VLADIMIR TISMĂNEANU, CUM GÂNDEA CEAUŞESCU?

Pentru a înţelege forma mentală a lui Ceauşescu trebuie să evităm anecdotica facilă şi amatorismul sentenţios. E nevoie să înţelegem ce a fost/este leninismul. Nicolae Ceauşescu s-a văzut pe sine drept un leninist român. Se închipuia şi chiar a fost o figură marcantă, adică influentă, a mişcării comuniste internaţionale. N-a greşit în acest sens. A rămas credincios până la moarte dogmei partidului unic. A rămas convins până la moarte că drumul deschis de revoluţia din octombrie 1917 a fost cel drept şi că ducea inexorabil, în pofida oricăror obstacole, la salvarea umanităţii. Nu avea aparatul conceptual spre a-şi articula coerent aceste convingeri, au făcut-o ideologii de serviciu gen Paul Niculescu-Mizil şi Dumitru Popescu-Dumnezeu. Dar în conversaţiile cu liderii unor partide comuniste şi socialiste, inclusiv Iosip Broz Tito, Alexander Dubček, Santiago Carrillo, Enrico Berlinguer, Georges Marchais, François Mitterrand, Kenji Miyamoto, Haralambos Drakopoulos, liderul român ştia să-şi susţină cu argumente leniniste punctele de vedere. Când s-a opus invaziei Cehoslovaciei, a făcut-o, credea el, de pe poziţii leniniste. Încă din 1960, Ceauşescu fusese fascinat de tezele maoiste din articolul Trăiască leninismul!. Revizionismul modern, în versiunea lui Nikita Hruşciov, nu era his cup of tea.

În noiembrie 1989, la Congresul al XIV-a, a citit timp de peste şase ore, răguşit, aproape incapabil să mai zărească literele, un text mamut, repetitiv, anost şi indigest, în care relua obsesiile sale ideologice de la care nu se abătuse vreodată în viaţă. Era mândru de consecvenţa sa. Până în ultima clipă, ca un veritabil leninist, a fost neclintit în ataşamentul pentru un număr de idei pe care le socotea suma cunoaşterii umane. Un rege nebun, precum în tablourile lui Corneliu Baba? Probabil, dar nu orice nebunie, ci una pe care o putem defini drept himera ideologiei. Nu dieta personală a dictatorului, nu pasiunea pentru vânătoare, nu disponibilitatea sa de a-i satisface toate capriciile de mărire ale consoartei sale sunt cheia explicativă în această istorie, ci hybrisul unui leninist convins că a fost însărcinat de Istorie să-şi urce naţiunea „spre comunism, în zbor“.

Aceasta dimensiune mesianică s-a întâlnit cu o mişcare totalitară în care ideologia era unica busolă. O mişcare formată, în faza ei ascendentă, din militanţi transpuşi. Citeam recent că liderul chinez Xi priveşte cartea Ce-i de făcut? a revoluţionarului Nikolai Cernîşevski drept o sursă fundamentală de inspiraţie. Este un roman pedagogic, l-a învăţat pe Lenin cum să devină „revoluţionar de profesie“. Bănuiesc că Nicolae Ceauşescu o va fi citit. Făcea parte din recuzita bibliografică a anilor ’50. În mod cert, a citit Ce-i de făcut?, adevărata biblie a bolşevismului. În „partidele de avangardă“, comandamentele ideologice erau infailibile, obligatorii. Partidul avea întotdeauna dreptate. Între membrii Biroului Politic al lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu era cel mai înverşunat, cel mai neînduplecat, cel mai intransigent. Niciodată în viaţă nu s-a îndoit de opţiunea sa comunistă. Partidul a fost pentru el casa de rugăciuni. Templul sacru. Fără partid, ar fi fost un nimeni.