MIHNEA MĂRUŢĂ, NOUL NIHILISM ROMÂNESC

Ipoteză: Cel puţin o treime dintre cetăţenii români sunt dispuşi să „dea foc realităţii“.

Concluzie: Cauzele ţin de activarea nihilismului nostru pasiv şi de o triplă subminare a reperelor prin care înţelegem lumea.

(o tentativă de) Demonstraţie: Cum se explică acest paradox: cu toate că România se află în cel mai promiţător moment din istorie, suntem mai divizaţi ca niciodată, iar o bună parte dintre noi ar alege, la o adică, „să nu mai rămână piatră pe piatră“?

Aceasta e întrebarea căreia încerc să-i răspund. De unde au apărut „lebăda neagră“ din primul tur al alegerilor prezidenţiale şi, mai ales, mânia care a făcut-o posibilă?

Dacă tot am vorbit despre „lebădă neagră“, precizez dintru început că acest text suferă de ceea ce Nassim Taleb numeşte „predictibilitate retroactivă“. Pentru că nu fac decât să caut, tardiv, cauzele unui eveniment complet neprevăzut: propun deducţii, post factum, acolo unde logica intră pe teren minat. Dacă puteţi trece peste această eroare, vă rog să citiţi mai departe.

Primul pas. Să ne alegem instrumentul: această respingere acută a realităţii are un nume ştiut: nihilism. Ceea ce s-a întâmplat în România la sfârşitul lui 2024, dar şi ceea ce se petrece cu o bună parte a populaţiei din SUA, Franţa sau Germania reprezintă erupţii de nihilism. Milioane de oameni nu mai suportă lumea aşa cum e acum, şi aleg să îi lovească osatura.

Al doilea pas. Ce fel de nihilism? În ceea ce ne priveşte, noi moştenim un nihilism pasiv, adică o tendinţă de retragere din realitate. Această tendinţă s-a sedimentat de-a lungul sutelor de ani în care soluţia a fost ieşirea din timpul istoric. Românii au supravieţuit ca popor împotrivindu-se prin răbdare (în ambele sensuri ale acestui cuvânt).

Din păcate, acest nihilism pasiv aduce dispreţ de sine, precum şi lipsă de încredere în propriul destin. În plus, el conţine viermele unei chemări către neant (despre care vorbesc toate operele noastre definitorii, de la Mioriţa până la Luceafărul).

Al treilea pas. Până de curând, românii, ca structură colectivă, nu recunoşteau decât două instanţe de validare: moartea şi Occidentul. Noi nu ne iubeam propriii sfinţi, nu ne respectam propriile genii şi nu ne urmam conducătorii decât după ce mureau sau dacă erau giraţi în Vest (de pildă, prin exilare).

Cred că această raportare e pe cale să se modifice, fiindcă Occidentul tinde să-şi piardă nimbul pe care i l-am creat. De ce?

Al patrulea pas. Pentru că, de vreo 20 de ani încoace, în Occident se produc două asalturi virulente asupra minţii.

Primul este asaltul tehnologic: expansiunea reţelelor şi a dispozitivelor conexe, presiunea de a-ţi crea un dublu virtual şi, mai presus de toate, avalanşa de ştiri despre spectrul inteligenţei artificiale. Pe de o parte, oamenii sunt seduşi de magia instantaneităţii (“apăs pe ecran şi se întâmplă“); pe de altă parte însă, ei nu au cum să facă faţă vitezei debordante cu care viitorul se prăvăleşte asupra lor.

Al doilea asalt, mai insidios, este cel semantic: Occidentul a reuşit să pună la îndoială fundamente ale limbajului. Oamenilor li s-a transmis, printr-o propagandă de neevitat, că ei nu ştiu ce înseamnă, între altele, „femeie“, „bărbat“, „mamă“ şi „tată“. Înţelesurile acestor cuvinte – care păreau imuabile şi constituiau, deci, piloni de reprezentare pentru oricine – au fost zdruncinate.

De la Confucius la Orwell şi de la Wittgenstein la Philip K. Dick, vizionarii ne tot spun un lucru esenţial: cine controlează limbajul stăpâneşte lumea.

Al cincilea pas. Cele două asalturi au fost însoţite de un al treilea, nescontat: sentimentul că, oricât te-ai strădui, eşti lăsat în urmă. Acest sentiment, indus prin reţelele de socializare, este cauzat de comparaţia continuă cu cei mai fericiţi, mai împliniţi şi mai bogaţi semeni de pe planetă.

Până în acest secol, mai toţi oamenii se comparau cu un cerc proxim, cu o comunitate locală, eventual naţională. Foarte puţini visau să cucerească lumea, iar asta era bine. De când publicul fiecăruia este, potenţial, globul întreg, au explodat – şi nu aveau cum să nu explodeze – depresia şi anxietatea.

Al şaselea pas. „Instrumentul puternic al nihilismului intervine, în viaţa societăţii ca şi în cea a individului, în momentul în care aceasta se găseşte în faţa perspectivei unei schimbări radicale“ (I.P. Culianu, Religie şi putere).

Astfel: înspăimântaţi de viitor (prima subminare a reperelor), înfuriaţi de asaltul semantic (2) şi comparându-se cu cei mai grozavi din reţea (3), o bună parte dintre noi – şi anume aceia pentru care este imperios să mai existe o lume în spatele acestei lumi – îşi preschimbă nihilismul pasiv în forma sa activă.

Când istoria îţi tot propune un drum pe care-l consideri inacceptabil, ultima soluţie împotriva răului perceput, una inconştientă, devine salvarea prin moarte: decât această realitate, mai bine să se ducă totul de râpă.

Uneori, gândul că nu vei învia e mai suportabil decât posibilitatea de a muri pe limba altuia. Aici suntem: moartea pare a ne fi rămas unica instanţă de validare.

Al şaptelea: pas.