dintre o forţă centrifugă – abundenţa torenţială a materiei epice, şi alta centripetă – intenţia ordonatoare a autorului, e reglată de Bogdan-Alexandru Stănescu prin câteva leitmotive, care unifică, pe anumite segmente, firele epice. Unul dintre ele e figura tatălui absent sau abuzator sau cu o viaţă reprobabilă – Gigi/Ibrahim merge pe urmele părintelui plecat iniţial să muncească pe o platformă petrolieră din Marea Nordului, apoi în Africa, mama lui fuge de acasă din cauza tatălui, preot, care-i administrează corecţii când află de intenţiile ei emancipatoare de a urma o facultate, mătuşa Ileana, la rându-i, e victima tatălui, tot preot, pedofil, care-şi abuzase ambii copii, iar spectrul unui tată angajat în organizaţii militare sângeroase, fie că e vorba de miliţiile africane, fie de Wehrmacht, îi bântuie deopotrivă pe camerunezul Diallo şi pe prietenul său neamţ, Sebald. Un alt leitmotiv e cel al căderii, al pierderii/irosirii unui potenţial pe axa binelui. De pildă eroul Gigi/Ibrahim păstrează un episod din tinereţe, aproape paradisiac, de dragoste şi prietenie, petrecut la Sulina, ca o „fantomă de bunătate”, ca un talisman al memoriei. Iar poemul acompaniator al romanului, „Pasiphae. Viaţa şi opera”, publicat pe blogul editurii Trei, reunind, cum spune autorul, „perspective şi străfulgerări care au scăpat structurii epice”, pare să decodeze în acelaşi registru al căderii, simbolul acestui personaj al mitologiei antice. Regina din Minos, Pasiphae, născută, conform numelui, să fie lumină pentru toţi, retrogradează ca epitomă a răului, vrăjitoare şi zoofilă.

Şi peste toate răzbate, din toţi porii romanului, plăcerea neprefăcută a autorului în imaginarea şi nararea multitudinii de existenţe expuse. Bogdan-Alexandru Stănescu pune la bătaie artificii de scriitură care să subjuge, să „asmută” cititorul. Anunţă, de pildă, un presupus caiet al lui Diallo, pentru ca apoi să retracteze, apelează la romanul în roman, citând dintr-un proiect literar, intitulat şi el „Soarele negru”, al personajului principal, spre frustrarea cititorului tentat cu fragmente: o interesantă poveste a unui traducător din rusă şi un episod satiric, contrafactual, al Revoluţiei din ‘89 înăbuşite de fiul dictatorului Ceauşescu, şi înlocuite cu o restauraţie. Nu lipseşte din arsenal stratagema scrisorii, epistola unui nazist gay, îndrăgostit de Rudolf Hess, evocând începuturile oculte ale celui de-al Treilea Reich.

Poziţia asumată e una de forţă: un narator la vedere, un manager al ficţiunii, un „regizor” al filmului, care întrerupe episoade, intercalează alte fire („dau cuvântul romanului pe care am început să-l scriu în timpul facultăţii”), o instanţă auctorială omniscientă, care controlează proliferarea poveştilor, într-un efort de textualizare a lumii, ca un Dumnezeu puternic al universului de hârtie.