Marina Constantinescu

Doamna Marina Constantinescu a participat în toamna anului trecut la cea de-a XIII-a ediţie a festivalului Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, organizat de Teatrul Naţional „Lucian Blaga“, prilej cu care ne-a acordat acest interviu, realizat cu sprijinul generos al Băcăniilor Bolloga din Cluj-Napoca.

 

Alice Valeria Micu: Sunteţi cunoscută de publicul larg graţie emisiunii Nocturne, iar acolo, fragilitatea feminină este dublată de rigoare. Care a fost relaţia dumneavoastră cu ştiinţele exacte? Oferă ele, prin mai marea doză de obiectivitate, libertate?

 

Marina Constantinescu: Relaţia este directă. Sînt absolventă a Liceului de matematică-fizică I.L. Caragiale din Bucureşti. Aşa că sînt formată în rigoare şi în adîncimile cunoaşterii. Lucru care m-a ajutat foarte mult în tipul de conexiune şi de paradigme în care mintea mea s-a format, menţinînd libertatea. Structurarea aceasta a fost un mare avantaj pentru mine în facultate. Am terminat Facultatea de filologie, de litere, română-germană, din cadrul Universităţii din Bucureşti. În timpul facultăţii eram sigură că voi face lingvistică şi voi rămîne la catedra de Lingvistică Generală, unde am avut profesori cîteva somităţi. Întotdeauna îmi face plăcere să-l pomenesc pe profesorul meu de Lingvistică, Emanuel Kant Vasiliu, care era un savant european din şcoala lui Saussure şi din Şcoala de la Praga. Domnia sa a fost dispus să facă demersuri complicate pentru rămînerea mea la Catedră. Nici astăzi nu ştiu de ce m-a atras brusc, la sfîrşitul studiilor, invitaţia profesorului meu Eugen Simion. Care a fost şi preşedintele comisiei mele de licenţă. Teza mea a fost o lucrarea foarte serioasă şi elaborată în opera lui Mircea Eliade. I-a plăcut şi l-a provocat studiul meu. Şi ce era nou acolo. Eugen Simion scrisese mult despre Eliade. El a fost o intersecţie a noastră. Care nu a durat prea mult după 1990, cînd opţiunile politice ne-au aşezat brusc, din punctul meu de vedere, pe poziţii diferite. În fine. Era foarte multă libertate în jurul meu. Dar şi un grad înalt de rigoare. În familie, în educaţie, la prietenii părinţilor mei, la prietenii mei, la profesorii mei. Am mai avut o şansă mare în anii grei: nu am dat peste îndoctrinări. Nici astăzi nu ştiu cum. În facultate, cazurile erau rarisime. Am avut noroc, nu am avut parte de oameni care să încerce să ne îndoctrineze.

 

A.V.M.: Cum scrieţi, ce înseamnă scrisul pentru viaţa dumneavoastră?

 

M.C.: Scrisul înseamnă să fiu eu. Nu e un laborator, nu e nimic sofisticat, nu se merge în vîrful picioarelor cînd scriu eu.

 

A.V.M.: Povestirea cu veioza publicată în Apostrof are nişte repere autoreferenţiale? Ce vă inspiră, ce vă aşază la masa de scris? Cât de mult se scrie pe sine Marina Constantinescu?

 

M.C.: Sînt un om atras de poveste. Eu caut poveşti, în tot ce văd în jur, pe stradă, în piaţă, la teatru, într-o gară, acestea sînt pentru mine impregnările care ajung în scris. Cred că este, de la un punct încolo, o fugă de realitate. Fiecare autor are o bucătărie, proporţiile sînt numai de el ştiute între confesiune, prelungirea eu-lui interior foarte profund şi punctul de contact cu ceva din realitate. În text sînt chei, şi la marile romane şi la jurnale. Îmi place să ascult. În tren, pe stradă, la vecinii mei, oriunde şi să scriu. Acolo se produce metamorfoza. De acolo începe literatura. Mă fascinează la cei din jur, felul în care vor să dea la o parte voaluri şi să facă presupuneri despre ce ai scris, dar numai tu ştii cît din interiorul tău e în acea ficţiune. Probabil că şi în „Veioza de Crăciun“ este o imagine din realitate. Topită în neputinţă, în graba unui gest şi în muzica lui Mozart.

