IOANA TOLOARGĂ, PATRU PIESE DE TEATRU – CA FENOMEN EDITORIAL

Anul 2024 este marcat, din punct de vedere editorial, de lansarea volumului de dramaturgie al Alexandrei Felseghi, Patru piese de teatru, la editura Presa universitară clujeană. Vorbim despre un fenomen editorial, nu doar pentru că permite circulaţia textelor de teatru, validate deja în relaţie cu publicul-spectator, ci şi pentru că încurajează medierea dintre teatru şi literatură, redeschide un dialog ce părea etern abandonat şi lansează provocarea situării dramaturgei într-un câmp sau canon cultural mai larg. Ultimele decenii sunt marcate de divorţul dramaturgiei de literatură, voluntar, de partea ambelor părţi, care a condus şi la absenţa de pe piaţa de carte şi din istoria literaturii a volumelor de teatru românesc (extrem) contemporan – foarte puţine publicate în format fizic şi circulând, cu precădere, în bula teatrală.

Alexandra Felseghi este deja o dramaturgă consacrată, iar debutul în volum survine, atât ca o materializare a parcursului ei creator, cât şi ca deschiderea spre un nou public: de cititori. Are un background de studii muzicale (pian) şi de regie, este lector universitar la Facultatea de Teatru şi Film (secţia Teatrologie), unde predă cursuri de scriitură pentru spectacol. A lucrat atât în mediul independent, cât, mai ales, în teatrele de Stat, jonglând parţial şi cu accepţiunea germană a funcţiei dramaturgului. Se defineşte, însă, ca autoare dramatică, prin caracterul ficţional pe care ajunge să îl aibă textele. Deşi operează cu tehnici ale teatrului documentar, dramaturgia sa este una documentată, irigată arborescent de realitate, de cazuri, de articole de presă, de cercetări de teren, dar depăşind întotdeauna, printr-o forţă de universalizare, particularitatea localizabilă a incidentului-sursă. Dramaturga menţionează că deschiderea spre dramaturgie a venit în facultate, prin participarea la cursurile opţionale de scriitură ţinute de Cristian C. Buricea-Mlinarcic şi de Raluca Sas-Marinescu şi la Taberele Dramaturgia Cotidianului, de unde direcţia spre teatrul documentat (vizibilă şi la colegele de generaţie: Alexa Băcanu, Petro Ionescu, Ana Cucu-Popescu).

Toate textele din volum sunt marcate de o formă de revoltă, care capătă nuanţe: de la criza unei familii, a unei generaţii, până la una sistemică şi, implicit, la manifeste politice. Firul roşu, pe care însăşi dramaturga îl punctează, este prezenţa personajelor feminine puternice, dar şi a unei direcţii feministe care provoacă, rescrie naraţiuni patriarhale. O altă notă interesantă este cea de dialog postmodern cu opere clasice, cu ale căror fir narativ, stilistică, personaje sau motive-cheie Felseghi operează, adesea mergând împotriva textului-sursă.

Verde tăiat, prima piesă din volum, e construită cu arhitectura unei tragedii şi cristalizează saga Ioanei Rus (o Vitoria Lipan portretizată, voluntar, cu unelte feministe, într-un mediu patriarhal), de a face dreptate morţii soţului ei, angajat la Ocolul Silvic. Lumea rurală contemporană, a traficului ilegal de lemne, nu mai e una în care dreptatea (prin legi şi prin aparatul de stat) ar fi posibilă. Ea sucombă în faţa complotului permanent între autoritate şi făptaşii crimelor, prin care Răul devine o figură permanentizată şi sistemică. Deşi involuntară (aşa cum sugerează dramaturga), relaţia cu Baltagul subliniază forţa personajului feminin, dar şi a textului, ca act de justiţie simbolică. Îmbinând dialectul ardelenesc (care o apropie stilistic, alături de intertextul cehovian din alte piese, de Székely Csaba) cu realismul acestui cronotop, piesa anunţă, încă din incipitul volumului, direcţiile dramaturgei: predilecţia pentru o formulă eminamente dramatică şi realistă, pentru teatru documentat şi pentru intertexte.

