ALEXANDRU SIMON, MAGIA UNEI EPOCI, MAGIA UNEI OPERE

Conform comunicatului oficial al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din 21 ianuarie 2025, la lansarea festivă a volumului Episoade şi reverberaţii ale Evului Mediu, Editura Şcoala Ardeleană, 2025, dedicat profesorului Ioan-Aurel Pop cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă, autorul rândurilor de faţă a reliefat „dimensiunea magică ce înconjoară veacurile medievale“. Despre aceasta, voi încerca să scriu acum. Pentru înţelegerea ideii de magie a Evului Mediu, am să încerc să reproduc – din memorie şi păstrând, pe cât posibil, toate stângăciile de limbaj – cuvintele pe care le-am rostit în 17 ianuarie 2025.

Întrucât nu am nici harul, nici graiul profesorului Pop (care, dacă nu ştiaţi, este un cântăreţ deosebit), voi vorbi puţin şi voi vorbi despre magie.

În urmă cu vreo lună, tot într-o vineri (pe 13 decembrie 2024, la Intellectuals in South-Eastern Europe at the Dawn of the Modern Age, University of Zagreb, Faculty of Croatian Studies), am participat la o conferinţă. La finalul ei, organizatoarea a venit la mine şi mi-a spus: „La voi, în Evul Mediu, există magie. La noi, la modernişti, nu există magie“. I-am mulţumit frumos şi, în sinea mea, mi-am zis că măcar atâta putea să spună după ce, pentru a ajunge la conferinţă, stătusem trei ore în aeroportul din Amsterdam, pe care nu se fumează.

Ulterior, m-am gândit însă dacă nu era vreun adevăr legat de magia Evului Mediu, fiindcă, în plus, după cum se ştie, există o magie albă şi o magie neagră. Dar, mai ales, m-am gândit dacă nu greşisem limitând tot volumul la Evul Mediu.

Am fi putut vorbi atunci despre marea geopolitică, despre crize, dezvoltări, conflagraţii, despre Holocaust. S-ar fi văzut cum, datorită profesorului Pop, ediţia centenar a Congresului Mondial al Istoricilor a fost acordată Ierusalimului. S-ar fi văzut atunci cine sunt adevăraţi antisemiţi. Dar asta ar fi însemnat să vorbim despre dezastre, iar dezastrele nu sunt magice.

Am fi putut vorbi despre 1848, despre Avram Iancu, despre români şi maghiari. S-ar fi văzut atunci cum, datorită profesorului Pop, un volum al tinerilor istorici maghiari a fost salvat de la dispariţie, deoarece fusese scos de la publicare pentru a face loc „operei“ unei cozi de topor. Dar asta ar fi însemnat să intrăm în contexte electorale şi postelectorale, iar în acestea – aşa cum o poate spune cel mai bine domnul primar, Emil Boc – nu există nimic magic.

În aceste condiţii, decizia de a restrânge cuprinderea volumului la Evul Mediu şi la „vecinătăţile sale“ se explică. Restrângerea evidenţiază magia lucrărilor de istorie medievală ale profesorului Pop. Iar ea este substanţială.

Volumul sunt de fapt două volume: Între oameni şi Între vremuri. Aceasta ne duce şi la scăpările volumului, pentru care îl rog şi pe Adinel C. Dincă să-şi asume răspunderea. Ar fi trebuit să existe şi un al treilea volum: Între locuri. El ar fi arătat dimensiunea internaţională a profesorului Pop, care nu este deloc neglijabilă.

Dar, pentru acesta, mai avem timp vreo zece ani, întrucât cariera profesorului Pop este departe de a se fi încheiat. Acestea fiind spuse, domnule profesor Ioan-Aurel Pop, aveţi cuvântul.

La cele rostite în urmă cu două săptămâni, „date tehnice“ nu prea ar mai fi de adăugat, câteva dintre articole, împreună cu cuprinsul volumelor, fiind deja disponibile pe academia.edu (în conformitate cu spiritul vremii). Poate doar o observaţie: indicii volumului depăşesc 40 de pagini. Pe de o parte, indicii arată complexitatea temelor din volum. Pe de altă parte, indicii lipsesc din volumele omagiale din România şi nu sunt specifici nici pentru Festschriften-urile europene.