Madlena lui Proust există într-o proporţie sau alta în fiecare dintre noi. Uneori ascult o muzică, o anumită interpretare, fie că e Laudate Domini sau partea a doua dintr-un Rahmaninov ori un Wagner, un Andante dintr-un concert al lui Chopin, pentru mine s-au fixat anumite interpretări şi ele îmi aduc imediat aceeaşi imagine. Că e imaginea unei iubiri, a unei disperări, a unui loc. Muzica îmi cheamă oameni, locuri, figuri, culori, stări. Este ceva foarte intens. Ca atunci cînd te gîndeşti la cineva, mergi cu maşina şi ţi se pare că vezi exact acea persoană pe stradă şi îţi vine să laşi maşina şi să fugi după ea. Îmi vine de multe ori să fug şi după mine. După mine cea uitată la repetiţii prelungite, după mine cea dinainte să aud în studio „sîntem gata, Marina, începem“, cînd mă îneacă emoţiile şi în capul meu vuieşte o furtună de gînduri şi de cuvinte, după mine cea tînără şi rebelă, cu părul lung, fumînd kent lung, după mine îndrăgostită, după mine cu Luca mic…, dar nu ştiu unde să las maşina şi să mă prind… Sîntem populaţi de figurile importante pentru noi, de momente, de întîmplări mari sau mici, de mirosuri, de lumină… şi ele revin în ce scriem, în ce facem, în cum privim. Mereu. Ca o temă cu infinite variaţiuni. Nu reuşesc să mă detaşez cu adevărat de bucurie sau de suferinţă decît atunci cînd scriu şi sînt absorbită de drumurile narative şi de imagini. Atunci sînt suspendată. Nu mă atinge nimeni şi nimic. Poate că scrisul este, uneori, şi o exorcizare. Este ecoul a ceea ce simt, puternic, decisiv şi nu verbalizez. Aşa am fost educată. Cei foarte apropiaţi consideră că sînt secretoasă şi mută pentru că nu vorbesc despre mine. Despre ceea ce este intim. Poate că fac asta doar în scris. Pentru că acolo totul se amestecă. Şi nu ştie nimeni unde încep eu şi unde mă termin.

 

A.V.M.: Scrisul este pentru dumneavoastră mai mult pe coordonata locului sau a clipei?

 

M.C.: Scriu cam oriunde. Am ritualurile mele, nu pot să dorm dacă nu ştiu despre ce voi scrie lunea, cînd scriu, de regulă, din 1993, săptămînal, textul pentru România literară. Nu pot adormi pînă nu fixez lucrul acesta. „Clipa“ ţine de o stare şi de acolo vin prozele scurte. Scriu numai dimineaţa, în prima parte a zilei. Am învăţat numai ziua, niciodată noaptea. Noaptea doar citesc. Sînt insomniacă, iar cînd îmi e clar că nu pot să dorm şi sînt într-o pauză de la somnifere, citesc. Cititul nu e soporific pentru mine, e ca o lumină. Scrisul nu ţine de un loc sau de locuri. De confort, de multe pregătiri. El are un ritm şi este determinat de stări, de o încărcătură emoţională, de ceva subiectiv.

 

A.V.M.: Când vă întrebam de metafora locului, mă gîndeam la importanţa unor locuri din scriitura dumneavoastră. Revin la povestirea publicată de Apostrof, Veioza de Crăciun, la ceea ce aţi consemnat de la fereastră şi vă întreb dacă e mai important locul acela pentru narator, pentru scriitor sau întâmplarea?