În Nu mai ţine linia ocupată, provocarea stilistică şi de structură atinge climaxul, prin preluarea formulei tragediei antice, în care „conflictul, personajele, corul antic şi forma versificată a sentinţelor lui, opusă caracterului epic al dialogurilor, descind din acest model“. Conform Oanei Cristea Grigorescu, acesta este textul care se profilează cel mai clar ca „manifest politic“, „ce descinde din raportul direct al tragediei antice cu viaţa cetăţii“. Dacă prima piesă din cvartet sublinia această luptă solitară, în care văduva scoate din râpa unde au fost aruncate nu doar cadavrul, ci şi lupta soţului ei, cel de-al doilea text punctează, prin prezenţa corului, o formă de suroritate, de comuniune, în statutul de victimă. Nu doar că femeile-protagoniste nu sunt protejate de sistem, ci chiar se auto-responsabilizează să îl schimbe, pentru cele ce le vor urma. Problema etică pe care ar fi ridicat-o un text/ spectacol eminamente documentar ce ar fi tratat „cazul Caracal“, cu o proximitate temporală atât de mare faţă de evenimentul-sursă, este firesc rezolvată de universalizarea pe care dramaturga o controlează, prin dezvoltarea şi ficţionalizarea naraţiunii. Textul nu mai este doar despre doliul acestei familii, despre o victimă, ci despre toate victimele violenţei împotriva femeilor.

Tot Oana Cristea Grigorescu interpretează, în alegerile textelor colate în volum, un viraj dinspre tragedie, spre dramă şi dinspre societal, sistemic, spre o analiză a familiei, a individului. Astfel, Nu vorbim despre asta, cea de-a treia piesă, jonglează cu două temporalităţi egal dificile, de tranziţie: acum şi atunci, adică o adolescenţă marcată de revolte, iubiri ratate şi o tranziţie politică reală, respectiv un prezent în care cele patru personaje şi familiile lor sunt readuse împreună de moartea unuia dintre foştii prieteni. Dacă autoarea se joacă cu reenactment-uri ale unor momente din copilăriile protagoniştilor (ca nişte extratexte care completează personalităţile şi acţiunile lor din prezent, justifică deciziile/ greşelile lor şi actualizează planul politic, al clivajului istoriei mari cu cea mică), marea miză a textului rezidă din structura lui circulară. Prima scenă declanşează tot acest lanţ de mărturisiri, în cadrul unei drame analitice, contrazicând cutuma de “nu vorbim despre asta“. Ultima scenă o reia pe prima, ca şi cum personajele ar rămâne însă prizonierele dezideratului din titlu. Totuşi, tranziţia, în sens politic şi individual, înseamnă acest debuşeu generaţional, pentru un katharsis colectiv?

Ultima piesă, Acasă, este, din perspectiva mea, cea mai reprezentativă pentru generaţia de creatori post-douămiişti, din care face parte dramaturga şi permite cel mai clar filiaţia cu romanele româneşti contemporane. Preluând teme şi motive, chiar elemente de naraţiune din piesele cehoviene, Felseghi le transmută în prezentul imediat al unei familii cu două surori şi o mătuşă, care se reunesc în România, pentru sărbători. Toate încearcă să decidă dacă să se întoarcă acasă, să vândă moştenirea, să se întoarcă în străinătate, astfel că, la Felseghi, visul celor trei surori se răstoarnă. Finalmente, textul este puternic prin radiografierea unui nou tip de migraţie românească: brain drain, şi a consecinţelor acesteia: „Îţi trebuie curaj să înfrunţi veşnica întrebare de ce te-ai întors? din parte tuturor. O întrebare care ascunde bucuria celorlalţi că undeva, Dincolo, te-ai ratat“.

Alexandra Felseghi este o dramaturgă care „incomodează stagnarea“ şi operează cu diferite tipuri de „liminalitate“, „pe muchia deopotrivă acidă şi duioasă, cinică şi tandră, a unor tensiuni fie în familie, fie în comunitate“ (Mihaela Michailov). Ceea ce mi se pare însă esenţial dramaturgiei ei este echilibrul foarte bine controlat între clişeu şi emoţie, structură clasică, dramatică şi inovaţii formale, prin jonglarea cu intertexte, tehnicile teatrului documentar şi capacitatea de generalizare, de ficţionalizare, de universalizare, fără a pierde dimensiunile esenţiale: politice, militante, feministe. Faptul că, în colaborare cu Adina Lazăr, regizoarea care a montat toate cele patru texte, dramaturga reuşeşte să aducă aceste mesaje atât în teatre de Stat, cât şi în companii independente, în comunităţi diverse şi, iată, şi în faţa publicului-cititor, reprezintă, pentru mine, marele merit al creaţiei sale. Dramaturga a primit, în 2021, premiul „Sofia Nădejde“, pentru dramaturgie, şi premiul revistei Ateneu, la Bacău, pentru volumul de debut.