Explicaţia este relativ simplă: volumul este unul de specialitate înainte de a fi unul omagial, aniversar. Este ideea cu care s-a pornit la drum în vara anului 2024 şi cu care s-a mers până la capăt. Ca urmare, volumul are diversitate, dar nu este „pestriţ“, cu o „varia“ atârnând la sfârşit. Meritul este în primul rând al autorilor, chiar dacă ei nu vorbesc „într-un singur glas“ nici măcar în acelaşi volum (a se vedea în special studiile privind bisericile şi medievistica – universitară – clujeană). Este o libertate de exprimare pe care profesorul Pop a cultivat-o de multă vreme şi pe care volumul, să-i spunem culegere de studii de specialitate, nu avea cum să nu o respecte.

Aceasta ne (re)aduce la chestiunea magiei. Echilibrul nu ar trebui să fie o magie, dar astăzi cam este. De el se leagă şi titlul – în latină – al volumului: […] multum laboravistis propter nos et propter bonum pacis et unionis […]. Citat ales bine inspirat de Adinel C. Dincă. În română: „[…] aţi trudit mult din pricina noastră şi pentru binele tihnei şi bunei înţelegeri […]“. Cuvintele au fost adresate conducerii oraşului Braşov de Basarab al IV-lea Ţepeluş, un domn „minor“ şi „enervant“ al Ţării Româneşti, dar care i-a ţinut în şah pe Matia Corvin şi pe Ştefan (al III-lea) cel Mare. De aici şi o „ciudăţenie magică“: Evul Mediu a fost inclusiv, a fost deopotrivă detaliu practic şi poveste, atât intrigă, cât şi înţelegere.

„Ciudăţenia magică“ s-a pierdut, mai încet, mai grabnic, odată cu trecerea timpului. Se vede şi în cazul volumului în discuţie, a cărui cronologie acoperă vreo treisprezece secole (de pe la anul 600, „întunecat“, până înspre „iluminatul“ 1800), plus alte două (cărora, în pofida dorinţelor şi a declaraţiilor, Evul Mediu le-a fost nu de puţine ori temelie şi, poate mai ales, justificare). Fiecare are libertatea de a vedea şi apoi de a decide unde magia, cu ale ei culori, s-a risipit şi din ce cauză.

Punctăm în consecinţă, la rândul nostru (a se vedea contribuţia lui Ionuţ Costea privind anii de studenţie ai profesorului Pop), că acesta şi-a început cariera ştiinţifică pe veacul al XVIII-lea, coborând ulterior – parcă în căutarea magiei – spre anii 1300-1400, pe care şi-a clădit mai apoi cariera, care a rezistat prin decenii atât de diverse. Este astfel poate momentul să ne punem o întrebare: în ce măsură volumul (ne)omagial dedicat profesorului Pop îl reprezintă?

Contrar aşteptărilor (editorii nu fac excepţie), răspunsul este afirmativ. Culegerea reuneşte Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, cele trei mari centre universitare ale României şi, sigur nu în ultimul rând, pe maghiarii, pe românii şi pe saşii dintre Carpaţi. La un loc se adună – canonic şi necanonic – (vezi, de pildă, studiul lui Tudor Sălăgean, asupra tradiţiei Sfântului Apostol Andrei) biserici, instituţii, culturi şi politicieni (medievali). Arheologii stau alături de istorici, ceea ce este o raritate pentru volumele româneşti legate de personalitatea unui istoric.

Imaginea aleasă pentru coperta volumului reprezintă, astfel, şi ea, o sinteză. Ea a apărut în urma recentelor lucrări de renovare şi de cercetare arheologică ale castelului din Hunedoara. Imaginea aparţine unei Renaşteri „avangardiste“, şi nu „întârziate“, pe pământurile cărora profesorul Pop le-a dedicat cea mai mare parte a cercetărilor sale. „Înapoierea locurilor“ nu a fost una medievală.

Ar suna a „vrăjeală“ (pentru prea mulţi), dar este magia reală a Evului Mediu (târziu), inclusiv pe pământurile locuite (şi) de români. Aceasta magie nu s-a înfiripat uşor şi nu a fost doar albă. Multe s-au pierdut în goana veacurilor care au urmat şi care au „resetat“. Pe urmele paginilor profesorului Pop, recent apărutul volum este şi o încercare de recuperare a unei magii pierdute.