 

M.C.: Pentru mine, întîmplarea. O anumită întîmplare apăsătoare. Care se transformă în scris. Poate că fereastra nici nu a existat… Poate este o proiecţie. Da, cred că întîmplarea este mai importantă. Starea care se înfige în tine. Ca o aşchie. Ca să scap de ea, o scot, o mărturisesc. Pînă acum cîteva luni, am scris pe o măsuţă fabricată foarte rudimentar, mult mai mică decît masa aceasta din Băcănia Bolloga, unde stăm acum. E plină de găurile unde fiul meu îşi arunca stiloul, ca peniţa să se oprească în lemn, e plină de semnele revoltei lui pe sistemul şcolar, împotriva dorinţei de cunoaştere, a plăcerii să descoperi, orice. A fost primul „birou“ al fiului meu. Nu l-am putut arunca. Mă uitam mereu la el ca la un fel de hartă a chinului. Nu am ceea ce mulţi numesc un „birou“. Nici ca obiect, nici ca spaţiu. De cîteva zeci de ani, scriu pe o măsuţă pe care n-am putut s-o arunc, aşa cum n-am aruncat mai nimic din ce a fost a lui Luca. Aşa strîmbă şi improvizată, am scris pe ea peste douăzeci de ani. Aşa cum am scris foarte mulţi ani de mînă pe masa din bucătărie. Poate că la România literară am avut pentru scurt timp un birou, vizavi de cel al Constanţei Buzea. Dar cu foarte multă generozitate îl ofeream oricărui vizitator. Cel mai adesea, Norei Iuga, care venea la Constanţa şi la mine. Nora şi cu mine fumam, Constanţa nu, şi de aici începea un întreg spectacol. Nici cît am făcut Festivalul Naţional de Teatru, nu am avut un „birou“ propriu-zis. Într-un fel, îmi place lucrul ăsta care mă fereşte de rutină, de intrarea într-un şablon inevitabil al unei instituţii. Nu mă leagă. În felul acesta cred că mi-am păstrat ceva proaspăt. De multe ori, în televiziune, biroul meu este cabina unde mă îmbrac şi mă machiez, stau de vorbă cu echipa mea. Asta îmi asigură o atmosferă mai puţin rigidă, liberă, neconvenţională. Mi se pare preţios să spun că mă duc la birou. Merg la revistă, la televiziune, la spectacole, la concerte. În fiecare zi, în fiecare seară.

 

La vita e bella. Oare cînd am înţeles asta?

 

M.C.: Sînt un om care caută poveşti, ştie să le citească, să le asculte. Şi încerc să spun poveştile mele. Atîta tot. Oriunde, nu trebuie să ai, la propriu, ceva monumental, pe care să scrie că e biroul cuiva. Nu-mi place acest lucru. Biroul meu este masa aceea mică. Îmi aduc aminte de tinereţea mea, cînd scriam aproape pe genunchi sau, cum am spus, pe masa din bucătărie. În niciuna din casele în care am locuit nu am avut un birou, am avut un loc unde mi-am pus foaia albă şi, mai tîrziu, computerul. Scriu în cel mai frumos loc. Din lume. Unde citesc, dorm, visez, iubesc, privesc pe geam, văd casele cocoţate una în cîrca alteia, văd norii sau cerul albastru, văd soarele şi luna, îmi primesc prietenii, ascult muzică zi şi noapte, dansez, beau şampanie şi mi se pare că este sfîrşitul lumii sau… la vita e bella. Oare cînd am înţeles asta?…

Am totuşi, un tipic al meu cînd scriu despre teatru. Citesc textul spectacolului, piesa despre care urmează să scriu. Chiar dacă am făcut asta şi înainte de reprezentaţie. Şi întotdeauna am un fel de nelinişte. O teribilă emoţie.

 

A.V.M.: Scrieţi despre spectacole care nu vă plac?

 

M.C.: Pentru un profesionist, a-ţi plăcea sau a nu-ţi plăcea nu reprezintă paradigma unei analize critice. Chiar dacă văd şi scriu despre spectacole care nu sînt în registrul meu de interes, eu nu merg la teatru cu prejudecăţi. Niciodată. Nu merg să văd spectacolul aşa cum s-a ţesut în capul meu pe un anumit text, caut să văd şi să înţeleg toată construcţia unui regizor. Ce a citit el şi cît de coerentă este demonstraţia, cît de puternice argumentele. Practic, profesiunea asta de aproape treizeci şi cinci de ani cu foarte multă onestitate faţă de mine, în primul rînd. Ceea ce mi-a atras şi destulă „răceală“. Dar prietenii pe care îi am în breaslă sînt de cursă lungă. Am rămas împreună tocmai pentru că ne spunem ceea ce contează. Hai să-l numim adevăr.

 

A.V.M.: Este un risc?

 

M.C.: Nici pomeneală! Riscul apare cînd este vorba despre viaţă şi moarte. Este singurul risc. În care am trăit în comunism, pînă în 1989, în care am avut sau nu curajul să spunem, într-o formă sau alta, Nu sau Pînă aici, compromisului şi beneficiilor imediate. Împotrivirea avea consecinţe.

Nu am făcut frumos niciodată, pentru nici cel mai mic privilegiu. Felul acesta de a trăi mi-a adus şi o formă de singurătate, în care mi-a fost frică, la început, să trăiesc. Cu timpul, mi-am definit mai precis distanţa faţă de compromis. Astăzi îmi place singurătatea pentru că este o alegere. Este alegerea mea şi mi-am dat seama că este foarte igienică. Nu am făcut jocul ipocriziei sau pe cel al linguşelii faţă de absolut nimeni. Pentru nimic.

 

A.V.M.: Aţi fost ispitită faustic spre meserii mai bănoase, aducătoare de glorie, inclusiv financiară?

 

M.C.: Am fost ispitită. În mediul celor care fac televiziune există, cred că normal pînă la un punct, tentaţia banului. Am fost curtată, de pildă, de televiziuni importante, de patroni de televiziune care au făcut atîtea vedete. Îmi reproşează şi astăzi unul dintre ei, poate cel mai rîvnit şi curtat după 1990, că nu am acceptat drumul gloriei şi al banului. Ceva din mine a ştiut că nu sînt pregătită. Nu ştiu şi nu văd de ce să fac frumos ca să fiu şi să rămîn pe val, în cărţi. Pentru niciun fel de avantaj personal, imediat, pe termen lung sau pe termen scurt. Poate că de asta am fost scoasă de pe post. Cineva aştepta de la mine şi manifestări de pupincurism. Am refuzat poziţii, pentru unii importante, vizibile, de repetate ori, cînd am simţit că nu neapărat valoarea ar desemna o ierarhie.

 

A.V.M.: Şi atunci, într-un joc al vieţii şi al morţii, la ce n-aţi mai renunţa, în afară de scris?

 

M.C.: La mine. Interesant este că după o viaţă parcursă, am mult mai puţin în faţă, pe lîngă ce am parcurs deja, nu am niciun fel de regret. Am avut tot ce-am vrut de la viaţă sau de la Dumnezeu. Am înviat din moarte, m-am întors din nou aici, de două ori, n-aş vrea mai mult decît am. Am crescut într-o familie în care am primit tot, de la iubire, principii, sensul valorii, prieteni, casă deschisă. Am avut boala pantofilor!… Nu am ţinut la bani. Poate că nu e bine… Dacă mă uit în jur, lumea-şi pune bani în bancă, în conturi, fac socoteli, investesc, bursă. Îi admir mult. Nu mă pricep la afaceri, am înţeles că nu am aceste abilităţi. Poate i-ar fi prins bine fiului meu, i-ar fi uşurat viaţa. Dar nu este tîrziu să învăţ şi asta!

Bunicii mei au pierdut tot cînd au venit comuniştii. Absolut tot. Mai puţin demnitatea. Au fost averi la mijloc şi vieţi. Părinţii mei au cîştigat bine şi înainte şi după 1989, erau specialişti în domeniul lor şi cîştigau bine, dar nu au făcut acumulări. Poate de spaima de a nu se alege praful, aşa cum au păţit cînd erau tineri. Tata nu a vrut asta. Trăia din plin fiecare clipă. „Carpe diem!“ Asta ne-a învăţat. Ne spunea mereu că e important ce avem în cap, ca să o putem lua oricînd, în orice context, de la capăt. Sigur, n-am crescut sub pomi, ştiu ce e confortul, ştiu ce e luxul şi îmi place, dar nu e o preocupare. Pentru că nu putea spune că vin comuniştii şi ne iau tot, spunea, mai ales după 1977, „vezi, asta e, vine un cutremur şi totul se surpă“. Poate că e inadecvat ce spun eu acum, sigur că acumulările materiale nu exclud principiile şi valoarea. Atîţia ani s-a trăit doar pentru a îndestula burta. Dacă Ceauşescu se prindea de asta…

Indiferent ce aveam sau nu, ritualul aşezării unei mese, masa ne strîngea împreună, ne întregea acest împreună. Ne împărtăşeam ce am făcut în acea zi, rîdeam, rîdeam mult, în hohote, dansam, eram complici în taine, în ce ne durea, în revolte, în ce visam şi iubeam.

Nu pot să rîd la o masă unde n-am chef nici să fiu. N-am putut asta. Poate am pierdut. Mult. Nu ştiu.

 

A.V.M.: Aţi trăit prima parte a vieţii într-o epocă în care copiii citeau. Ţinea asta de faptul că nu erau atât de multe mijloace de a petrece timpul liber?

 

M.C.: Cititul nu ţine de timpul liber, ci pentru că nu poţi altfel. Nu am citit pentru că nu aveam ce să fac. Am un frate cu un an mai mic, am crescut gemelari, ne-am jucat, făceam orice, şi fotbal, şi polo, ca să fiu cu el. Şi fratele meu citea. Făceam ceea ce se numeşte astăzi debate, iar atunci se numea proces literar şi familia noastră de patru se împărţea în două, unii incriminau, alţii apărau un personaj, un subiect şi îmi dau seama acum cît de avangardişti eram, căci astăzi, debate-ul acesta a cunoscut un bum extraordinar în colegiile de elită din America, din Marea Britanie. Duminica făceam asta. Ţin minte cum ne ascundeam în camere diferite, cele două tabere, ne elaboram strategii, căutam texte care să ne incite. Şi regizorii mari spun totul e în text şi acolo căutam argumentele pledoariilor noastre. Am citit din plăcere. Sigur că sînt rigori de educaţie. Cititul a devenit vocaţie. Şcoală. Am prieteni care nu sînt filologi, sînt doctori, arhitecţi, şi citesc cot la cot cu mine. A fi filolog nu înseamnă că ai monopol pe citit. Ai nişte abilităţi, însă, pe care, ca în orice meserie, le-ai învăţat şi le-ai exersat nişte ani teribili de studiu. Facultate grea, nu e doar cu cititul. Lumea din jurul meu citeşte, facem schimb de cărţi, mici debate-uri, îmi place lumea în care trăiesc.

 

A.V.M.: V-aţi îndrăgostit de vreun personaj, a străbătut el hârtia?

 

M.C.: Nu, mă îndrăgosteam de cărţi, lucru pe care-l fac şi azi, de cum devin ele, unele, prin scriitură, atmosferă, imagini, fundamentale pentru mine. Citesc foarte repede, dar şi foarte riguros, însă, îndrăgostindu-mă de o carte, încetinesc ritmul, pun o distanţă mai mare pînă la momentul despărţirii de carte, ca să dilat timpul, să nu se termine atît de repede totul. Îmi plăcuse ca idee, într-o vreme, pariul Şeherezadei pe poveste, miza fantasticului, a creaţiei, a existenţei, cînd trebuie să inventezi, să spui poveşti ca să-ţi salvezi viaţa. Din acest punct de vedere, cred că Boccaccio a exercitat o seducţie cu Decameronul asupra mea. În 1993, cînd am ajuns prima oară la Florenţa, m-am dus la Santa Maria Novella să simt impregnarea asta cu viaţă, acest spaţiu care a salvat viaţa celor care s-au adăpostit acolo în timpul ciumei. Acolo, miza supravieţuirii a fost să se spună o poveste. Este o tensiune pe dedesubt, continuă, tensiunea în care povestea devine schimbul pentru a amîna moartea. Este un fel nobil de a preţui viaţa, de fapt. Şi de a lupta pentru ea. Tocmai fiindcă o preţuieşti. Cred că asta mă interesează foarte tare.

 

Frumosul este poezia vieţii mele

 

A.V.M.: Cum s-a produs legătura afectivă cu Italia?

 

M.C.: Prin mersul în Italia. Mult, sistematic, constant, pasional. Dacă ajung la ceea ce se numeşte pensie, cine ştie, poate vînd ce am aici şi mă mut acolo, undeva în Toscana, într-un sat paşnic, în care în fiecare zi poţi să priveşti de jur împrejur, în sus şi să te uimeşti de miracolul vieţii şi al luminii. Întreaga zonă Val d’Orcia e declarată patrimoniu UNESCO. Hmmm…, ce frumos ar fi…

 

A.V.M.: Scrieţi proză. Unde e locul poeziei în viaţa dumneavoastră?

 

M.C.: În frumosul după care tînjesc şi de care vreau să mă înconjor. Cred că frumosul este poezia vieţii mele. De aceea aş vrea, cînd voi termina călătoria pe aici, să fiu înmormîntată undeva în Toscana.

 

A.V.M.: Şi scrisul cum a venit, vă amintiţi de prima creaţie?

 

M.C.: Ştiu doar că scriam, mult, de cînd eram la şcoală. Nu am păstrat caietele acelea. Doar caietele studenţeşti cu exerciţii din Gazeta matematică! Sînt neglijentă cu ce am făcut. Nu am emisiunile mele, nu am textele mele, decît cele ce se află în computer, dar nu sînt salvate în altă parte, nu am fotografii cu mine, nu am interviurile mele. Nu am nimic din ce ar însemna o urmă din ceea ce sînt. Cît sînt. Ştiu doar că am vrut să fac Facultatea pe care a absolvit-o şi bunica mea paternă. Deşi era severă, oarecum rece şi distantă, o savantă rafinată, m-a fascinat peste măsură. A fost un personaj. A terminat Litere şi Filosofie la Bucureşti, în 1923, Magna cum Laudae, cu o diplomă semnată de Ferdinand. Dădea meditaţii ca să cîştige bani şi să poată lua ore de actorie ca să fugă cu vaporul la Hollywood. Nu ştiu. În America. Bunica mea a avut două surori. În jurul anului 1920, au absolvit Litere şi Filosofie, Farmacie şi Chimie la Bucureşti. Toate au practicat meseria după absolvire. Mai tîrziu, au spălat cu lama toaletele de la Spitalul Colţea, cînd au pierdut tot, ca să supravieţuiască. Dar ce scriam… îi citeam mamei, în bucătărie, noaptea. Mama mea a fost chimist. A făcut Chimie pură şi l-a avut profesor pe Neniţescu. Fuma şi prin vălătucii de fum încercam să-i prind o expresie… Acum îmi dau seama de ce-i citeam mamei, pentru că mama mea era cel mai sincer om pe care l-am cunoscut. Cel mai dintr-o bucată, tranşant, critic. Căutam asta, nu neapărat o laudă. Mama îmi spunea cît nu e bine, ce nu e bine. Totdeauna am avut nevoie de peretele acesta cu care să mă verific. Ea era foarte sinceră şi avea modul direct de a-mi spune, amestecînd liniştită într-o oală, sau frecînd un praf în mojar, ce părere avea. Şi pentru asta îi sînt foarte recunoscătoare, deşi genul acesta nu prea mai e acceptat astăzi, cînd se spune că poţi crea traume copiilor. Eu n-am simţit-o ca pe o traumă, ci dimpotrivă, ca pe un sens foarte exact a ceea ce fac cînd am repere.

 

A.V.M.: Aţi avut în copilărie premisele unei vieţi comode. Cum a fost mai departe povestea?

 

M.C.: Pot spune că am avut o viaţă uşoară din punctul de vedere al confortului. Părinţii mei munceau mult, erau cine erau şi sfînta şpagă funcţiona, se cumpărau produse cu supra-supra-supra preţ, aveam tot ce era necesar. Dar şi multe încercări. Multe. Încercări de viaţă şi de moarte, din care am învăţat. Am trecut multe cumpene, de boală, de suferinţă, foarte, foarte puternice, toată familia. Am învăţat să privesc altfel suferinţa şi s-o accept, oricît de greu ar fi. Momentele de criză, care n-au fost puţine, le-am gestionat foarte bine. Căderea a urmat întotdeauna după. Niciodată nu m-am extras greutăţii unei situaţii. Toată lumea spune despre mine că sînt un om puternic. Sînt… Îmi convine să fiu percepută aşa.

A.V.M.: Pe ecran nu se văd emoţiile. Vin ele după emisiune?

 

M.C.: E un mister şi acolo. În timpul emisiunii nu ştiu ce se întîmplă. La final, invitaţii mă întreabă cum a fost. Aştept să-mi spună Oana Cucuruzeanu, asistenta mea, sau regizorul Aurel Badea. Fac Nocturne ca într-o transă. Cred că emoţiile sînt foarte mari în timpul pregătirii şi timpul acesta e destul de mare, nu e ceva ce să fac de la o zi la alta sau de la o săptămînă la alta. Sînt oameni şi subiecte pe care le port şi îi port în mine, în minte. Pe urmă, soseşte un moment. Emoţiile vin cînd pregătesc întîlnirea: sînt zeci de foi cu notiţe, pe ce drum s-o iau? Nu-mi acord mare timp nici de machiaj, nici de coafat, rezolv totul repede ca să am răgaz pentru invitaţii mei. Uneori, nici eu nu mai ştiu unde sînt, dar ştiu cine sînt. Port totul în mine pentru că totul e din mine şi se întoarce în mine. Sînt aşa, un puzzle mereu în facere.

 

Am avut cîţiva dizidenţi şi foarte multe bancuri

 

A.V.M.: Aţi fost dezamăgită de oameni în profesiune? Cum aţi gestionat aspectele mai puţin plăcute sau chiar dezagreabile?

 

M.C.: Sigur. Cine scapă? Am reuşit, cîteodată, să pun mai presus ceea ce ne-a legat decît ceea ce ne-a dezlegat. Rănile rămîn. Nu-mi plac extremele, nu idolatrizez şi nu demonizez, nu augmentez nici defectele, nici calităţile. Nu-mi place să fac un anumit lucru pentru că mă interesează ce spune lumea. Îmi pasă doar de anumite persoane, foarte puţine, de judecata lor, de părerea lor. N-am timp de gura lumii. Nu sînt anarhică, nu sînt împotriva legilor, ci împotriva constrîngerilor de dragul lor, împotriva unui sistem care sufocă şi nu te ajută să te cauţi, să evoluezi. Asta mă enervează îngrozitor. Şabloanele. De pildă, cele de exprimare, care arată şablonul gîndirii. Nu îmi place în turmă şi nu-mi plac turmele, îmi place ceea ce înseamnă individualitate, unicitate. N-am nimic cu legile, ci cu plasa de pseudonorme, cu prejudecăţile, cu judecăţile. Sigur că-i judec pe cei ce au chinuit, au ucis, în rest, judecata nu e la mine. În noi, ca popor, e mult întuneric şi-l ducem din generaţie în generaţie prin cei care mint, distrug, dispreţuiesc. Dacă am putut să facem aşa orori, noi cu noi, parcă nici nu putem să ne curăţim. Nici nu ne-am dorit. De asta avem atîta întuneric, de asta trăim ce trăim azi, cînd există această atît de mediocră „clasă politică“ şi prea puţini politicieni. Nu mai există stînga, dreapta, centru, mai degrabă extreme, nu mai există principii, educaţie, instituţii. Noi nu trăim în sistem, ci în afara lui. Ne place întunericul.

 

A.V.M.: Prea multă marginalitate?

 

M.C.: Noi ne considerăm în centrul lumii, „noi sîntem români“, ca şi cum asta ar fi o valoare în sine, facem bancuri, e mai uşor decît să construieşti. Noi n-am avut solidaritate, am avut cîţiva dizidenţi şi foarte multe bancuri.